Neamul Românesc, aprilie 1915 (Anul 10, nr. 14-17)

1915-04-05 / nr. 14

Anul al X-lea, No. 14. București, Administrația la Vălenii-de-Munte FOAIA PARTIDULUI NATIONALIST-DEMOCRAT Plata anuală 5. lei. Velină toate foile.O 1. Politică de București... O țară întreagă privește cu ochii spre ce­ruri căutînd deslegarea soartei sale; un neam întreg se zbuciumă în așteptarea unui ceas pe care l-ați pregătit veacuri și care veacuri poate să nu pregătească. De cînd sîntem noi aici pe pămîntul nostru ni a fost o nerăbdare mai chi­nuitoare, un mai firesc conflict între tot ce dorim și între toate de care ne sfiim, o tor­tură de conștiință mai continuă și mai isto­vitoare pentru toți aceia cari mai pot ținea în loc ori sînt în stare a da drumul frînelor. Ce fierbe acum în sufletele noastre ale tuturora, de cînd este pe lume neamul nostru, nu a fiert; vedenii ca acelea ce se poartă înnaintea ochi­lor noștri nu le-a văzut­­ încă nimeni de un sînge cu noi, atîta furie de răsplătire și de jertfă nu a îndoit bătăile inimilor românești nici­cînd. Trec zilele una după alta, Sfinxul norocului tace încă, și ne întrebăm, în fundul conștiinței noastre, dacă noi îi putem smulge răspunsul pe care altora l-a refulat până a­­cum, și noi știm că rîndul nostru va veni ca să-î supu­nem viitorul nostru, că din gura lui va trebui să vie pentru noi unul din aceste două, din singure aceste două răspunsuri: viața întreagă ori moartea. Cum Scriptura înfățișează sufletele ce vor trebui să stea cîndva înnaintea județului care nu vorbește de două ori, așa sînt astăzi su­fletele noastre înnaintea hotârîrii. Toată bărbăția și toată chibzuiala, toată pru­dența și toată cutezanța, toată experiența și toată libertatea fie și față de experiența în­treagă, optimismul cel mai avîntat și pesimis­mul cel mai harnic în a repara tot ce nu lipsește încă și a pregăti un nou punct de sprijin pentru cea mai tristă înfrîngere chiar, toate acestea la un loc, cu ce poate aduce fiecine din cit i-a lăsat soarta, fac politica romanească. Ni se dă însă în schimb acel surogat in­ferior, care e politica de București. Oraș mare și oraș mic, oraș de cultură și de naivitate îndrăzneață. Capitală și mahala, diplomație și indiscreție, acesta e centrul a cărui pretenție e să facă el totul pentru Ro­mânia. Aici se știe totul și nu se știe nimic, se făgăduiește totul și nu se lucrează nimic. Evitînd destul de bine toate greutățile vieții, cîteva mii de oameni au de lucru toată ziua și toată noaptea cu visite zadarnice, cu scri­sori fără rost, cu frămîntări fără vre-un fo­los, prin saloane, „odăi de lucru“, redacții, cluburi și cofetării boierești. Conspiră cu fe­­reștile deschise și din cînd în cînd îșî scot și capul ca să-î prindă și mai bine fotograful pe care și l-au comandat în stradă. Fiecare trebuie să-șî aibă gazeta, articolul, noutatea sensațională, secretul profund, soluția victo­rioasă. Zeci de oameni se țin după tine la restaurant, la teatru, la cinematograf, pe stradă ca să-ți comunice ultima hotărîre a Guver­nului, ultimul termin al intrării în acțiune, ultimul plan al dublei alianțe sau triplei în­țelegeri. Faso de-l refuză pe vre­unul, dacă vrei să-ți faci un dușman pe viață! Și, dacă totuși ai scăpa de toți, în cele c­întăia rîn­­duri ale ziarului pe care-l vei deschide, o să găsești neapărat un mare secret, o mare re­velație, o gravă acusație, o profundă suspiciune, un gest solemn! De la cel mai mare la cel mai mic, de la tristețe bătrînețe cu legături „europene" ale d-lui Carp până la văxuitorul din stradă, de la planurile „moldovenești" ale celui d’intăiu până la grija hotarului bucovinean sau ma­­ramurășan în „România Mare" a cutărui om precis, e același fenomen. Aceiași zarvă, ace­iași răscolire a lumii. Să evacuăm Bucureștii ca să nu moară Franz-Joseph odată pe săptămînă, ca să nu facă revoluții Grecia la fiecare fașă a lunii, ca să nu-și schimbe atitudinea Bulgaria de trei ori pe zi, ca să nu se divulge condițiile împăcării austro-italiene, — ar fi bine, dar e și greu! Proprietarii stabilimentului Capșa ar protesta dacă în interesul