I. C. Fundescu: Scarlat (1875)
l căruia linii erau rătunde, fără a înceta de a fi bărbătesci, aveau dulceaţa femeiuşcă. Noi, amicii, îlu numeamii Christos celii brunii, şi actriţele de la operă îl plicea il bruneto! Manierile sale erau reservate, camii reci, delicate, puţinii deschise. Nu mergea prin salone, de cării la vr’o rudă sau la vr’ună amică de aprope, unde nu era nici lume multă, nici etichetă mare. Era timidu ca o fată de 15 ani, şi simţitorii ca fiorea ce se p lice simţitore. Avea pasiune pentru musică. Cânta ca unulă din cei mai buni baritonî. Avea aplecare către toţii ce este frumosu. Decă ară fi studiată sculptura, cum Alice Lamartine, ară fi cşită din dalta lui o Venusă ca acea a lui Praxitèle; deca ară fi luată unu penelii în mână, ară fi dată unei plize nesimţitore sufletulăscă; dacă ară fi fostă născută într’o ţără de acelea unde cineva are unu câmpă deschisă pentru luptele politice, ară fi devenită oratore ca Cicerone, politică ca Cavur; decă ară fi scrisă poesiî, ară fi imitată, în versuri sonore, cânticulă pasăriloră, fremătură frunteloră, murmurula păraeloră şi melodia sfereloră. Simţia totă; délai nu voia se facă nimică. Elă era din acei poeţi cari nu voescî se scrie sonetepentru curtisane fără inimă şi se arunce operile loră mulţimeî nesimţitore, care rîde de dureri şi nu înţelege simţimantele cele mari , care crucifică pe Christă şi bate ’n palme căndă vulturulă rode plămânii lui Prometeă. Aceşti poeţi credă că suntă cei mai buni, căci ei simtă, iubescă şi moră, pre-