Lupta, ianuarie 1895 (Anul 12, nr. 2477-2499)

1895-01-15 / nr. 2487

ANUL XII. No. 2487 iKORAHEITEi m TABl îi li au :.......................................... Șease luni................... . . Trei luai................................................ Pentru învățătorii pe uu au................... IN streinetate Ou au . ȘiSSliu luai Trei luai iipwacru! 15 Bani 40 UI 20 „ 10 » 30 . 50 25 16 Redacțiunea c Calea Victoriei t^o. 76, Etajul l­ in EDIȚIA A DOUA DUMINICĂ, 15 IANUARIE 1895 AWJHCIURII P« pagina m, 80 Uter«, corp J ... 1 l»S ligi " »• IV n » ... ,26 b*9Î ligi*. Interț« ți reuum« , „ . . 2 lei lini* Pentru »nunciuri a so »are*». LAí-j^álí'i. \ Várninfolrmüí Xí»«*aíípl 7. -♦ . >“ i í Un nunör vocfeiű tani Administrafiunea, Strada Sfântul Ionică, Ho* II. încă unul. Noua formațiune ministerială. Politica externă a Serbiei- Legea minelor. Republica. 1 miamie, fie la Senat. De la Segbedin. încă unul Acuma talia e complectă, căci şi d-nul Constantin Exarhu, fost o mul­ţime de lucruri, a înfierat alianţa conservatorilor cu radicalii şi cu so­cialiştii. D-nul Exarhu are în politică ta­lentul de a neutraliza efectele, este un dar, fie primit de la natură, fie căpătat printr’o prea îndelungată co­­abitaţiune cu documentele arheologice de la Ateneu, în tot cazul este bine lămurit că d-sa nu poate avea de­cât succese negative. Să ne aducem aminte de cel mai glorios moment al vieţei sale parla­mentare ; cel mai glorios moment al acestei vieţi a fost atuncea când a propus în Senat moţiunea pentru a­­mânarea discuţiunei asupra proiectu­lui de lege al Instrucţiune! publice prezentat de către d-nul Maiorescu. Şi atunci care a fost rezultatul vo­tului? Paritate. Ei bine, vedeţi că d-nul Exarhu are darul de a neutra­liza efectele ! În asemenea însuşiri d-sa nu poate fi tocmai de bun augur într un par­­tid. Partidul liberal doreşte să meargă din activitate în activitate şi d-nul Exarhu e obişnuit să meargă din pa­ritate în paritate. Onoratul vice-pre­­şedinte al Ateneului poate fi un ad­mirabil neo-liberal, dar momentul d-sale n’a sunat încă. Până una alta d-nul Exarhu a ţi­nut să-şi epateze auditoriul cu o a­­leasă erudiţiune şi cu o terminologie care l’a făcut suspect înaintea cetă­ţeanului Toboc. Da, onorabilul fost ministru de externe, a vorbit de ali­anţa conservatorilor cu democraţii de­semnând-o ca pe un «fenomen soci­ologic al degenerescenţei» ! Bravos, domnule Exarhu! Eu unul mă înebunesc după a­­ceşti savanţi de întruniri publice cari îşi etalează cunoştinţele în faţa po­porului şi cari vor să sperie pe igno­ranţi cu un lux neobicinuit de vor­be grele şi de termeni necunoscuţi. Alianţa conservatorilor cu radicalii­, un fenomen sociologic al degeneres­cenţei ?!­0 bată-te vina, Domnule Exarhu, da de unde o mai ştiuşi şi p'asta ? Adicăte de unde o ştiuşi, a­­şa de prost, şi p’asta? Apoi ştii d-ta care sunt semnele netăgăduibile ale degenerescenţei ? Ştii D-ta că celulele degenerate şi consecutiv organizmele degenerate sunt incapabile de a e­­xercita cele două mari funcţiuni ale vieţei adică: asimilaţiunea şi repro­­ducţiunea. Auzişî, Domnule Exarhu? asimilaţiunea şi re-produc-ţi-u-neafi Mai ştii D-ta că degeneraţii au­ o oroare profundă de ori­care activi­tate organică şi că tot rostul lor se reduce la o supraescitare patologică care produce neapărat acte anti-so­­ciale şi anti-umane ? Mai ştii D-ta că partidele cari privesc în­tot­dea­­una înainte, precum sunt partidele democratice, sunt preocupate prea mult de unele idealuri în­cât să poată cădea în prozaismul înapoiat al degeneraţilor? Mai ştii, în sfârşit, că noi radicalii, fie pentru ori­care motiv, fie pentru că judecăm lucru­rile a priori, nu putem cădea în ca­tegoria degeneraţilor cari, mai de­grabă, e compusă din acei cari ju­decă a posteriorii