Lupta, septembrie 1891 (Anul 8, nr. 1502-1526)
1891-09-26 / nr. 1522
ANUL VIII.No. 1522 ABONAMENTE DIN ȚARĂ Un an................................................................. . . 40 lei Șease luni ........................................................... . . 20 „ Trei luni........................................................... • • 1o „ Pentru învățători pe an an........................ . 30 , in sthernEtate Un an................................................................. . . 50 lei Sease luni .......................................................... . • 25 „ Trei luni ..................................................... . . 15 „ NUMERUL 15 BANI REDACTIA: Strada Academiei, 19, (Casa Mercuri) Statul şi individul Radicalii şi inamovibilitatea învâţătorilor Despotismul în Bucovina Câteva observaţii asupra proectului dlui Poni Consiliul general de instrucţie Memoriul studenţilor români şi danezi Ecourile zilei Cronica ştiinţifică Cravatele Albe Statul şi Individul ii Partizanii libertăţei individuale înţeleasă pe dos, oamenii cari ar voi sa avem obligativitatea învăţământului, dar cari nu vor să audă de mijloace serioase pentru realizarea obligativităţi, toţi aceştia îşi închipuiecă „libertate individuală“ ar însemna „libertatea pentru fiecare om de a face orice ar voi“. Ori, după definiţiunea cea mai elementară şi mai banală, se ştie că libertatea individuală cea mai largă posibilă, este dreptul fiecăruia om de a se mişca în toată voia, cu condiţiunea însă, de a nu lovi în libertatea vecinului. Am examinat ieri un cas: părintele unui copil nu voeşte să-şi trimeată copilul la şcoală, dar copilul vrea contrariul. Ei bine, în cazul acesta cine atentează la sacrul principii al libertăţei individuale ? Neapărat că părintele, neapărat că acela care împiedică voinţa legitimă a copilului. Dar partizanii aşa zisei libertăţi individuale, ne-ar putea obiecta: de vreme ce copilul vrea să beneficieze de foloasele instrucţiune, liber ii va fi lui ca să meargă la şcoală. Uşor de spus, dar greu de executat. Căci în lupta aceasta, deosebit că părintele este cel mai tare fiziceşte, dar încă are pentru dânsul autoritatea dobândită şi dreptul legal de a’şi stăpâni copilul, ori şi în ce chip. In faţa acestei probleme dificile, cugetătorii, oamenii cari iubesc libertatea individuală mai cu foc decât aceea cari o trâmbiţează fără a o pricepe, s’au gândit la îndreptarea unei situaţiuni care, pe lângă că loveşte în chip despotic în libertatea copilului, dar încă provoacă un imens rou social. Şi cugetătorii s’au gândit că singur Statul poate interveni, cu imensa lui autoritate, autoritate care, de sigur, e mai mare decât actualele rămăşiţe ale autorităţeî părinteşti. Statul intervine, deci, şi dă o sancţiune principiului obligativităţeî învăţământului. Şi cum dă această sancţiune ? Silind pe părinte să dea pace copilului, să -l lase liber pe drumul şcoalei, cu alte cuvinte, să nu atenteze la libertatea lui individuală. Iată ce face Statul domnilor partizani al lui pater familias. Statul, aplicând câteva măsuri aspre părinţilor cari nu vor să ’şi trimeată copil la şcoală, departe de a lovi in libertatea individuală a cuiva, din potrivă, asigură exerciţiul libertăţei copiilor. Părintele fiind acela care săvârşeşte un atentat la libertatea individuală, şi Statul împedicându-1 în acţiunea lui, evident că in cazul de faţă Statul este acela care asigură domnia nesupărată a acestei libertăţi. Şi, când ne gândim că s’au găsit democraţi cari să intervertească firea