Mişcarea, decembrie 1912 (Anul 4, nr. 266-287)

1912-12-08 / nr. 271

ANUL IV No. 271 Redacţia şi Administraţia Iaşi,*Strada Păcurari No. 3. Saloanele Clubului Liberal ABONAMENTE In ţară pe un an..................20 lei In străinătate pe un an . . . 40 Preoţi şi învăţătorii rurali . . RO­/o Spre o viaţă nouă In ultima întrunire plenară a clubului naţional-liberal din Capi­tală, d-l Ioan I. Brătianu a rostit un discurs al cărui ecou a răsunat pretutindeni, ca un strigăt de re­deşteptare a conştiinţei naţionale şi de chemare a intregei naţiuni la opera politică ce trebue să o rea­lizeze conducătorii fireşti ai desti­nelor statului român. In împrejurările prin care tre­cem astăzi, cînd pentru apărarea intereselor şi prestigiului ţărei, na­ţiunea poate fi chemată, în ori­ce moment, să facă cele mai dure-p roase sacrificii ce se pot cere u­­nui popor, şeful partidului naţio­nal-liberal a dat strigătul de tre­­zire a conştiinţei naţionale, care trebuie să participe la opera de străjuire a intereselor fundamentale ale neamului. Fără îndoială, că necesitatea for­­mpulată de domnul I. Brătianu este o condiţiune esenţială a viitorului cătră care poporul român are drep­tul să năzuiască. Dar strigătul şefului partic­ului naţional-liberal a stîrnit în toate cercurile romîneşti un puternic e­­cou. «Românul» din Ardeal comen­tează în modul următor cuvintele rostite de d-nul Brătianu la ultima şedinţă a clubului naţional-liberal din Capitală. «—Acum însă, cînd «viziunile» încep a se traduce in realitate, — scrie «Românul» de ieri,—nu la noi, dar la popoarele învecinate, o­­pinia publică a ţărei rămîne uimi­tă şi încurcată. Abia acum un şef de partid găseşte curajul de a vor­bi de trezirea conştiinţei naţionale. «Omul acesta e d-nul Ion I. C. Brătianu, şeful partidului naţional­­liberal din Romînia. Declaraţia sa făcută în şedinţa clubului liberal din Bucureşti îi face cinste. Ea cuprinde mărturisirea neglijenţelor şi greşelilor din trecut, dar în a­­celaş timp şi dovada unei înţele­geri depline a pricinei relelor de azi şi voinţa hotărîtă de a le re­media pe viitor. Ea răsare din in­tuiţia adîncă a nevoilor ţărei şi probează înţelepciune şi curaj po­litic. «Nu se poate ca odată inaugu­rată de partidul naţional-liberal o politică nouă, mai naţională, să nu fie urmată volens-nolens şi de ce­lelalte partide. Declaraţiile domnu­lui Brătianu vor fi cu acest chip punctul de plecare al unei noui epoce in toată evoluţia politică a Regatului român. Idealul are pu­terea miraculoasă de a transforma şi de a transfigura indivizi şi na­ţiuni. El pătrunde toate, faptele lor cele mai neînsemnate şi le dă un înţeles nou, o perspectivă nelămu­rită. Cine vrea o politică naţiona­lă, urmărirea unui ideal, nu o poate înţelege cu o ţărănime asu­prită şi deposedată, cu o adminis­traţie imperfectă, cu un procent co­­vîrşitor de analfabeţi, cu o aristo­craţie înstrăinată. Toate probleme­le acestea, şi altele multe, se pun odată cu problema ch­estiunei na­ţionale. Ea le ridică pe toate, le dă nouă viaţă, nou înţeles, le im­plică şi le rezumă într’o sinteză largă şi înaltă, pe cînd lipsa, de ideal le coboară la nivelul josnic și noroios al politicianismului». DIN ŞAGĂ Haremurile Fiecare are în minte descrierile poetice ale haremurilor. Molaticele cadţue cu ochii vi­sători, cu braţele leneşe, stau Întinse pe so­fale Iri ur­părirea opui glnd fugar. Iar stâpînul