Nu le-ai ştiut toate aceste, sunt sigur că nu le-ai ştiut, căci într’altfel n’aî fi turburat chietudinea cetăţeanului Ulmeanu cu revelaţiuni zdruncinătoare şi n’ai fi forţat pe alegătorul din colegiul I dl. Manolescu Lungu să zică: în­văţat bărbat ! învăţat bărbat vei fi, d-le Exarhu, dar nu ştiu cum se face că până acuma n’aî făcut manifestaţiunî atât de sincere şi n’ai lăsat ca forul du­­mitale interior să fie sondat, de cât de câţi­va privilegiaţi Inveţat băr­bat ! da, dar învăţat la ce ? Omul e învăţat şi la bune şi la rele dar mintea omului trebue să ascundă relele şi să lase numai bunurile în iveală. In sfîrşit, fiind­că şi în d-ta tre­bue să bată o inimă patriotică, te-ai revoltat simţind pe streini în subso­lul patriei. Mâna d-tale viguroasă a căutat pe duşman, ai surprins pe junimişti şi pe conservatori, şi la urmă descoperiţi până şi codiţa ra­dicală pe care n’o mai slăbeşti. Te-a supărat coada radicalo-socialistă în subsol, şi denunţănd’o ţărei ai stri­gat : «Vai! căci întru cele rele a izbutit!» Luptele politice sunt frumoase când se dau pe terenul real al prin­cipiilor, luptele politice sunt detes­tabile când se dau între adversari hotărîţi să fie laşi, mincinoşi, tră­dători. Să lăsăm calomniile nedemne, să lăsăm loviturile pe la spate. CONST. C. BACALBAŞA. CRIZA FRANCEZA Noua combin­ațiune Ministerialn­ Paris, 25 Ianuarie­— D. Faure a fă­cut să se cheme d-nu Ribot, căruia i-a oferit misiunea de a forma cabi­netul. D. Ribot a cerut să se consulte cu amicii sei înainte de a primi. Paris, 26 Ianuarie. — D-na Ribot a văzut în timpul dimineței pe d. Brisson şi a conferit după amiazi cu d-nii Meti­ne, Poincarré şi Bourgeois. Impresiunea în cercurile parlamen­tare este că va lua ministerul de in­terne* şi va lăsa afacerile strâine d-luî Hanotaux, instrucţiunea publică d-lui Leygues, finanţele d-lui Poincarré şi lucrările publice d-lui Barthou. El va oferi justiţia d-lui Bourgeois. Se asigură că d-nu Ribot vrea să meargă repede ; el va revedea pe d-na Faure in timpul sării. Cele două trupe radicale ale Ca­merei s’au întrunit după amiazi şi au decis să susţie ori­ cabinet radical. POLITICA EXTERNA A SERBIEI Sub acest titlu a apărut de cu­rând în revista sârbească Delo (U­­vragiul), un interesant articol dato­rit savantului fost profesor al facul­­tăţei de drept şi secretar general al ministerului afacerilor streine sub guvernul radical, d. dr. Milovan G. Milovanovitch. După ce trece în revistă fazele is­torice mai importante prin care a trecut statul sârb, şi după ce arată diferitele operaţiuni politice ale Aus­triei şi Rusiei în Orient, precum şi scopurile ce au urmărit şi urmăresc aceste două mari vecine ale patriei sale, autorul conchide la o strânsă cooperaţiune cu Bulgaria, ca ast­fel să poată opune cu succes forţele lor unite agismentelor Austriei, Rusia după părerea autorului ne­având in­teres de a face rău celor două mici state. Trecutul istoric precum şi situa­ţia politică externă presentă a Ser­biei fiind in multe puncte asemă­nătoare cu a ţărei noastre, credem că vom interesa pe cetitorii noştri­ dându-le în traducţiune acest impor­ tant articol, într’un șir de câte­va numere ale «Luptei» cu începere de Luni 16 curent. LEGEA MINELOR întrunirea de la D. G. Cantacuzino. Consiliu de miniştrii.—La palat.— La Senat.