lucrurilor şi să înţeleagă toţi termenii problemei pe dos, ne coprinde o adevârată mâhnire. Principiul intervenţiuneî Statului până doar în sanctuarul familiei este o propunere eminamente democratică. Democraţia care urăşte toate despotizmurile, neapărat că nu putea tolera despotizmul părintesc, mai ales despotizmul unui tată incult, vicios, ignorant, brutal. Democraţia s’a gândit că trebue pus un frâu şi acestei înspăimântătoare autorităţi. De aci clişeul cum că democraţii sunt adversarii familiei. Dar ce fel de familie este aceea în care tatăl, uzând de puterea lui animalică şi de supremaţia lui legală, vine beat acasă, îşi bate femeia, îşi snopeşte copii, trimete copilele pe drumul necinistei, şi închide pentru toţi uşa şcoalei? Şi ce fel de familie este aceea în care, părintele, un leneş şi un corupt, trăeşte din munca copiilor fragezi, acumulează deasupra vetrei sale mizeria şi dezonoarea şi abuzează un chip înfiorător de nenorocita lui autoritate ? Oare o astfel de familie visează confraţii de la Românul? Oare o asemenea „ libertate individuală “ gândesc dânşii să proteagă ? Mărturisim că, în această privinţă, le suntem duşmani hotărîţî. Noi suntem democraţi conscienţi, de aceea primim toate soluţiunile democratice, chiar când sunt prezintate de un minister conservator. Şi de aceea aplăudăm cu dragă inimă măsurile severe cari să asigure întinderea puternică a Învăţământului primar. Dacă Statul are dreptul să atenteze la pretinsa „libertate individuală“ a unui hoţ, să’l ia de guler şi să’l izoleze de restul oamenilor, cu atât mai mult drept are să puie o stavilă părinţilor periculoşi, cari viciază şi ucid generaţiuni întregi, fertilizând astfel terenul ignoranţei şi al nebuniilor morale. O dată admis principiul intervenţiunei Statului, vom arăta mâine, cum înţelegem, noi democraţii, exercitarea acestei intervenţiuni. Constantin C. Bacalbaşa. gggiiwgMgini« A se vedea știrile telegrafice pe pag. 3 informaţii exterioare Românii la Praga Praga, 6 Octombre. 5 ore 40 seara. 30 de Români din Transilvania au sosit eri seară. Ei au fost salutaţi călduros la gară de către o delegaţiune compusă din profesorii d-r. Jannik şi Pik şi advocatul Podlipno, reprezintant al clubului cehilor tineri. Ei au fost invitaţi în aceaşi seară la representaţia teatrului naţional ceh. Azi la 11 ore au visitat în corpore Exposiţia ; au fost primiţi într’un mod solemn la poarta Exposiţiei. D-rul Sedlak rosti un discurs în limba cehă relevând faptul că sforţările naţiunea române şi naţiunea cehe au aceiaşi ţintă, urând bun sosit vizitatorilor şi mulţumindu-le pentru onoarea tăcuta Expoziţiei. Doctorul Jannik asigură in limba română pe vizitatori de simpatia naţiunii cehe, care deşi n’are legături de sânge şi de limbă cu naţiunea română, a avut totuşi cu ea în trecut o soartă comună şi are în timpul de faţă multe puncte de atingere. D-rul Mureşianu mulţumeşte în limba cehă pentru primirea călduroasă ce s’a făcut lui şi compatrioţilor săi şi urmă discursul său în româneşte pentru a arăta scopul vizitei lor la expoziţie şi exprimă urări călduroase pentru prosperitatea naţiunii cehe şi a Bohemiei. Publicul numeros care asista aclamă cu entusiasm pe Români şi pe oratori mai cu deosebire pe D. Mureşianu. EDITIA. A DOUA ANUNCIURI. Pe pagina III 30 litere corpul 1 IV n rt x Y ii n • * Inserţie ţi reclame , B . . . . 