Luceafărul, iulie-decembrie 1988 (Anul 31, nr. 27-53)

1988-07-02 / nr. 27

Urmare din pag. 1 Stimaţi tovarăşi, Aţi luat cunoştinţă de schimbul de scrisori dintre Comitetul Cen­tral al Partidului Comunist Român şi Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar. Aşa cum aţi reţinut, Comitetul Central al partidului nostru a considerat că este necesar să se adreseze Co­mitetului Central al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar pentru a atrage atenţia asupra înrăutăţirii relaţiilor dintre partidele şi ţările noastre, asupra unor manifestări, articole din presă şi chiar declara­ţii ale unor persoane oficiale, osti­le României şi construcţiei socia­liste în patria noastră, care repre­zintă un amestec inadmisibil în treburile noastre interne, vin în contradicţie cu Tratatul de priete­nie şi alte acorduri şi înţelegeri în­tre cele două ţări, dăunează grav relaţiilor şi intereselor celor două popoare vecine, contravin princi­piilor generale ale relaţiilor dintre state, ale politicii de pace. Am propus — după cum aţi re­ţinut — o întrlnire a delegaţiilor Comitetelor Centrale ale celor două partide, pentru a discuta această situaţie şi a stabili măsurile pen­tru lichidarea stărilor de lucruri negative, precum şi căile pentru dezvoltarea colaborării şi a relaţi­ilor dintre partidele şi popoarele noastre. După o lună şi jumătate, am pri­mit scrisoarea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, ca răspuns la scrisoarea noastră. Aţi auzit conţinutul aces­tei scrisori ; unii tovarăşi care au luat cuvintul l-au şi caracterizat. Nu doresc să mă opresc asupra acestei scrisori. In Comitetul Politic Executiv am reţinut însă faptul că, pînă la urmă, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar decla­ră că înţelege şi consideră că pro­blemele din România trebuie solu­ţionate numai de Partidul Comunist Român. Ne-am aşteptat să se tra­gă concluziile din această declara­ţie. Am reţinut, de asemenea, faptul că tovarăşii unguri se declară de acord pentru realizarea unor întîl­­niri, în mai multe etape, în vede­rea discutării problemelor dintre cele două partide şi ţări. Dar, din păcate, nu au trecut prea multe zile de la primirea scrisorii şi au apărut noi manifestări cu caracter şovinist, naţionalist, antiromânesc şi antisocialist, iar în cursul zilei de ieri s-a organizat o nouă ma­nifestare cu acordul — şi, după cum spun chiar unele informaţii din Ungaria — sub patronajul or­ganelor oficiale de partid şi de stat din Ungaria. Este îndreptăţită întrebarea care s-a pus aici şi cu privire la faptul dacă sunt condiţii necesare pentru buna funcţionare a ambasadei ro­mâne la Budapesta. Vom analiza cele propuse, în raport şi de pozi­ţia ce va fi adoptată, în continuare, de conducerea de partid şi de stat a Republicii Populare Ungare. Este bine cunoscut că Partidul Comunist Român, Republica Socia­listă România au acţionat întot­deauna pentru realizarea unei largi colaborări între partidele şi po­poarele noastre, vecine. Am pornit de la faptul că problemele care au apărut, unilateral, ca urmare a în­călcării acordurilor şi înţelegerilor dintre cele două partide şi ţări, tre­buie soluţionate numai prin discu­ţii, în spirit de egalitate, de respect şi de neamestec în treburile inter­ne ale uneia sau alteia din ţări. Sînt, fără nici o îndoială, multe probleme de soluţionat atît în România, cit şi în Ungaria. Pot exista păreri diferite, şi există deosebiri de păreri în ce priveşte căile de dezvoltare a construcţiei