N. D. Popescu: Tunsul Haiducul (1881)
— 4 — L . I I Mobilierul era cu totul în acord cu starea interiorului ; în partea despre fereastra se afla un pat de scânduri fără de păreți pe care era așternută o velință vergatii, veche, ruptă și murdară. în colțul patului despre fereastra era aruncată cam într’o doră o perină de pae îmbrăcată cu o materie, care altă dată trebuia să fi fost albă, dar care de usare şi nespălare îşi schimbase faţa într’o culore galbenă-vânetă-negriciosă. — La celălalt colţ se afla o lădiţa verde cu flori vechi şi odorogită şi în partea despre părete o perină lungă de pae îmbrăcată cu o materie de lână vărgată. Lângă pat, în dreptul ferestrei, se afla o masă albă de lemn în trei picioare, pe care se afla o olă mare plină cu drojdii de unt-de-lemn, un sfeşnic de pământ în care ardea o văpăiţă de cârpă unsă cu unt-de-lemn, o păreche de călimări de lemn negru, o sticluţă de chinovar roşiu şi vre o trei cărţi de psaltichie ; lângă masă spre uşe un scaun de lemn fără de pereţi, pe care sta un lighian de pământ, sub el o dă cu apă şi în colţul celuilalt perete pe un alt scaun un mangal de pământ, deasupra căruia câţîva tăciuni aprinşi răspândeau în casă în loc de căldură un nor gros de acid carbonic şi un miros nesuferit şi ucigător. Mijlocul acestei case era ocupat de mai multe ore şi clondire şi un maldăr mare de mucuri de luminări, lângă care sta pe un scăunel un personagiu, care strecura printr’o cârpă unt-de-lemn, tumându-l dintr’o oră într’alta şi apoi în clondire. Acest personagiu era chiar stăpânul acelei somptuose locuinţe, adecă chiar Ioniţă Tunsul, paraclisierul dela Sf. Grheorghe Vechiu; el pe atunci era în vârsta aceia în care omul părăsesce cu totul aerul copilăresc, spre a lua o înfăţişare curat bărbătuscă, adecă călcase peste al doua declinj şi patrulea an. Fisionomia sa nu era nici urîtă, nici frumosă, dar avea o înfăţişare, care te înfiora când o vedeai pentru prima