1 lei luni? 25 bani „ 2 leî . Pentru ananciuri » se »dres»: „ România laAgenţia Havas“. In Francia, Italia, Austro - Ungaria ţi Anglia la Agenţii Havas, 8, Place de la Bourse, Paris, precum ţija sucursalele eî. " A UN MIKIER VECHIU 50 BANI ADMINISTRAŢIA, Strada Academiei, 19, (Casa Mercul) RADICALii Inamovitiilităţea înveţătorilor Conservatorii se miră cum noi radicalii suntem pentru inamovibilitatea învăţătorilor, noi cari am fost contra inamovibilităţea magistraţilor. Este drept că noi suntem contra dârei de funcţiuni pe viaţă, care poate să facă pe funcţionarul învestit cu o demnitate în astfel de condiţiuni ca se abuseze de posiţiunea lui, considerânduse o fiinţă mai presus de ceilalţi muritori. Suntem însă pentru stabilitatea funcţionarilor. Cerem garanţii atât pentru numirea lor cât şi pentru scoaterea lor. Am fost contra inamovibilităţei magistraţilor pentru că numirea lor a fost lăsată la capriciul ministrului şi e o primejdie a asigura unui om pe viaţă o demnitate care cere de mai multe ori e căpătată prin favoare nu prin merite. Şi cum o spunea Dl. Panu, intr’un discurs din Cameră, buba cea mare este la numirea magistraților, nu la scoaterea lor, pentru că la numirea într’un loc vacant ministrul își dă curs liber capricielor sale, pe când la scoaterea unui magistrat bun are oarecari scrupule de teama scandalului ce se va face în opinia publică. Recunosc că chiar o stabilitate largă, care să se apropie de inamovibilitate, dacă este acordată numai unei clase de funcţionari, poate să deştepte un spirit de castă care va fi mai mult sau mai puţin primejdios societăţii, după rolul pe care acea clasă de funcţionari îl va juca în societate. Aşa, spiritul de castă este foarte primejdios pentru clasa judecătorilor, deoarece ei judecă pe cei 1lalţi oameni ca moralitate, ca membrii ai familiei, etc. Ca să poată bine judeca, trebue să participe la viaţa de toate zilele a acelor oameni, nu să pozeze în semi-zei mai presus de orice slăbiciune omenească, şi aceasta numai pentru că formează o castă inamovibilă. Ce primejdie socială poate fi, chiar dacă se va dezvolta spiritul de castă între învăţători ? Oare vor preda adecedatul, aritmetica, geografia după alte metode de cât acele cari li s’au arătat a fi cele mai bune in şcoala normală ? Să se noteze că vorbesc despre o schimbare în direcţia pedagogică a învăţământului prin spiritul de castă, şi nu de neglijerea acestor datorii din cauza aceluiaşi spirit, pentru că în acest caz principiul inamovibilităţii nui-ar mai fi de nici un sprijin, autoritatea şcolară fiind bine înarmată contra unor asemenea dascăli. Stabilitatea învăţătorului neconstituind nici o primejdie chiar cu dezvoltarea spiritului de castă, noi o admitem pentru că este un act de dreptate a emancipa de atotputernicia administraţiunei pe un om care are o misiune de îndeplinit, şi care totuşi e preocupat mai mult de ce zice administraţia de dânsul şi de grija că ziua de mâine poate să-l găsească pe drumuri. Salariul ce se dă învăţătorului este mic relativ cu munca ce a pus-o până ce a ajuns învăţător şi cu munca ce o va pune ca învăţător, muncă de cel puţin 34 ore de lecţie pe săptămână, plus dresarea de procese-verbale, faceri de recensement, judecător în comisiunea şcolară etc. Stabilitatea, fiind un avantaj, nu se va mai crede nedreptăţit, nu a ales in comparaţie cu ceilalţî funcţionari din comună, cari dacă au câte odată salarii mai mari n’au stabilitatea lui. Vom vedea atunci chiar spirite de prima forţă îmbrăţişând cariera de învăţători. Când învăţătorul nu va mai fi la discreţiunea revizorului, care şi el e un biet funcţionar care’şi crează raportul asupra meritelor didactice ale unui învăţător cele