—Totul de încredere. Alaltăieri seara s’au întrunit la D. G. Cantacuzino, preşedintele senatului, miniştrii şi d. General Manu­, preşe­dintele camerei, pentru a discuta asu­pra legei minelor. D. P. P. Carp a declarat că pri­meşte modificări de detalii dar nu pri­meşte nici o modificare, care ar fi me­nită să facă imposibilă aplicarea le­gei, sau să o facă să nu mai prezinte nici un avantagiu pentru ţară. • Preşedinţii corpurilor legiuitoare au cerut modificări serioase. Au intervenit şi cei­lal­ţi miniştri în discuţie, dar nu s’a putut ajunge la nici o înţelegere. . .l iî * , . . . ... . Aseară s’a ţinut un consiliu de mi­niştrii la Ministerul de interne, la care au luat parte numai miniştrii. Pe la ora zece să răspândise sgo­­motu, că d-nii Carp, Ghermani şi Marghiloman s’au retras din minis­ter. După cât am putut afla acest sgo­­mot erea neîntemeiat. Miniștrii sunt perfect de acord. Aseară s’a discutat numai asupra atitudineî pe care s’o aibă azi la întrunirea* de la­ Senat. * - -»im a?*. 1 Azi la 11 Miniștrii s’au adunat în consiliu la Palat, sub preşedenţia re­gelui. Discuţia a fost asupra chipului in care se va pune chestia la Senat. ■ r. •• î„... ţ Azi la ora 2 d. Garj) va arăta sena­torilor, în şedinţă intimă, cari sunt modificările pe cari le prim­eştec­a le­gea minelor. Va arăta care e scopul legei şi pentru­ ce nu primeşte modi­ficările ce i­ se impun de preşedinţii Corpurilor legiuitoare şi va face apel în numele guvernului, la senatori ca să voteze legea. Să spune chiar, că după şedinţa intimă, d. Carp va pune chestia şi in şedinţă publică şi va cere un vot de încredere. REPUBLICA Evenimentele cari au dat Franţei un alt şef de Stat, arată până la evidenţă anoma­lia, absurditatea şi pericolul acestei institu­­ţiuni care se numeşte în Franţa preşeden­ţia Republice!.­­ Se poate discuta foloasele şi inconvenien­tele respective ale Republice! şi ale monar­chiei constituţionale, se poate găsi că una e superioară celei­l­alte şi vice-versa. Dar e peste putinţă să susţii instituţia preşeden­­ţiei, ast­fel cum ea există în Franţa, cre­ată de legile constituţionale votate de Adu­narea naţională; această instituţie e cu de­săvârşire grotescă, ea are toate inconvenien­tele atât ale monarchiei constituţionale, cât şi ale Republicei, fără nici unul din foloa­­loasele uneia sau alteia din aceste forme de guvern. Preşedintele Republicei franceze, este un monarch constituţional ales pe şeapte ani de către Camere, neresponsabil şi lipsit de ori­ce mijloc de acţiune, om de partid şi silit să fie arbitru între partizi, să încar­neze Republica şi să domnească fără să gu­verne. Ast­fel Franţa n’a avut de­cât două preşedinţi buni: pe Jules Grévy, care a da­torat situaţiunea sa politică faptului că el a demonstrat în 1848 absurditatea preşe­­denţieî şi a propus suprimarea ei, şi pe o­­nestul Carrot, care n’avea altă calitate. Şi cel d’intâiu a căzut în murdăria aface­rilor lui Wilson, iar cel-l’alt sub cuţitul lui Caserio — ceea ce probează că preşe­denţia n’are de cât inconveniente şi nici un folos; ea este o ţintă pentru nebunii cri­minali. Se mai înţeleg preşedinţii dictatori ai Republicelor din sudul Americei, dar tre­bue să adăogăm că aceste ţări n’ar fi ade­vărate Republici de cât când n’ar mai avea aceşti preşedinţi, nici armată comandate de generali de răsboiu civil, dintre cari se re­crutează aceşti preşedinţi. Se mai poate înţelege preşedintele Sta­telor­ Unite, ales pe patru ani de sufragiul universal, şef efectiv al guvernului, egal în putere cu Camerile prin dreptul lui de veto, om de partid şi incarnaţia unui partid. Dar această constituţie nu e posibilă în Statele­ Unite de­cât pentru că acolo nu există ar­mată permanentă şi pentru că nu e, prin urmare, cu putinţă nici o dictatură. Fiind dat însă, conflictele dintre puterea execu­tivă şi legislativă cari opresc dese­ori ma­şina guvernamentală, fiind date cheltuelile imense şi suspendarea afacerilor care se pro­voacă la fie­care patru ani prin alegerea preşedintelui. Americanii au început să se gândească la introducerea referendului po­pular, care ar fi un frâu şi o contra greu­tate mult mai eficace pentru abuzurile de putere ale congresului de cât veto preşe­­denţial. Cum este în Franţa însă, preşedenţia nu înseamnă