socialiste. Dar noi am pornit întot­deauna de la faptul că fiecare partid, fiecare popor trebuie să-şi aleagă în mod independent şi liber calea construcţiei socialiste. Singu­rul judecător suprem este poporul din fiecare ţară, este realitatea, viaţa, care demonstrează cel mai bine dacă o cale sau alta a cores­puns sau corespunde intereselor unui popor, legităţilor generale, principiilor socialismului ştiinţific. înţelegem bine multe probleme grave care au apărut în ţara veci­nă, înţelegem preocupările oame­nilor muncii din Ungaria, dar nu putem înţelege în nici un fel pre­ocupările unor cercuri şoviniste, naţionaliste, care, pentru a abate atenţia de la realităţile şi proble­­mele ce trebuie soluţionate, apelea­ză la vechile practici, depăşind — şi afirm cu toată răspunderea — ceea ce nici horthyştii nu au în­drăznit să facă ! Trăind de multe, multe secole ca vecini, oamenii muncii români, ma­ghiari au trăit, şi muncit îm­preună, au luptat de multe ori îm­potriva asupririi. Şi tot viaţa, rea­litatea au demonstrat că, atunci cînd nu au înţeles să nu se lase an­gajaţi pe calea şovinismului, s-a ajuns la înfrîngerea revoluţiilor din 1848. Nu este locul să facem, acum, istorie. Doresc, numai, să subliniez că poporul român, în spi­ritul tradiţionalei sale politici de bună vecinătate, de prietenie, nu­treşte sentimente de prietenie faţă de poporul vecin, ungar, şi ne exprimăm speranţa că se vor de­păşi problemele apărute şi se va asigura dezvoltarea, pe calea socia­listă, a ridicării bunăstării. Popoarele român şi ungar, veci­ne — ca rezultat al dezvoltării isto­rice —, vor continua să trăiască şi în continuare ca vecini, şi au da­toria să conlucreze cît mai strîns pentru progresul lor economic şi social, pentru dezvoltarea socia­listă şi independentă, iar partidele şi conducerile celor două partide şi ţări au răspunderea în faţa po­poarelor lor, a istoriei, a omenirii, de a da glas năzuinţelor de cola­borare, de bună vecinătate între popoarele noastre. (Vii şi puternice aplauze). In ce ne priveşte, doresc să asi­gur plenara Comitetului Central, întregul nostru popor că vom face totul pentru dezvoltarea relaţiilor dintre cele două partide, dintre Republica Socialistă România şi Republica Populară Ungară, în In­teresul celor două popoare, al cauzei socialismului şi păcii, dar respingem în mod ferm orice în­cercare de amestec în treburile noastre interne. Problemele con­strucţiei socialiste, problemele României le rezolvăm noi, cu în­tregul popor şi pentru popor, in spiritul democraţiei muncitoreşti revoluţionare, şi nu admitem nimă­nui amestecul în treburile noastre interne, sub nici o formă ! (Aplauze puternice, prelungite). Stimate tovarăşi, Mă voi referi,­­ foarte pe scurt, la unele probleme internaţionale, avînd în vedere faptul că situaţia mondială continuă să se menţină gravă. Paşii înre­gistraţi spre destindere sunt în­că mici. Inclusiv Acordul din­tre Uniunea Sovietică şi Sta­tele Unite privind rachetele cu rază medie de acţiune reprezintă numai un pas. Continuă să rămînă uriaşe cantităţi de arme nucleare, se produc noi asemenea arme, con­tinuă experienţele nucleare. De aceea pericolul războiului nuclear rămîne. Pericolul distrugerii ome­nirii, a înseşi vieţii pe planeta noastră, rămîne. Trebuie să facem totul pentru a pune capăt acestei situaţii, pentru dezarmare, în pri­mul rînd pentru eliminarea totală a armelor nucleare, pentru o poli­tică de pace şi de colaborare ega­lă între toate naţiunile lumii. (Aplauze prelungite). Preocuparea