lor ie cuprinde în priviri de largă simpatie. Şi culege de pe buzele u­­neia sărutarea patimei, şi de pe buzele al­teia vorbe cu adînc Înţeles. Admiră plete de aur revărsate peste upieri de crin , se îm­bată fie­rpiţ­earpa pletelor negre şi-şi li­peşte barba, frumos duduită, de un obraz de aramă. Tot farmecul voluptos al haremurilor s­’a risipit, haremurile s'au desfiinţat. Pe porţile lor deschise au işit în lume, voalate zinele palatelor zăvorite. Şi se trezeşte din visul lor, izbindu-se, ca de un zid, de viaţă; noi, cu riscul de a fi învinuiţi ca sintem­ necivilizaţi, regretă ei că a fost scoborită armata cadânelor (din Îm­părăţia visului şi arupeate se lupta pentru pîne. Oi plan si o Yersiüne Intr’o consfătuire pe care d­l. N. Xenopol a avut-o cu membrii Ca­merei de comerţ din Galaţi, minis­trul comerţului a anunţat intenţia ce o are guvernul de a transforma serviciul maritim român într’o so­cietate particulară românească, cu capital exclusiv românesc şi cu o participare a statului român la be­neficii. Modalitatea ar fi următoarea: Statul ar da ca aport social vapoa­rele sale de pasageri şi cargobolu­­rile pe cari le posedă adualminte, urmând ca parcul de vapoare să fie sporit apoi cu noui unităţi. N'avem nimic de obiectat asupra intenţiunei guvernului, ba chiar so­cotim că acesta ar fi singurul mij­­loc pentru a se da extinderea cuve­nită serviciului nostru maritim. Dar ţinem să relevăm lipsa de consecvenţă a conservatorilor. Prin acest proect guvernul actual adoptează sistemul regiei cointere­sate preconisat de partidul liberal şi aplicat la constituirea societăţii comunale de tramvaie, împotriva căreia conservatorii au dus o cam­panie înverşunată. Serviciul mari­tim român are nevoe de o comer­cializare a funcţionării sale, de­oare­ce în nici o ţară unde ser­viciul maritim a funcţionat sub con­ducerea statului, n’a dat resultate bune. Organisat numai sub această formă, cu capital românesc şi cu participarea statului, va avea din parte-ne toată aprobarea. Dar în legătură cu declaraţiile d-lui ministru N. Xenopol s'a mai lansat versiunea că ar fi vorba de concesiunea serviciului maritim ro­mân unei societăţi streine. Credem că nu este vorba de­cit de o simplă versiune lansată de cei interesaţi, pentru a încerca pulsul asupra unei eventuale realizări a acestui plan. De aceia svonul nici nu poate fi luat în samă, de­oarece nici un gu­vern sub nici o formă şi sub nici un motiv n ar putea să comită o a­­semenea greşală. Şi pentru ca aceste svonuri să nu poată nici un moment să prindă consistență, datoria guvernului este de a-și ar­ata punctul seu de vedere. azisteaţa publica în toiul crizei financiare şi a stagnărei totale din piaţa noastră, cine se mai gîn­­deşte oare la populaţia nevoiaşă a ora­şului, la acea pletoră destul de însem­nată care formează „săracii laşului“ ? De obicei în toiul iernei, şi mai cu samă în ajunul sărbătorilor de Crăciun, inimele contabile se consacrau întotdea­una acestor nenorociţi, colectînd diferite sumi, pentru a veni în ajutorul lor. Anul acesta „săracii Iaşului“, prin forţa împrejurărilor, au fost daţi uitărei. Intr’ adevăr, faţă de criza financiară care bîn­­tue la noi mai tare ca în ori­ce altă parte a ţării, diferitele societăţi de bine­facere şi de ajutor au luat hotărîrea să nu mai organizeze nici un spectacol, pentru a nu împovora p­e cetăţeni cu micile cheltueli