Lumina Satelor, 1934 (Anul 13, nr. 1-52)

1934-07-29 / nr. 31

Anal XIII ­Casa culturală. Colindând satele, în multe din ele ţi se arată o clădire mai răsărită, sau mai zmerită şi ţi se spune: „Aici este casa culturală“. Ce este casa culturală şi care este menirea ei? Locul de întrunire al sătenilor, cu ţinta luminării lor, prin citire de cărţi şi foi bune şi prin cuvântări, pe care sunt îndatoraţi a le ţinea preoţii, notarii şi în­văţătorii satelor. In Dumineci şi sărbă­tori, ţăranii în loc de a sta la taifas în stradă, în loc de a bate cărţile, în loc de a înfunda crâşmele, în loc de a umbla la târguri, cari du­rere se mai fac în multe părţi Dumineca, să fie adu­naţi la casa culturală unde, fie că societatea femeilor a aranjat cu copiii o serbare, fie că societatea «Sf. Gheor­­ghe» a tinerilor cântă co­ruri duhovniceşti, fie că «Oa­stea Domnului» îşi are adu­narea. In felul acesta orcând ai merge la casa culturală şi de câte ori i-ai păşi peste prag, ai câştigat ceva înăl­ţător pentru suflet şi ziditor de inimă. Vor zice mulţi că, în satele lor nu au casă cul­turală; o sală din edificiul şcoalei, poate servi în toată vremea de casă culturală, întrucât cea mai potrivită numire a casei culturale este: Şcoala poporului. In unele părţi însă, ca la Avrig, şcoala rămâne închisă şi lasă po­porul fără adăpost, atunci când se lucrează la lumina­rea lui. Astfel ar trebui să se petreacă lucrurile în casa culturală. In prea puţine lo­curi însă se lucrează în fe­lul arătat. Iar în cele mai multe sate casa culturală stă departe de scopurile su­fleteşti pe care trebuie să le urmărească. Am văzut casă cultu­rală, unde se fumează nu­mai şi se spun fleacuri, ase­menea există multe case cul­turale care sunt transfor­mate în pavilion de dans, iar ce este şi mai trist există şi de acelea, unde luminătorii satelor, în loc de-a lumina poporul îndepărtându-l de la porniri rele, dau ei cea mai urâtă pildă, jucând cărţi pe bani, nopţi de-a rândul, la casa culturală. Apoi în felul acesta gre­şim amarnic. Preotul, nota­rul, învăţătorul; aceştia sunt răspunzători de viaţa satu­lui, se cade ca ei în armo­nioasă împreună lucrare şi întâlnire la casa culturală, să lumineze oropsitul nostru popor. Asemenea să se aibă în vedere, că cea mai curată luminare şi care prinde mai mult în sufletul naţiei, este cea religioasă, care vine de la Hr­ist­oS. O. Benescu. J Duhovnic. De eşti prea îndurerat Ori de păcat apăsat De eşti cuprins de ispitire Ori de amarnică mâhnire Nu te lăsa în desnădejde Căci ştii, că nouă ne-a lăsat Prea bunul nost’ Mântuitor Un sufletesc conducător. La dânsul vei găsi ori când Şi mângâiere ş’un cuvânt De dragoste, ori de dojană De îndrumare şi de hrană. Pe care tu îl cauţi, îl cert In clipele de mari dureri Nu te sfii, creştine dragă A-l consulta viaţa’ntreagă Şi a-l deschide pe deplin Al îndoelilor tău chin. El are dreptul dat de sus Şi întărit de Domn Isus. A ne certa şi a ierta Şi ca un tată a mângâia. De-aceia, o iubite frate, Cu gând şi inima curată. Du-te ca un copil mic La prea bunul tău duhovnic. D. Bode­scu, ostaşi, Chişimia. Sibiu, 29 Iulie 1934. Nr. 31 De vorbă cu sătenii. Cuvântare ţinută la Radio-Bucureşti. Eu voesc numai să vă îndrept acum privirea spre o plagă mai grozavă decât toate şi care este faţă de cele ce am spus, cam ceea ce este gazul pentru foc şi de care sătenii sunt vinovaţi in pri­mul rând. E vorba de pacostea alcoho­­lismului , a otrăvirii cu băuturi spirtoase, care dă cea mai mare dajdie: puşcăriilor, ospiciilor de ne­buni şi spitalelor. Dacă s’ar aduna banii — miliardele — care se duc pe gârlă în fiecare an cu băuturile, am mai face o ţară, cu alte sate mai ceva decât cele de astăzi. Dacă s’ar aduna crucile din cinti­­rimuri sub care doarme somnul de veci un rob al năravului beţiei, s’ar face un codru uriaş. Naţia este mai vlăguită de demonul acesta decât de toate chinurile, de toate