N. D. Popescu: Tunsul Haiducul (1881)
Paraclisierul (ie la Sf. Gheorghe, într’o nopte întunecosă şi ploiosă din tomna anului 1820, pe când stradele şi casele capitalei s8 aflaţi adâncite într’un becesnic întunerec, printre prăfuitele gramurî ale chiliei paraclisierului de la biserica Sf. Gheorghe-Vechiu se zărea încă licărind o slabă lumină fâlfăitore, care aci se închidea de tot și aci respândea o lumină vie întocmai ca o candelă aprope de stins. Acea chilie se afla situată în curtea bisericei în partea unde se vindea până mai deunăzî cruci şi monumente de morminte. Ea s8 învecina de o parte cu strada în care răspundea o ferestrue strîmtă şi zăbrelită şi în alta cu chilia defteriului, nu departe de locuinţele celorlalţi servitori al sfântului locaşiă. Pe din afară părea a fi curăţică, căci dăscăliţă şi defterarea erau femei harnice, care când spoiau pentru ele dau cu bidineua şi pe pereţii vecinului ca să nu facă murdăria acestei chilii o pată la extremitatea plăcutului exterior al locuinţelor lor; pe din întru însă era un monument de necurăţenie. Închipuiţi-vă nişte pereţi înegriţî de fum şi praf, pătaţi de unt-de-lemn, brăsdaţî cu dungi de mucuri de luminare stinse pe zid , un tavan plin de case de paiangen prăfuite şi de depozite negre gălbiniciose de fum, o pardoseala care nu se mai cunoştea dacă a fost de cărămidă sail pământ, semănată cu gropi şi moviliţe tot mai bune de a scrinti piciorele îndrăzneţului, care ar fi intrat înăuntru fără băgare de semă, şi nişte glamurî care n’au fost spălate de cine ştie câte decimi de ani, din care cauză îşi perdus© chiar transparenţa. I. 1*