extraordinare, care totuşi aveau o desti­naţie filantropică. Hotărîrea aceasta dacă a fost bună pentru cetăţeni, a fost însă dezastroasă pentru nevoeştii şi flămînzii oraşului. Pă­răsiţi de ajutorul pe care de bine de rău îl aveau de obicei în timpul iernei, aceşti germani uitaţi de D-zeu sunt expuşi să moară de foame şi de frig. Aşa fiind nu ştim dacă hotărîrea luată de caritabilii Iaşului este dreaptă, căci un oraş ca al nostru, care numără o po­­pulaţiune nevoiaşă atît de numeroasă, nu poate rămînea fără de ajutorul firesc al acelora cari formează asistenţa publică. Suntem în ajunul sărbătorilor, şi într’o epocă de iarnă, care dacă nu e’atît de grea, este însă destul de desavantajoasă, pentru ca lemnele să fie de o scumpete nemaipomenită. In afară de acestea ar­ticolele de nutriţiune, cum se ştie, sunt destul de scumpe, aşa cum n’au fost nici­odată, incit condiţiunele de existenţă sunt din cele mai anevoioase. Este acum, credem, datoria filantropi­lor noştrii şi a tuturor inimelor carita­bile să se gîndească la săracii laşului şi să vie în ajutorul lor. Ori­cit de mici şi de grele ar fi sacrificiile ce s’ar face, ele ar prinde bine şi ar putea fi de mare fo­los acestor nevoiaşi, părăsiţi de D-zeu şi uitaţi de oameni. Azistenţa publică a Iaşului trebuie să-şi facă şi de astă dată datoria. Un discurs sibilin Discursul pe care l-a rostit primul ministru al Rusiei în Dumă este la or­dinea zilei. Faţă de evenimentele ce au urmat şi continuă încă în Balcani, şi faţă de chestiunile pe cari le ridică acum ambasadorii adunaţi în confe­rinţă la Londra, acest discurs capătă o şi mai mare însemnătate. Primul ministru rus dr. Kokovzev a rostit un discurs sibilin. A vorbit ne­contenit­­de demnitatea şi onoarea imperiului rus, de misiunea Marei Pu­teri ortodoxe, de ajutorul pe care ea îl datorează statelor creştine din Bal­cani, ale căror virtuţi militare le-a cântat, dar a vorbit în acelaş timp de necesitatea păcei europene şi a ac­centuat că nu trebuia ca una din gru­pările europene să stea într’o pozi­ţie antagonică în faţa celeilalte. Mai mult, Dr. Kokovzev relevând că Rusia tre­bue să asigure validarea intereselor şi desvoltarea pacinică a statelor sla­ve din Balcani, s’a grăbit să adauge că guvernul rus* îşi va potrivi atitudi­nea după necesităţile situaţiei actua­le. Primul ministru rus şi a încheiat cuvântarea exprimându-şi nădejdea că sforţările solidare ale Puterilor Mari vor creia o situaţiune care, ţinând SAMBATA 8 DECEMBRIE 1912 S­MÎMMpWfNM» ZIAR NAȚIONAL LIBERAL * ,"■"■■■ SUB DIRECȚIUNEA XJUXJX COMITET RpKttE zrnNic Anuncîuri comerciale Linia în pagina II-a 1 leu. în pagina in-a 50 bani. In pagina IV-a 40 bani. — TELEFON 121 — seamă de reclamaţiunile justificate ale statelor balcanice, va exclude posibi­litatea unor noui complicaţiuni în vii­tor. Cum trebue judecat discurul primu­lui consilier al Ţarului tuturor Ru­şilor ? O primă analiză ne arată că dl. Ko­kovzev s’a silit să "ţină seama de toa­te curentele cari străbat politica de înplini capul lui, azi a Rusiei. Vorbind în numele Im­periului rusesc, el nu putea neglija să vorbească de solidaritatea Rusiei cu statele slave din Balcani, şi vorbind astfel a urmărit gândul de a răspunde la aşteptările acestor state şi la cu­rentul panslavist foarte puternic în Rusia, representat chiar la Curtea Im­perială. Dar primul ministru rus e un factor răspunzător, ale cărui