nimic. Este un non sens, un a­­nacronism, o contradicţie demnă de această ţară care­­şi-a păstrat instituţiile şi preju­­diţiile cele mai monarchice cu tradiţiunile republicane şi aspiraţiunile cele mai de­mocratice. Preşedenţia Republicei este ne­­gaţiunea Republicei: adevărata Republică, aceea de acum 100 de ani, n’a avut nici­odată preşedinte. Starea de războiu a silit-o să-şi formeze un comitet de salut public, care era o dictatură colectivă, temperată prin o largă aplicaţie la ghilotinei ori­ că­­ruia ar fi fost bănuit, că aspiră la dictatură individuală. In timp normal Republica a avut un­­ directorat de 5 membrii. In ziua în care ea a avut un Prim Consul, Repu­­blica franceză n’a mai existat decât cu nu­mele, ca şi în fine când Republica de la 1848 a avut un preşedinte. Singura ţară care şi-a păstrat tot­deauna forma republicană şi care a ştiut să tragă din ea toate foloasele posibile a fost Elve­ţia, dar ea n'a avut nici­odată preşedinte. Imitând Franţa din timpul Directoratului, ea are un „Consiliu federal, compus din 7 membri, ş­apte miniştri aleşi de camere pe timp de 3 ani şi din care unul este de­semnat în fie­care an pentru a presida şe­dinţele consiliului, fără ca însă să aibă mai multă autoritate de­cât colegii săi. Nu preşedintele acesta anual, ci consiliul întreg exercitează, în mod colectiv, puterea exe­cutivă, şi el o exercitează subt suprave­gherea şi autoritatea oamenilor, conform instrucţiunilor pe cari le primeşte de la dînsele. Şi după cum cu toţii cunoaştem, acest guvern, este în practică şi în acelaşi timp cel mai onest, cel mai econom, cel mai în­ţelept, cel mai muncitor şi în acelaş timp cel mai stabil din toate guvernele din lu­me. Este aproape fără exemplu ca un con­silier federal să nu fie reales când el ar dori un nou mandat. Cu toţii, rând pe rând, devin preşedinţi ai confederaţiunei pe timp de un an, continuând însă, în a­­celaşi timp, aşi conduce departamentul lor. Şi cum partidul radical, care este la putere in Elveţia de mai bine de 20 de ani, ad­mite şi practică în folosul adversarilor săi reprezentarea minorităţilor, sunt tot­deauna şi liberali moderaţi în consiliul federal şi preşedintele consiliului în acest an este un clerical, de­şi toţi cel­alţi membri sunt radicali. Iată cum se rezolvă cestiunea preşeden­­ţiei într’o adeverată democraţie şi iată cum se evită şi crizele, şi demisiunile, şi lovitu­rile de cuţit cari au marcat paginile succe­sive ale istoriei preşedenţiei în Franţa. Trebue dar să se înţeleagă odată că ade­­vărata Republică nu poate exista de­cât fără preşedinte, că puterea executiva trebue să fie strict subordonată puterei legislative şi că garanţiile contra abuzurilor acestei din urmă nu rezidă de­cât în referendum, singurul care poate permite poporului su­veran să hotărască, în ultimă instanţă, asu­pra lucrărei servitorilor săi fabricanţi de legi—şi toate acestea numai atunci când a­­cest Popor nu va comite imprudenţa de a pune la ordinile puterei executive o armată permanentă­ şi o bi­rocraţie centralizată care să permită aceleia ce deţine aceste două in­strumente de despotism de a brava şi de a-şi bate joc de Poporul Suveran, broşuri, şi să nu poţi afla pe mizera­bilul autor, spre a-i da lecţia ce merită. Tolerarea unor asemenea fapte poate da naştere în societatea noastră la aşa scandate, in cât nimeni nu poate pre­vedea consecinţele funeste ce pot avea. Cerem cu insistenţă parchetului, po­liţiei să se mişte pentru a descoperi pe autorii unor asemenea infamii. Şi pentru că s’a bănuit un moment că una din aceste broşuri s’ar fi tipă­rit în tipografia noastră, declarăm că ne punem la dispoziţiunea autorită­ţilor în drept, pentru a-i înlesni cer­cetările şi lucrările anchetei ce va face. Fapta e atât de monstruoasă, atât de revoltătoare, în­cât