Radu Ionescu: La gura sobei (1865)
Cu cît are cineva mai mult geniu, cu atît are mai puţină ordine. Cu cît ştie cineva a se ocupa mai mult de lucrurile mici, cu atît înţelege mai puţin pe cele mari. In ziua în care se deschide această istorie, George sta înaintea focului într-un mare fotoliu, cu capul dat pe spate, cu picioarele încrucişate, cu mîna dreaptă în jiletă, şi cu stînga mîngîind un căţeluş adormit lîngă el, şi repeţind alene aceste versuri ale unui poet francez: „Que j’écris rarement et me plais de la faire: Non pas que la paresse en moi soit ordinaire, Mais sitôt que je prends la plume a ce dessein Je crois prendre en galère une rame à la main.31 George era om de litere. Filozof şi poet, entuziast şi muşcător totodată. George avea 21 ani, o privire ardinte şi profundă, o buză uneori ironică, o frunte deschisă, un păr negru lung. El nu era nici un frumos, nici un urît cavaler, după zisul lumii, poate, dar era un om cu mişcări france, decise şi un cap inteligente. — Ah! ce bun lucru e farmiente!38 murmură George în formă de concluziune după ce îşi fini citaţiunea poetică... şi cît de mult aş dori să fiu născut în Italia, acea ţară în care cineva ştie aşa de bine să nu facă nemic, dacă n-aş fi mîndru că sunt născut în aceea unde nu ştie cineva cum să nu facă nemic! In acel minut, bătrîna intră aducînd cele două scrisori, și ieşi lăsînd pe George să le citească. Acestea erau două bilete pe hîrtie satinată. George era cît p-aci să le arunce departe de el, fără a le desface, și îndată să recadă în iubitul său farmiente, cînd zări un mic chenar negru pe unul din plicuri.