vorbe şi ges­turi atârnă de condiţiile situaţiei in­ternaţionale. Ori guvernul rus înţele­ge că în complexul împrejurărilor de azi când Puterile Occidentale nu vor răsboiul, îi va fi greu Rusiei să facă un pas hotărâtor pentru triumful tu­turor revendicărilor Statelor balcanice. De aceia d. Rokovzev a vorbit de so­lidaritatea Europeană şi de dorinţa Rusiei de a nu înrăutăţi situaţiunea. Dar această plecare a Rusiei în fa­ţa necesităţilor inexorabile ale politi­cei internaţionale nu putea fi enunţa­tă fără rezerve înainte să salveze pres­tigiul Rusiei. Pentru acest cuvânt Ad. Rokovzev a mai vorbit de răspunde­rea pe cari şi-ar asuma-o aceia, cari făcând să reiasă unele interese ime­diate, ar sili Rusia să urmărească a­­tunci când ceasul hotărâtor va suna, izbânda principiilor fundamentale ale politicei sale. In rezumat, discursul d-lui Rokovzev e un compliment şi o promisiune la adresa Statelor balcanice, o încercare de a împăca tendinţele panslaviste, o recunoaştere că Rusia trebue să ţină seamă de necesităţile actuale ale po­liticei internaţionale şi o rezervă a­­meninţătoare pentru viitor. Un discurs cu adevărat sibilin, căci nu spune nici până unde va duce Ru­sia ocrotirea slavilor, nici care e mă­sura concesiilor făcute situaţiei actu­ale. Dar faptul că primul ministru rus n’a precizat epoca la care înţele­ge Rusia să asigure triumful politicei sale tradiţionale, lasă deschisă pers­pective neliniştitoare. Discursul primului ministru rus n’a clarificat situaţia. E numai o încerca­re de a reabilita Rusia în faţa popoa­relor slave din Balcani şi o mărtu­rie involuntară că Rusia nu poate face azi nimic spre a da evenimen­telor un curs potrivit veleităţilor sale. vorbă şi curînd ajunseră şi la Întrebarea lor favorită: — Ce părere ai despre regele vostru ? Ţâranul dădu din umeri şi apoi ex­clamă : — Hm ! aşa şi aşa. — Cum se poate ? Compatrioţii d-tale au mare admiraţie pentru el. — Credeţi-mă pe mine: nu e mare Eşti primul muntenegrean atît de sceptic In privinţa regelui, ziseră fran­cezii, sfirşind convorbirea. A doua zi fără primiţi in audienţă de regele Nichita. Rămaseră trăsniţi cînd recunoscură într’însul pe țăranul din ajun. Nichita rise cu poftă zicindu-le : — îmi pare bine că am auzit din gura dv. ce crede poporul meu despre mine. BLOCK-NOTES Viita medicală Domnul dr. V. Cristod­ulo a trimis o scrisoare ziarului „ Viitorul prin care a­­rată greutăţile intimpinate de un doctor în vizitele prin mahalale. „Sunt chemat la o bolnavă prav pe str. Zamfir, cum, am ajuns pînă­­în capul stranei ce dă în calea Ratio­vei dincolo de linia ferată Nord-Filaret, încerc a putea înainta, pînă la locuinţa bolnavei pe lingă garduri, în zadar, noroiul erei de o ju­mătate metru pe unele locuri; îmi era şi milă să văd că mai am de străbătut vre-o 10 metri, pentru a putea fi de vre­un fo­los sărmanei suferinde şi cu toate aces­tea nu era chip de mers. O idee îmi veni în minte: chem im om,­­li dau un­ bacşiş bun, şi, îi propuni a mă duce în circa“. E vrednic de reţinut faptul acesta. In capitala Ramini­ei doctorul face vizite dus în circa de trecători. DIN SBORUL V RE M E I Regele­­Nichita „Le Gaulois" drin Paris povesteşte o ■nostima anecdotă despre regele Nichita al Muntenegrului. Vara trecută doi fragezi întreprinseră o călătorie în Muuntenegru- Fură sur­prinşi de relaţiile patriarhale de acolo şi de dragostea pe care toţi locuitorii