țerii li s’ar cere să nu-șî mai adăpostească un timp geniile di­plomatice. De libertatea presei nu se poate atinge nimeni. Și nici mă poți Kchneis­per toți „încălziții" ăștia la aier liber și sănătos pe cîteva zile măcar. Dar un lucru putem face. Să sfătuim pe toți aceia cari nu au­ fericirea și nenorocirea de a sta permanent în „Capitală" a nu crede din o sută de vești decit cel mult una, a trece peste toate „secretele“ și a înlătura toate „so­luțiile“ ce se trimet de acolo. A nu conf­unda politica de București cu politica românească. Și a păstra acea minte așezată cu care stră­moșii noștri — pe vremea cînd nu erau nici cluburi, nici cafenele, nici ziare și cînd omul bogat și fără ocupație, în loc să umple lumea de minciuni și de prostii, se închina un ceas, mînca trei ceasuri pe zi și dormia patru (fără a socoti toată noaptea),—au făcut atîta lucru, cu vitejie și răbdare, ne-au păstrat ca țară și ca neam. N. IORGA. Mitropolitului Iosif Gheorghian. „A fost un prieten al nostru și mi-a botezat copiii“, — și, luînd din automobil un f­rumos mănunchiu de fiori, îl așeză pe piatra răsleață a blîndu­­lui episcop. Călugărilor li se va împărți, de altfel, în numele principeselor, cărți religioase și de Istoria Romînilor. (Regina pregătește o traducere englesă a poesiei noastre populare.) La Pantelimon, pe lingă bolnavii ordinari și triviali, cari nu oferă alt interes decit al nenorocirii lor, dar pe cari Regina i-a cer­cetat pe rînd — „e puțintel misiunea mea a­­ceasta“, a zis la sfîrșit, față de nerăbdarea cuiva care numărase vre-o­O0 de conversații —, era o fată de la țară cu fața blîndă ca a unei martire, paralisată, dar în toată stăpînirea unei minți năvălită de tristețe. Domnița — să zicem așa—Mărioara a luat o carte care-i era destinată și, întrebînd-o pe fată dacă știe ceti, i-a dăruit cartea, cu un frumos și simplu gest — frumos fiindcă era simplu —, ca mîngîiere. Am crezut că aceste momente trebuie să fie relevate. N. IORGA. Două momente intr-o visită regala. Regina Maria a visit­at biserici și mănăs­tiri din București și împrejurimi. Le-a visi­­tat ca iubitoare de artă și, neapărat, ca moș­tenitoare a unor frumoase tradiții de evlavie religioasă și pietate față de un trecut care e acum și al Dinastiei noastre. Principesele—de ce nu ar învia vechiul titlu de Domnițe, așa de nobil și de blind ? — au întovărășit-o. Culegem două momente din ultima visită. La Cernica, unde, anume, nu s’a înștiințat nimeni, și totuși părinții de acolo nu au recules imediat din surprindere, au sunat toate clo­potele și în biserica strălucitoare de lumini au făcut o frumoasă slujbă de salutare. — Regina Maria a văzut în pridvor mormîntul Încă una din vechea Carte... Încetul pe încetul, vechea Curtea dispare. Kalinderu, care a plecat cel d’întărit, pare să fi murit într’un ceas rău­, împreună cu Augustul său stăpîn, rînd pe rînd se duc toți aceia cari au format Curtea, puțin cam sumbră, încremenită în oficialitatea ei onestă și labo­rioasă, a regelui Carol. După solul secret al misiunilor care nu se încredințau nici miniștrilor nici diplomaților, se duce acum și venerabila d-nă Olga Mavro­­gheni, între străini, de­sigur talentați și harnici, dar pe cari lumea-i găsia prea mulți, și între curteni cu spinările moi, această doamnă mare, văduva unui ilustru bărbat politic, aducea dis­tincția superioară a vechii aristocrații răsări­tene așezată în țerile noastre și înrudită cu neamurile noastre mari. Nicio guvernantă par­venită, nici un om de afaceri înnobilat prin încrederi regale nu se poate ridica la simțul superior de demnitate al acestei femei. Ea amintia în vechea Curte că este și o Românie cu adinci rădăcini în trecut și care trage din el o superioară conștiință de mîn­­drie. N.­­IORGA. Venizelos plecase de la putere. Nu-î părea rău­ — d­ecît de ceia ce alții­ făceau mai rău decit dînsul. Dar urmașii lui au ținut să-l urmărească în retragerea lui. Au vorbit de politica pe care el o făcuse și care a dat țeriî ceia ce ea însăși v­o fi crezînd că i-a căzut din cer fără mijlocire omenească, în chestia ofertei

Next