tot mai activă a multor state, a tuturor popoarelor, s-ar putea spune, faţă de situaţia internaţională actuală, face să se întrevadă posibilitatea opririi agra­vării cursului periculos al eveni­mentelor, schimbării acestui curs spre o nouă politică internaţională democratică. Pentru aceasta este necesară o nouă gîndire şi o nouă politică internaţională, care să pu­nă capăt cu desăvîrşire politicii de forţă şi dictat, de amestec în tre­burile interne ale altor state. In acelaşi timp, trebuie subliniat că problemele complexe ale lumii con­temporane nu se pot soluţiona numai de cîteva ţări, oricît de mari ar fi ele. Pentru a se ajunge la dezarmare, la pace, la noi relaţii democratice, este necesară angaja­rea cu toată fermitatea, a tuturor statelor şi popoarelor, în marea luptă pentru o nouă politică inter­naţională, de pace şi colaborare. Cu cîteva zile în urmă, s-a în­cheiat sesiunea specială a Organi­zaţiei Naţiunilor Unite consacrată dezarmării. Timp de cîteva săptă­­mîni, reprezentanţii tuturor state­lor au prezentat numeroase propu­neri şi au insistat pentru adoptarea de hotărîri în legătură cu dezarma­rea. Cu toate acestea, după cum cred că ştiţi, sesiunea s-a încheiat fără adoptarea unei hotărîri în această privinţă, ignorîndu-se vo­inţa marii majorităţi a popoare­lor lumii. Aceasta, datorită cîtor­­va ţări şi, în primul rînd, Statelor Unite ale Americii, care s-au opus adoptării unei hotărîri în această problemă. Dar, şi fără adoptarea unei hotărîri speciale, sesiunea a evidenţiat cu putere voinţa state­lor şi popoarelor lumii, inclusiv a poporului american, de a se pune capăt actualei politici de înara­a­­re — care poate duce, inevitabil, la un nou război mondial, la o catastrofă nucleară —, de a se ac­ţiona pentru o politică de pace, de colaborare între toate naţiunile lumii. Dăm o înaltă apreciere poziţiei marii majorităţi a ţărilor lumii la această conferinţă şi ne expri­măm speranţa că — în activitatea viitoare pe plan internaţional — se va ţine seama de dezbaterile ample care au avut loc la sesiu­nea specială a Organizaţiei Na­ţiunilor Unite. De asemenea, suntem­ profund preocupaţi de situaţia economică mondială, care continuă să se în­răutăţească, de agravarea situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare, ale căror datorii externe depăşesc 1 trilion de dolari. Intîlnirea de la Toronto a celor 7 ţări industrializate s-a încheiat — după cum este, de asemenea, cunoscut — fără hotărîri deosebi­te. De altfel, problemele econo­miei mondiale nu pot fi rezolvate numai de cîteva ţări, oricît de dezvoltate ar fi acestea. Pentru a se ajunge la depăşirea crizei economice mondiale, la re­luarea generală a activităţii eco­nomice şi soluţionarea probleme­lor complexe economico-financia­­re şi sociale ale lumii contempo­rane este necesară o conferinţă in­ternaţională pe problemele econo­miei mondiale şi, îndeosebi, pen­tru problemele subdezvoltării, pentru realizarea noii ordini eco­nomice mondiale. România este ferm hotărîtă să contribuie activ, împreună cu toa­te ţările în curs de dezvoltare, cu alte state, ale lumii, la soluţiona­rea tuturor acestor probleme, con­­siderînd că acestea, împreună cu dezarmarea şi pacea, constituie factori hotărîtori pentru noi rela­ţii internaţionale, pentru progre­sul fiecărei naţiuni, pentru reali­zarea unei lumi mai drepte şi mai bune pe planeta noastră. (Aplauze puternice, prelungite). Deşi situaţia mondială, pe an­samblu, este destul de complexă şi gravă, avem convingerea că po­poarele, forţele politice progresis­te dispun de capacitatea necesară pentru a schimba cursul eveni­mentelor, pentru a asigura şi im­pune dezarmarea, pacea, o nouă ordine economică mondială. Vom fi, întotdeauna, în primele rînduri ale luptei acestor popoare — pen­tru pace, pentru o colaborare ega­lă între toate naţiunile lumii ! (Aplauze puternice, prelungite , se scandează îndelung : „Ceauşescu— P.C.R.!