Neamul Românesc, octombrie 1916 (Anul 11, nr. 68-98)
1916-10-14 / nr. 81
Ea pleacă de la credința că lumea nu e un câmp de întrecere al fiarelor, un iad al uciderilor, pângăririlor și despoierilor, că nu e de ajuns arma cea mai bună ca să o facă roadă intereselor și poftelor tale. Că mai presus de toată această mare a sângelui, de aceste izvoare nesecate ale lacrimilor este un scop al lumii și că acest scop este bun. Și ai speranța, care nu poate apune, că totuși acest scop va fi atins câți de pământ, prin confundarea în aceiași ruină a stăpânirilor noastre, numai așa vom putea ajunge frați drepți pe acest pământ pe care în sfârșit îl vom iubi cu toții. N. IORGA. Pentru a nu iubi țara... încercări grele au venit asupra noastră, și biruința asupra lor, azi sau mai târziu, nu poate veni din fugăduelile și măgulelile nimănuia, ci numai din silințile necurmate și devotamentul fără margeni ale fiecăruia. Când alt cer se va bolti asupra lumii, nu acest negru cer de furtună sfâșiat de dungile de foc ale ghiulelelor și înroșit în toate zările de sălașuri omenești care ard, vom avea de plâns multe și pe mulți. La fiecare pas va fi o ruină de ridicat în picioare, o viață omenească de pomenit și de înlocuit. Dar pentru toți un mare folos moral va ieși din această grozăvie. Nu se poate zice că n’a fost patriotism în multe din țerile Europei. Ce alt sentiment a făcut sute de mii de oameni să lase totul pentru a se gândi numai la apărarea și ocrotirea pământului pe care s’au născut și de care-i leagă fiecare fibră din ființa lor! Acest patriotism era întreținut prin amintiri, care erau ale tuturora, vechi și sfinte amintiri, de sute și mii de ani. Și era hrănit mai ales prin conștiința unei munci solidare, al cărui câștig și a cărui onoare, ale cărui progrese zilnice făceau parte din bogăția materială și morală a fiecăruia. Acuma s’a adaus ceva, mai nobil și decât sacrele amintiri, mai tare și decât legătura de fier a muncii răsplătitoare. S'a adaus suferința, marea suferință, al cării capăt nu se poate gâci, a cării marime nu se poate măsura. La noi aici, cultul pios al amintirilor a cam lipsit. Și la muncă abia de ascultăm pe cei d’intâiu sfătuitori și dătători de exemplu. Iar, dacă sporul ei este mare, știu toți că rodul lui nu se împarte în așa fel încât fiecare să se simtă tovarășul, fratele celuilalt. Și ni-a mai lipsit și puterea care singură putea înlocui pe toate celelalte: suferința. Puși supt ocrotirea Europei, apărați apoi de o ligă a Păcii, am trăit o jumătate de veac scutiți de toate furtunile, de toate valurile. Și aceasta, cauză a demoratlizării, oriunde, a împiedecat această societate de a putea să i deie oricând, imediat, spontaj nou, în măsură cea mai mare, acel patriotism care singur I poate ocroti țerile mici. Acuma Dumnezeu se îndură de noi. El nu mai ține departe de noi mâinile lui care învie ji și întăresc, încercările lui grozave care ridică din mormântul lenii pe aceia cari mai au [Í omenire de îndeplinit pe lume. » Și-a adus aminte de aceia pe cari i-a pedepsit așa de mult timp fiindcă nu i-a socotit vrednici de binefăcătoarele lui peridepse. Sute, mii de oameni își varsă și sângele — din acest puțin și scump sânge al nostru—în fiecare zi, haina de doliu îmbracă pe văduvă și orfani; cei mai fericiți dintre părinți duc încă dorul vreunui cămin părăsit, vreunor comori amenințate și risipite. Ochi cari i s’au iubit așa de mult nu se si văd cu lunile, poate nu se vor vedea cu anii, și poate nicio-dată, nu se vor vedea. Să nu belăstămăm. Să mulțămim. Căci numai așa, prin suferința pe care toți o purtăm , pentru același motiv, prin apărarea însângerată a fiecărui bui ÎNSEMNĂRI Să nu stăpînim durerea In opera impunătoare pe care o îndeplinește, zi de zi, viteaza noastră oaste, făcând din crestele Carpaților o barieră de neînvins pentru năvala desperată a neamului germanic, este, desigur, multă jertfă și multă suferință. Noi, cei de azi, nu suntem vrednici să încercăm cuvântul cuvenit, de laudă și de recunoștință, pentru tăcutul sacrificiu al celor cari cad în încleștarea luptei sfinte. Numai de-alungul veacurilor, miile de mii din neamul nostru vor fi în stare, prin binecuvântarea lor, să amintească pe nemuritori. Dar mai e o altă jertfă și o altă suferință, acasă, deopotrivă demne de respect, ale acelor cari sânt lipsiți de fericirea de a găsi în fapta proprie— limanul sbuciumului sufletesc. Căci, dacă acestora nu li este dat să-și dea viața pentru credința care-i dă tot prețul, primesc adesea lovituri mai grele, prin golul înfiorător lăsat în jurul lor de către aceia pentru cari traiul le era mai drag. Dureri de acest fel nu se acopăr prin tăcere. Totuși, nevoi superioare cer ca ele să fie stăpânite, precum, de altfel, simțul nostru cel mai înalt ne spune că nu este îngăduită înfățișarea slăbiciunii în ceasul când o națiune își strânge cu îngrijorare puterile supreme, cu care trebuie să-și hotărască soarta. Sânt forme nobile de egoism, în fața cărora se