sperăm că toţi oamenii de bine, veştejind-o, vor da tot concursul pentru descoperirea i­n­familor ei autori. Parchetul să se miște. De cât­va timp se petrece în Capi­tală, unul din acele fapte mârşave, care revoltă pe toată lumea onestă. Se răspândeşte cu profuziune o se­rie de broşurele anonime, prin care se insultă în modul cel mai trivial femei din societate, profesoare din cele mai culte şi inteligente, care au ştiut prin conduita şi munca lor să-şî atragă stima tuturor. Ne mirăm că faţă,de asemenea mi­şeii­, autorităţile noastre stau cu bra­ţele încrucişate. Aci nu mai e vorba de libertatea tiparului, aci, e în joc moralitatea publică, care e pălmuită de nişte mizerabili, ce se pun la adă­postul anonimatului. E un scandal fără de margini să-ţî vezi mama, sora, soţia, insultată prin IDE LA SENAT In mijlocul neatenţiei generale, un glas, care aci se supţiază, şi se urcă în al noulea cer, aci vertiginos se coboară de crezi, că e o concurenţă cu Theodorescu de la operă, surprinde senatul. Unii cred, că vr’un episcop, care n’a dormit azi noapte, cântă prin vis, iar al­ţii vorbesc de vr’o interpelare scoasă din Pydalion de Kd. Ghiţă Mârzescu. Nici una, nici alta, secretarul senatu­lui, gândind — poate — să dea mai multă importanţă «sumarului şedinţei pre­cedente» recursese la stratagema asta. Zadarnice, toate, după ce scamatoria se descopere, nimeni nu mai vrea să-i dea ascultare, afară de preşedinte, care îi răs­punde la sfîrşit, cu un resemnat «Amin»! In vremea asta conu Laskarake, poves­teşte istorii de pe vremea nemţilor cu coadă lui Lerescu, lui Costaforu şi altor prietini din tinereţe, care stau greceşte, şi trag din nerghelele. In tribune se face socoteala anilor ăstui grup senatorial, și s’ajunge la o sumă, că , dacă ar fi trăit unul după altul, conu Lerescu, ar fi în­ceput să trăiască cu două mii de ani îna­inte de facerea luraei. ...Totul, adormise in senat, mai ales se­natorii, întunerecul intra furios prin fe­restre, când o voce îngrozitoare, un ur­let de uragan începe să strige «lumină!» «lumina!» «lumină!» Un uşier îi aduce senatorului care sco­sese strigătul, o luminare, dar el se de­clară nesatisfăcut. I s’aduce o lampă cu petrol, de geaba, nici acum nu-i mulțămit. Se dă foc la un beb de gaz, zadarnici — Ce vrei, Domnule, o întreabă, pre­­ședintele înspăimântat. — Electricitate, Domnule, răspunde se­natorul. Lerescu se închină și o ia la fugă, grupul lui T urmează, afară de generalul Costoforu, care remăne agăţat de un stâlp, înaintea senatului astfel compus, sena­torul Golibăşeanu, care scoase strigătul, arată că până ce guverna nu admite lumi­natul cu electricitate la Craiova, nu va mai intra în acest întuneric,— şi pleacă. De aci înainte de­geaba mai aşteptăm vre­un eveniment, preşedintele numărând voturile indigenatelor, repetă mereu : — Totul e nul ! — Votul e nul ! —­ Totul e nul ! — Senatul e..... — Nul! Nul ! Nul! fac refrenul se­natorii. — Nu nul, Domnilor, respunde pre­ședintele, e incomplect ! .. DE LA SEGHEDIN Am fost la Seghedin. M’am dus să salut, de ziua lui onomastică, pe d. Dr. Ioan Raţiu, venerabilul şef al partidului naţional, şi să văd pe ceialalţi luptători întemniţaţi acolo, d-nii Dr. V. Lucaciu şi Iuliu Coroianu. Şi m’am Inturnat cu atîtea* impresii, în­cît, o mărturisesc, îmî vine greu să le găsesc o ordine şi­­mi e cu neputinţă să le redau cu toată puterea şi lumina cu care ele mi s’au înfăţoşat. — Cu ce să încep?... E un obiceiu să se descrie mai întîiu localitatea,—obiceiu de la care mă voiu abate, mărginindu-mă să spun numai că Seghedinul e­ un oraş frumos şi sărac, cu o populaţie de 90.000 de suflete şi totuşi pustiu, cu străzi largi, regulate şi noroioase, un oraş apusean, ca aspect, dar monoton şi trist. In partea de nord a oraşului e Te-

Next