de mai multe ori în cabinetul prefectului, dese ori chiar sub dictarea acestuia sau a vre-unuî personagiu politic influent, învăţătorul se va simţi mai demn, ştiindu-se că n’are nevoe de a’şi îndoi spinarea înaintea unei autorităţi şcolare sluga administraţiunei, care autoritate şcolară, pe lângă toate, este representată uneori prin oameni cari caută sa tragă tot felul de profite ruşinoase din posiţiunea nenorocită a învăţătorului. Dacă revizorul are dreptul a destitui sau a transfera pe învăţător fără nici un motiv de ordin didactic, de ce nu l’ar destitui şi din propria sa pornire, când învăţătorul nu şi-a satisfăcut unele cereri interesate, învăţătorul stabil şi demn îşi va iubi cariera care îi asigură stabilitatea şi demnitatea şi şcoala va câştiga din o atare dispoziţiune sufletească a învăţătorului. In şcoală învăţătorul e factorul principal şi cum va fi învăţătorul va fi şi şcoala. Dacă şcoala rurală a mers aşa de rea e că, chiar cel mai bun învăţător îşi face datoria fără entusiasm, fără căldură şi treaba de mântuială în şcoală înseamnă moartea şcoalei. Ce interes poate deştepta pentru învăţătură, în şcolari, un profesor care el însuşi n’arată mare interes pentru această învăţătură? Şi dacă cei buni lucrau aşa, ce să mai zicem de cei l’alţi? Cum să fi avut şcoală bună, cu un învăţător căreia i se dedea drept locuinţă nişte cocioabe, care abea era plătit cu 40—50 iei, cât un vătav de mijloc şi care nu era sigur de ziua de mâine? Dacă învăţătorii nu vor fi asiguraţi prin lege, nu au cine altul să ’î apere şi să ’l asigure. Profesorii din oraşe, din cauza rolului lor politic ca alegători influenţi In nişte colegii mici, ’şi-au atras atenţiunea politicianilor cari ’i-au interesat prin apărarea lor contra vânturilor administrative. Câţi politiciani au nevoe de a interesa pe învăţătorii cari votează în colegiul al III-lea, colegiu eminaminte al administraţiei? Mai nici unul şi de aceea, afară de Dobrescu, nu s’a văzut nici unul din reprezentanţii colegiului al III-lea ridicându-se contra purtărei mişeleşti a administraţiunei, pentru că nici unul nu se simte alesul învăţătorilor. De ce două măsuri d-lor conservatori ? De ce acordaţi de fapt stabilitatea profesorilor de oraşe şi nu o acordaţi celor de la ţară, cari muncesc mai mult decât cei din târg şi sunt mai prost plătiţi, deşi au făcut o şcoală specială, pe când cei din târg sunt deseori recrutaţi printre neputincioşii şcoalelor secundare ? Să nu ne vorbiţi de diferinţa de pregătire. Viitorul învăţător va face 6 ani de şcoală normală. Admiterea în şcoală se va face după concurs, şi încă nu se va admite decât în anul preparator. Intrarea în şcoala normală propriu zisă se va face după un nou concurs între elevii anului preparator. Un normalan nu va fi admis în şcoală decât după ce profesorii îi vor fi recunoscut, in cursul anului preparator, aptitudini pentru cariera căreia se destină. Titlul de definitiv nu-l va căpăta decât după ce va fi servit 5 ani, va fi notat bine la inspecţiunile şcolare şi va fi trecut un examen de practică pedagogică, învăţătorii actuali nu vor fi consideraţi ca definitivi şi deci nu se vor bucura de stabilitatea acordată prin lege decât când vor satisface examenului de aptitudine pedagogică. Se poate zice că un funcţionar recrutat cu atâtea precauţiuni nu merită stabilitatea ? Noi suntem pentru, stabilitatea funcţionarilor cari se recrutează cu atâta îngrijire ca învăţătorii. Ştim că această stabilitate poate să facă din învăţător o fiinţă care să se considere ca