“, „Ceauşescu — pace !“). Stimaţi tovarăşi, Este necesar ca toate organele şi organizaţiile de partid, Comitetul nostru Central, toate organele de­mocraţiei muncitoreşti revoluţio­nare, organele de stat, întregul popor să acţioneze cu mai multă hotărîre şi în deplină unitate pen­tru înfăptuirea neabătută, la toţi indicatorii, a planului pe acest an — în industrie, în construcţii — să se acorde o atenţie deosebită realizării în cele mai bune condiţii a producţiei şi exportului. In agricultură, să acţionăm pen­tru strîngerea la timp şi fără pier­deri a recoltei de vară, pentru pre­darea şi depozitarea, în mod co­respunzător, a recoltei, pentru executarea lucrărilor de îngrijire a culturilor, pentru recolta de toamnă. Să facem astfel, încît şi în agricultură, anul acesta să ob­ţinem o recoltă superioară celei din cei doi ani precedenţi, să a­­vem o recoltă mai bună — şi con­diţiile ne dau garanţia că, dacă vom munci bine, vom avea o ase­menea recoltă ! (Aplauze puterni­ce, prelungite). Să acţionăm în aşa fel incit să venim la viitoarea plenară a Co­mitetului Central — pe care, pro­babil, o vom ţine în toamnă — cu rezultate tot mai bune. Pînă a­­tunci, să acţionăm, aşa cum am menţionat mai înainte, pentru rea­lizarea în viaţă a celor stabilite în Tezele Comitetului Politic Execu­tiv din aprilie. Să ne prezentăm la plenară cu rezultate bune în toate domeniile, pentru a putea da o nouă perspectivă înaintării pa­triei pe calea bunăstării şi ferici­rii, a întăririi independenţei şi su­veranităţii ţării noastre, a con­strucţiei comunismului în Româ­nia ! (Urale şi aplauze puternice ; se scandează îndelung: „Ceauşescu — P.C.R.!, „Ceauşescu şi po­porul !“). Declar închise lucrările plenarei şi vă urez, tuturor, succese în în­treaga activitate! (Aplauze şi urale puternice, prelungite, se scandează îndelung: „Ceauşescu — P.C.R.!“, „Ceauşescu şi po­porul „Ceauşescu, România — stima noastră şi minciuna !". Toţi cei prezenţi in sală se ridică in picioare şi ovaţionează îndelung pentru Partidul Comunist Român, pentru secretarul general al parti­dului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu). PLENARA COMITETULUI CENTRAL AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN Cuvintarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu întoarcerea alutorese spre Tîrgovişte şi mă mi-­ nunez pentru că Tîrgoviştea e de ne­recunoscut. Aşa ar trebui să încep. Recitesc fraza, o ridic în faţa ochi­lor, scrutez zările. Realizez că e pîndită de riscuri din toate părţile. Primul dintre ele ar fi bănuiala unei aluzii ironice. Altul, mai pe­destru, este devierea intr-un reportaj festivist, de genul : „Vechiul tirg prăfuit, racordat la tensiunea marilor prefaceri industriale...“ Zîm­­besc, pentru că, fără să vreau, îmi răsar în minte propriile-mi rinduri din copilăria șco­lară dîmboviteană .