o arată regelui. Ba* ajunsese un adevă­rat sport pentru dinşii, să întrebe pe orice muntenegrean ce le ieşea în cale, ce crede despre regele Nicbata-Iu împrejurările Cetsngei iotiluiră Şi pe un ţăran bgtrin, cu oare-- intrări iu Patria serbează Zile grele... Trebuesc oameni, trebu­­esc piepturi de voinici, în cari să se o­­prească gloanţele duşmanului. Cei din fruntea ţării nu mai aleg. In faţa gloan­ţelor ucigătoare toţi sunt buni, şi «pa­trioţi» şi «nepatrioţi». Limba statului, fără de’care în alte vremuri n’ai ce aş­tepta de la atotputernicii stăpînitori, nu te mai împedecă azi să-ţi verşi singele pentru ţară. Patria celor puţini e azi a tuturor, toţi au dreptul, sau mai bine zis, toţi sunt minaţi cu sila spre moar­te, căci azi nu supuşii aşteaptă ajuto­rul patriei, ci ţării ii trebue­scut con­tra plumbilor. „V’am urgisit sau v’am protejat, vărsaţi-vă singele şi mă mîn­­tuiţi“, astfel glăsueşte acum stăplnirea... Şi’n contra poruncii nu încape împo­trivire ! Ii chiamă pe toţi şi toţi trebue să meargă, căci tunurile şi puştile sunt setoase de vieţi omeneşti. Nevestele rămin văduva, copiii rămîn orfani şi părinţilor li se smulge toiagul bătrlneţelor. Floarea satelor pleacă sa se vestejască şi să piară pe cîmpul in­fectat de duhoarea morţii. Zadarnice-s întrebările mititeilor: Mamă unde merge tata, cînd vine ? Gurile mamelor au a­­muţit şi nu mai vorbesc dealt lacrimile din ochii pe cari, ei sarmanii, nu le pri­cep. Pling cei rămaşi şi-i chinueşte do­rul şi groaza pe cei plecaţi. * Cazarmele’s în fierbere; nu mai încap mulţimea veniţilor dintr'atîtea unghiuri de ţară. Clocotul de agitaţie te asur­zeşte. Strigăte, răcnete, porunci şi sus­pine se amestecă într’o învălmăşală ha­otică, care dă feţelor un aspect mai în­durerat, mai serios, mai grav. Puhoiul fără de sfîrşit al soldaţilor începe a se scurge pe poarta cazarmei. Spre gară. Locomotivele gîfîe cu turbare, trâgînd după ele vagoane de nenorociţi, cari merg fără să ştie unde. Un gind, unul singur, îi munceşte pe toţi. Mai calca­­voi oare locurile acestea ?... Prin gări îi salută feţe îngiudurate de moşnegi şi femei cu colţul şorţului la ochi... Soarele apune,... se face iară ziuă,... şi din nou în noapte. Trenul se opreşte, răsuna trimbiţa cornistului şi se deschid uşile vagoanelor. Un moment de linişte, în care nu se mai aud decit gif­elile de oboseală ale locomotivelor. Cu toată sforţarea ochilor, nimic nu se poate distinge pe cîmpia acoperită de zăpadă, ce se întinde în toate părţile ; sus pe cer doar, mai sclipesc stelele, cari privesc îngiudurate şi îngrijorate spre puhoaele de uniforme întunecate, ce se scurg din vagoanele trenului. In citeva clipa peste albul zăpezii se por­neşte ca o mare mulţime a oştirii. Unde merge ? Până cînd ?... Tot mai încet, tot mai slab, se aud zîngăniturile, sgomotele şi scîrţăitul zăpezii sub picioarele lor... Abia se mai văd... Au dispărut în întunericul nopţii... Au dispărut şi au dus cu ei atîtea gloduri, atîtea doruri şi atîta jale... pustiii şi De citeva zile bubuiturile de tunetele tunurilor nu mai contenesc. Gloanţe de puşti şi ghiulele de tunuri răstoarnă şi ucid intr'una. Singele curge şiroae, iar ţipetele, urletele şi vaetele celor căzuţi se pierd in fierberea de bu­buituri şi trăsnete a gurilor de foc. Răc­nete sălbatice, vaete de moarte şi moarte în toate părţile... Mirosul norilor de fum, duhoarea ca-

Next