muncile, de toate lipsurile pe care le suferă. Ne spun aceasta însăşi recrutările pentru ar­mată, care arată, cel puţin în lo­curile unde este stăpână ţuica, pe­ste 33 la sută nevolnici. Îmi spune însăşi uliţa pe care merg zilnic acasă: ea are 30 de guri de iad şi numai o şcoală şi o biserică ! Am citit undeva această vor­bire pe care autorul o punea pe seama unuia ce se îndeletniceşte cu fabricarea şi desfacerea băutu­rilor beţive. „Nimeni nu poate spune că sunt un leneş. Ba sunt un fabri­cant grozav de harnic , căci pro­duc pentru întreaga ţară: beţivi, cerşetori, criminali, nebuni, ca ast­fel judecătorii, advocaţii şi doctorii să aibe cât mai mult de lucru. Eu înmulţesc numărul accidentelor, boalelor, certurilor, încăierărilor sân­geroase şi chiar ale omorurilor. Eu garantez, pe cinstea mea, că bău­turile mele cele gustoase scurtează viaţa multora, pe mulţi îi scoate din minţi, le uşurează punga, le zdrobeşte inima, le ucide sufletul şi pune capăt păcii din casă. Băuturile mele pot face nişte fiare sălbatice din aceia care erau nişte bărbaţi aşezaţi, blânzi şi gospo­dari, după cum pot face nişte femei rele şi destrăbălate din acelea care erau altădată aşezate şi gospodine renumite. De acolo , copilaşii lor îşi iau drumurile mizeriei, nenoro­­cirei şi puşcăriei“. Cei cari aţi fost azi la sfânta biserică şi aţi auzit Evanghelia cu Slăbănogul, gândiţi-vă numai o clipă la icoana lui şi vedeţi dacă nu l-aţi descoperit, necontenit, în chipul beţivului sau a celui ce bea fără să se îmbete şi care este şi mai primejduit neputându-se ridica nici­decum din năravul lor. Satele noa­­­­stre sunt pline de astfel de slăbănogi. Iţi face impresia, mai ales în Dumi­neci, că satele sunt un mare spi­tal sufletesc. Ca unul care le cer­cetez de 12 ani, aproape Dumi­necă de Duminecă şi ştiu că la orele sfintei Liturghii bisericele sunt mai pretutindeni goale, iar alte locaşuri pline, grăesc din ceiace am văzut. N’am ştiinţă dacă o fi răsbătut şi la ţară o tovără­şie tinerească dela oraş care îşi înseamnă numele cu slovele în­cepătoare: G. V. U., adică vă rog să citiţi tovărăşia celor care au făcut legământ să ţie gâtul veşnic ud. G. V. U. Pentru cine vede această stare de lucruri şi are de a face cu slăbănogeala însăşi a fiinţei noa­stre de azi şi de mâine — este o durere fără de cuvânt. Un neam piere — ori câte virtuţi ar avea — dacă se lasă târât în prăpastia fără fund a alcoolismului ! Dacă nu se stăvileşte răul! Şi nu ve­dem nici o scăpare deplină decât aceia la care au alergat prietenii slăbănogului din Evanghelia de azi, aducându-l la Isus cu pata suferinţă lui ! Cunosc mii de cazuri de ast­fel de slăbănogi, cari o viaţă în­treagă au trăit în tovărăşia ne­cuvântătoarelor prin şanţuri, a că­ror casă a fost un iad şi cari s’au schimbat, cu desăvârşire, din clipa când s’a atins de ei doctorul doc­torilor­ Isus Mântuitorul. Patima beţiei — ca ori şi ce alt nărav pierzător — n’are leac desăvârşit decât dacă este privită drept în faţă ceia ce este: un păcat care pierde şi trupul şi sufletul. Numai din clipa când omul îşi vede pă­catul grozav, atunci aleargă la scăpare. Şi scăparea, cum am spus, e numai Mântuitorul în biserica Lui. S’au încercat unii să se lase de darul beţiei făcând legământ cu ziua sau cu luna, cam aşa, mă leg, pe cinstea mea, să nu beau o lună de zile. A mers aşa o bucată de vreme şi apoi a că­zut mai rău în doaga beţiei ! Intru apărarea satelor de plaga alcoolismului. Biserica are deci întâiul cuvânt, aşa cum a avut întotdeauna. Căci credinţa este dinamita care aruncă în aer lan­ţurile oricărei patimi. Vine apoi la rând cultura, adică învăţătura cea bună şi de folos prin şcoală, prin societăţi culturale cari pe lângă că fac o lucrare temeinică de luminare şi zidire, abat de pe căile pierzării pe slăbănogii de care am vorbit. E locul să pome­nesc aici o experiență de mare valoare. î. gr. oprişan. (Urmează).

Next