­­ „In Bărăganul plin de ciulini şi de scaieţi al lui Panait Istrati, pe ogoarele fără haturi, vîntul vremurilor noi lea­gănă holde mănoase“. Sînt gata să renunţ la ea, deşi în simplitatea sa paradoxală rezumă cel mai exact starea de perplexitate ce o în­cerc. Adevărul ei este însă unul simplu : voi coborî intr-un oraş ce nu se mai poate acum­plia peste nostalgia cărării pierdute a copilăriei şi adolescenţei. Cu atît mai mult cu cit împre­jurările vieţii au făcut ca drumurile noastre să nu se mai intersecteze atîţia ani. I se poate­ intîmpla oricui, oriunde. Aici însă greşesc. Re­verberaţiile notaţiei mele întâmplătoare le simt mult mai profunde, atît timp cît Tîrgoviştea întrupează în această ţară un loc cu un destin aparte, o capitală de onoare şi pelerinaj a sim­ţirii româneşti, iar simplul enunţ pripit că ea rămîne numai pentru istorie, în rest fiind o localitate obişnuită, are darul să mă înfioare. Iată, pe neaşteptate, în elucidarea acestui po­sibil fenomen, o misiune de conştiinţă mult mai înaltă decit participarea la aniversarea cursu­rilor liceale. Chiar dacă liceul se mîndreşte cu patronajul unui nume ilustru , Ion Heliade Rădulescu. Sau tocmai de aceea. Ies din gară, străbat celebrul bulevard al castanilor. El este, de multă vreme, parola re-­­ cunoaşterii, aşternută călătorului la poarta principală de intrare a urbei. Undeva, pe o străduţă din apropiere, cu ani in urmă, mi-am pierdut cel mai bun prieten. Un băieţel blond, buclat, sfios. A dispărut inexplicabil după colţ, în plin joc de-a fata-ascunselea şi de atunci, oricit l-am căutat, nu i-am mai prins urma. Dar asta este o altă poveste. Trebuie să ajung la liceu. Liceul doi, pe vre­mea mea. Acest LD al iniţialelor, răsfăţat — ştiam noi de ce ! — intr-o titulatură iniţiati­­că : La Dolce vita... Mă gîndesc că dacă organizatorii revederii au intenţionat să regizeze fiecăruia o scenetă de întimpinare,­ cea hărăzită mie a fost împli­nită de o mină genială , din poarta scolii. Inaintînd spre parc, s-au desprins aburos doi adolescenţi — un el şi o ea — ţinîndu-se de mină. Reuşesc cu greu să mă desprind din visare şi trec pragul clasei. Pentru moment sint răvăşit. Recunosc în bărbaţii ce mă În­conjoară pe foştii mei colegi, nu gafez incurcînd numele, există însă in noi o stîn­­jeneală şi cred că pricep din ce provine ea : nu este, de fapt, intîlnirea noastră, cei de acum. Fiecare sintem­ doar reprezentantul alt­cuiva şi găsesc că pentru uşurarea identificării ar trebui să purtăm, dacă nu mereu, măcar in asemenea ocazii atîrnate da piept, ecusoane cu fotografiile copiilor care am fost şi pe care ii ascundem ireversibil îngropaţi în noi. Majoritatea lor s-au întors la vatră. Şi me­dicul, şi profesorul, şi inginerul. Vorbesc fie­care cu modestie , despre muncă, despre fami­lie, inevitabil ,despre oraş. Este o convenţia tacită, bărbătească, ocolirea temei eşecurilor, greutăţilor,­ greşelilor. O accept, căci izvorăşte dintr-o nobilă pudoare, dar cit mă va ajuta ea să-mi limpezesc ideile . In cursul zilei, urmînd bătrinele noastre trasee, i-am ascultat pe îndelete, am descope­rit prin ei faţa nouă a localităţii, am intrat în locuinţe căutînd să aflu cum trăieşte, ce gindeşte, în ce constă viaţa tîrgovişteanului. Afirm deci acum, după o matură chibzuinţă şi în deplină cunoştinţă de cauză, că vechea Tîrgovişte nu mai este. Un adevăr ce nu poate fi negociat, ci doar rafinat. Nu mai este nu doar pentru că şi-a schimbat veşmîntul. Nu mai este — dacă vreţi — pentru faptul că în compoziţia cetăţenilor ei s-a produs în anii din urmă o explozie provocată de ambiţia trezirii la viaţa modernă. Mult timp amorţit într-un somn orgolios şi xenofob al propriei superbii istorice, adăpostind locuitori stabiliţi in majoritate aici de generaţii, oraşul