privilegiat în starea actuală şi deci simpatiele îi vor fi aiurea decât la noi, care găsim că societatea actuală are foarte multe păcate, dar ştim în acelaşi timp că şcoală va deveni mai frecventată, mai bună şi asupra viitorilor cetăţeni veniţi din şcoala rurală va fi mai uşor de lucrat şi de stabilit curente puternice în sensul ideilor democratice. Vom perde simpatiile a câtorva mii de învăţători, dar vom putea câştiga simpatiele a sute de mii de cetăţeni, foşti şcolari ai acestor învăţători. A. A. Bădărgiu JOI 26 SEPTEMBRIE 1891 Despotismul la Bucovina A trecut vreme lungă de când nu ne-am ocupat in special de soarta Bucovinei. Cauza tăcerii noastre a fost, că odată reînfiinţat partidul naţional român şi asigurată existenţa şi apariţiunea regulată a Gazetei Bucovinei, am crezut că prin amestecul nostru, sincer şi dezinteresat de altfel, vom crea o poziţie grea partidului şi poporului român faţa de guvernul lor. Pe de altă parte, am aşteptat activitatea politică a noului guvernor general al Bucovinei, a comitelui Pace. Nu mai putem urma, însă, cu atitudinea noastră de până acum. Situaţiunea ce li s’a creat Românilor bucovineni a devenit atât de insuportabilă, încât datori suntem şi noi de a protesta în contra conduitei agresive a acelora, cari sunt puşi de a respecta toate drepturile şi autonomia Bucovinei. Din multele absurdităţi despotice ale guvernorului Pace, vom releva una recentă, care ne-a determinat de a abandona atitudinea noastră respectantă. Biserica română ortodoxă din Bucovina se bucură de mult timp de o constituţie largă. Sinodul bisericesc, un fel de parlament al bisericei, şi deputaţii săi sunt o parte mireni şi altă parte preoţi. In fiecare an sinodul ţine şedinţe sub controlul guvernorului Pace. Aşa şi anil acesta, acum câteva zile, corniţele Pace a deschis sinodul printr’un mesagiu al împeratului, apoi mitropolitul Silvestru Morariu a ţinut un superb discurs, accentuând deosebirea între sinodalitatea din Transilvania şi între cea din Bucovina. Imediat corniţele Pace se ridică şi pronunţă următoarele cuvinte necalificabile : „Eminenţă, am înţeles că aţi vorbit şi despre biserica ortodoxă din România. Vă fac atent şi atrag băgarea de seamă a sinodului că dacă se va face vr’o alusiune măcar la România, ceea ce ar justifica presupunerea că românii gravitează în stare Bucureşti, voiu fi nevoit a disolva sinodul“. Toţi asistenţii s’a fi scandalizat de această îndrăzneală a guvernorului şi un murmur de nemulţumire a străbătut prin sală. Palid şi furios, corniţele Pace se ridică şiameninţă cu disolvarea sinodul, dacă va mai da semne de aprobare sau dezaprobare. A doua zi Gazeta Bucovinei s’a ocupat, în fruntea numărului său, de acest incident şi a dezaprobat în mod cuviincios,conduita agresivă a guvernorului. Nu s’a expediat încă ziarul când jeandarmii lui Pace, cu procurorul imperial în frunte, s’au dus la tipografie şi au sechestrat Gazeta. Pus în evidenţă, credem că faptul prezintă destulă gravitate ca să ne ocupăm de el şi să condamnămcu energie brutalitatea despotică a guvernorului Pace. Un ciocoiu parvenit şi falit cum e guvernorul, n’are dreptul ca într’o ţară, pe care n’o cunoaşte, de a cărei istorie n’are nici o ideie, să se poarte atât de indecent. Dacă nu cunoaşte istoria ţării pe care o guvernează, să plece acasă. Guvernul central din Viena nu trebue să uite poliţa pe care a dat-o, când prin o laşe trădare şi prin decapitarea lui Ghica Vodă ne-a răpit Bucovina. Una din două: ori va respecta acea poliţă, ori ea va fi protestată.