şi-a deschis brusc şi larg porţile, mărindu-şi in scurt timp de cîteva ori populaţia. A fost o primenire dureroasă ale cărei convulsii unii le mai resimt, o înnoire insă necesară, la care centrele vecine — Piteşti, Ploieşti, Bucureşti, de ce nu ? — recurseseră mai de mult, spre propriul lor folos. Deşi cu orgoliul obirşiei di­recte pe aceste meleaguri încărcate de glorie — prestigiul spiritual al Tirgoviştei in Mun­tenia rivalizind cu al Iaşilor în Moldova, sau al Blajului şi Braşovului în Transilvania — obîrşie ce i-ar fi îndemnat poate să-i cate­gorisească pe noii veniţi drept meteci, cei vechi i-au acceptat totuşi ca parteneri egali la o nouă Întemeiere. Seara, alături de cîţiva dintre ei, la poala emblematică a Mănăstirii Dealu, am privit lu­minile proaspete ale aşezării. Am vrut să cred că este privilegiul marilor centre de civiliza­ţie urbană să se racordeze la fiecare virstă a culturii. Ca un perpetuu răsărit. Sub prima Treie arheologii au descoperit o a doua, sub aceasta... Iar dacă cineva, printr-o minune, va întîlni în Tîrgovişte, pe vreuna dintre aleile unui nou cartier de blocuri, un puşti bălai, cu părul creţ, care în ciuda aerului său dezorientat , va ruga să-i desenez© o piţă, i-aş rămîne în­datorat dacă m-ar anunţa de urgenţă. Dar asta este o altă poveste, care nu ştiu cît mai in­teresează... Septimiu Stoica înalte orizonturi Urmare din pag. 1 de dezvoltare, lansăm pe mai departe proiecte, programe şi obiective care vizează vii­torul direct al poporului, al naţiunii. Congresul al XIII- lea şi Conferinţa Naţională ale partidului sunt ilustrative în acest sens. Cerinţele vii­torului gîndit şi asumat după criterii şi programe care pri­vesc toate componentele existenţei sociale lărgesc necontenit posibilităţile pre­zentului şi fac din voinţa de acţiune o trăsătură de fond a spiritului patriotic, revolu­ţionar. Legitimitatea istorică a conducerii de către partid şi a creşterii rolului său con­ducător în toate domeniile muncii şi vieţii sociale are astfel o cuprindere mult mai largă şi poartă pecetea unei permanente şi vaste mobili­zări de conştiinţă. Spiritul imobil, stagnant, rutinier a făcut şi face dintotdeauna serviciu inerţiei, este pertur­bator de gîndire vie şi proas­pătă, se repetă în neputinţa de a înţelege şi a vedea lu­crurile in dimensiunea lor reală, deturnează energiile de la scopul şi cauzele lor înalte, se autojustifică şi justifică funcţionăreşte doar propriile interese. Condiţia omului nou, a conştiinţei noi, revoluţionare şi capacitatea acesteia de a se implica ar­dent, responsabil, in tot ceea ce priveşte starea prezentu­lui şi viitorului, mersul îna­inte al societăţii constituie, în mare, pledoaria de idei şi convingeri a noii expuneri a secretarului general al parti­dului şi este sigur că multe din aprecierile şi orientările devenite de acum subiecte şi teme de meditaţie asupra realităţii au o puternică re­ferire şi la actul culturii, al literaturii şi artei, la creaţie, în acea accepţie că tot ceea ce se scrie azi se citeşte şi mîine, că opera literară, tră­­gîndu-şi seva din rădăcinile prezentului, este chemată să instruiască şi asupra viitoru­lui, să consacre o perspec­tivă care este şi va rămîne a conştiinţei revoluţionare. Făcind întotdeauna proba înaltelor virtuţi creatoare ale poporului şi slujindu-l neîn­trerupt. Misiunea literaturii şi artei este una revoluţiona­ră iar creaţia — în toate do­meniile de activitate — este astăzi o componentă organi­că a procesului revoluţionar. ’«Luceafărul» , pagina 2­ / Gata Mermeza : „Tinereţe" Respir precum apa Aş bea din cer un pahar de azur ! Din sclipitoarele stele aş bea o gură, Să-i fiu Patriei blind trubadur Să-i cint frumuseţea furt de măsură. Ea, precum marea ce mă-nfioară Crescindu-şi valurile, uriaşă rodire In legănarea lor legendară, Ea precum marea, talaz de iubire. Superbă nemoarte e-n cumpăna aceasta întoarse la ţărm dinspre soare spre vis, Respir precum apa îmbrâţişindu-ţi pămintul, O, fără, mă lasă cuprins In albia ta, in cerul tău, In cărămizile tale, in firul uşor, Eu stropul din apa ta infinită Din care mă inalţ şi cobor. loan N. Dumitrescul Partidului Aripă şi pisc totodată Tărim de vis rostit de ţară Astru in măreţie conjugă verbe de lumină intru libertatea rodirii Destin al bravilor eroi şi timp clădit demn in­gind şi-n faptă măsurindu-i nemurirea înfiorare şi miracol urcăm cu el prin comunista zare cu imnul vertical de inimi carpatine loan Vergu Dumitrescu Balada fiului Tu eşti soare şi fluture Ochiul meu să se bucure, Tu eşti bobul de rouă Ochiul meu dacă plouă. Tu eşti marele zbor — Tu mă-ncînţi să nu mor s Te descînt c-un descintec Ca pe-o rază de cintec... Şi te mingii pe frunte Ca pe-o ciută de munte -Să laşi tată o piatră - Moştenire pe vatră ! Nicolae Sineşti De zbor fără sfîrşit Frumoase ziceri despre noi şi zbor A născocit pămintul românesc, Firesc cum te dă apelor o matcă Sau cum foşneşte-n frunze de firesc. A zis pridvor şi a mai zis columnă, A zis Brâncuşi şi pasăre măiastră, Ca să vorbească lumii in simboluri De zbor fără sfirşit şi ţara noastră. Patima zidirii De cind descălecarăm din legendă, Sunind din cern de bour peste vreme, Ne-am rătăcit in patima zidirii Şi-n neodihna de-a rosti poeme. Doar de-ţi ingropi intr-o zidire umbra. Pe cei din viitor i-mbrăţişezî, Cum lutul ni se spune cu seminţe, Alt anotimp chemind cu ruguri verzi. Cum ne-am iubit menirile de ctitori Pre legea aşezării se măsoară, Că-nveşnicim o singură zidire De mii de ani numind-o simplu : ŢARA I Victor Rusu %4 Copiii lumii Miresme de rodire din griul proaspăt cresc Şi anu-i spre amiază, cu soarele pe umăr. Maci roşii printre lanuri uşor se unduiesc Şi spicele bălaie sunt fiii fără număr Ai holdelor bogate, nuntind peste cimpii ! Aşa-i şi-n lumea noastră , sub al dreptăţii steag, Mulţimea roditoare sint gingaşii copii, Spre care omenirea priveşte acum cu drag ! Sint zile-sârbători şi păsări cîntătoare — O zi de-ar fi să dărui, un ceas sau doar o clipă, Tot nu mi-ar fi de-ajuns, să aibă fiecare Cut timpu-n înălţare ne poartă pe aripă ! E-a voastră împlinirea, de pace şi de cint, Copii ai lumii înmugurind speranţe ! Urcăm către lumină numai cu voi in gind, Şi-nflăcărat ni-i zborul de-atîta cutezanţă, Şi aurit ni-i pasul şi vorba înţeleaptă, Mai luminos se-aratâ al lumii viitor, Că voi purtaţi in lume doar o solie dreaptă, Pe care o urmează popor după popor ! Ion C. Ştefan Ca o carte Se intimplă ca cerul să ardă — Ochiul vieţii e floare crudă­­ fără de moarte ; Corola cerului ne luminează - Inima se deschide spre tine, Patrie, ca o carte. Se intimplă ca amurgul să devină ceaţă Cintecul să mi-l ingin incet­­ Şi neliniştea mea de poet Să se prefacă in dimineaţă. Dar iubirea cine o poate stinge ! Ce poate strivi chiar vremelnic speranţa Se intimplă ca cerul să ardă Cînd te strig cu sfială, Tară, pe nume. Legănat in silabele tale etern, De cuvintele „român", „românesc" nimic nu mă desparte Inima mea se deschide spre tine Ca o carte­ in lume ! Desen de Raluca Grigorcea

Next