pleacă orișicine, dar sânt și zile când se cere să ne desfacem și de ele, pentru a ne păstra întregi pentru îndatoriri și mai înnalte. Puteri mai mari decât ființa noastră o cer și trebuiesc să o impună, ca să se cruțe o durere și mai mare, fie și numai întru cât e a mai multora. Să căutăm, și în privința aceasta, să ajungem, pe 'căile anevoiase, spre înnălțimea frumuseților morale, ca să dăm cu toții, în chip spontan, aceia ce cere binele obștesc dela noi. Să nu stăpânim durerea ! At. C. B. OTsmaaBiaaßflBBaos.'iiu In afacerile publice, administrative și militare, trebuie o cugetare puternică, o analiză adâncă și putința de a fixa îndelung lucrurile fără a fi obosit. (Napoleon l iu) rtr TTTUT----------------«UI1 W«■ Vitejii noștri. E rănit și locotenentul de rezervă Al. Zagoritz, arhitectul Zagoritz, cunoscut prin solide studii asupra arhitecturii românești. E o familie bine înzestrată. Un alt frate, funcționar la Arhivele Statului, Zagoritz, e unul din cei mai pricepuți și harnici reprezentanți ai științei nouă care pune necontenit în legătură pământul și omul, geografia și istoria. Pentru o carte minunată despre târgurile prahovene a luat în anul acesta chiar un premiu al Academiei. Un al treilea «dispărut» e căpitan în armata activă. Și vom spune că puțini ofițeri din armata noastră cunosc așa de bine trecutul nostru militar ca dânsul și încă mai puțin știu să scoată din el acele învățături prin care se poate afla cum trebuie apărată, după nevoile ei geografice, calitățile locuitorilor și tradiții milenare, acest pământ. Studiul lui Zagoritz despre luptele lui Mihai Viteazul cu Polonii în valea Buzăului la 1600 sunt un model de cunoaștere a izvoarelor și de inteligentă interpretare a lor. Câte greșeli n’ar fi fost evitate dacă această știință a războaielor noastre ar fi fost un element de chibzuială pentru toti.... v •Urăm lui Alexandru Zagoritz să-i fie grabnică și deplină însănătoșarea. N. Iorga.* A căzut*străfulgerat în Ardeal și inimosul prieten N. A. Constantinescu. Cei cari l-au cunoscut și iubit din anii copilăriei își vor aduce aminte de cei opt ani de studii petrecuți împreună la liceul din Turnu-Severin. Cu greaua sarcină de student nevoiaș, izbutise să-și asigure o situație de la care nu aștepta decât trecerea vremii ca să poată arăta comorice tăinuite, discret ascunse, ale caracterului său. Ni îngăduim a trimite cuvântul nostru de mângâiere părinților săi, la Râmnicu-Vulpii. M. Popescu elev-arhitect * S’a dus și sufletul de elită, idealistul și tânărul talentat, de adâncă simțire, care era locotenentul activ Gh. Olinescu, din regimentul 69 Dorohoiu. A fost un prieten al nostru, și nu arareori Dorohoienii au cetit cu plăcere scrisul său în ziarul «Solia» cum se face o nobleță (Răsfoind o condică veche) . Interesant e «Vasilie Manole directorul tipografiei Buzău». El «au înfățișat în copie atestatul ce-l are de la Ex. Sa gheneral Cozmin și ceilalți boeri mădulari ce se afla la Comisia Privighitoare, coprinzător că la leat 829, Ghenar, au fost orânduit împreună cu cilenii Comisiei cercetării bolnavilor, d. Stolnicul Răducanu Clinceanu și Sărdarul Dumitrachi Topliceanu—și ei tipografi,—«de au viziturisit aici în politie unsprezece spitaluri molipsite de năprasnica boală a ciumii, precum asemenea și în două rânduri,adecă în leat 829, Dechemvr., și 830 Fevr., a fost însărcinat cu vizitarisirea hălăduitorilor din mahalaua Sfântului Gheorghe Nou, în vremea aceia când molipsitoarea boală era în cele mai strașnice ale ei țării, fără nicio plată.» Un ciudat tip e «Iancu Vasilescu, fostul ipistat al școalelor dela Sfântul Sava»: «Depertamentul trebilor din launtru, prin răspuns supt No. 391, arată că, după știința luată dela Eforia Școalelor,străluitorul dela anul 831 până la 836 s’au aflat îngrijitor asupra slugilor și materialurilor școalii, iar atunci, desființându-se acea slujbă, au rămas între școlari, spre mai bună deprindere la învățătură, pentru care Depertamentul socotește că nu este de calitatea celor ce li s’ar cuveni rang, ci să se treacă în lista celor cu osebit caracter». Cu privire la Anghel Antoniu Lorenz se spune că a fost «scriitor, atât în limba românească, cât și în limba franțuzească, tălmăcind și prescriind, fiind caligraf, dela anul 833, April, până la 834, Avgust, când după cererea sa s’au tras din acea slujbă, iar dela 834, Septemvrie, slujește în calitate de scriitor al Direcției arhitectonice ce este întocmită pe lângă sfatul orășenesc, unde și acum se află slujind». «Alexandru, fiul răposatului Serdar Panait Dâlgeanu din Craiova, a dat ajutor «pe când se aflau oștirile rusești peste Dunăre, la Rahova». Cănuță Jianu e însărcinat «cu carantia de ciumați de la Sorei (sc); după aceia au dus o siuma de proviant de la Slătioară la Bechet, apoi cu curățenia satelor de boala ciumiii cu îngrijirea sămănăttirilor». Hristachi Mariuțeanu duce fâneștilor la Călărași, lemne spitalului din Dudești și «e îngrijitor asupra întoarcerii robilor dela Rusia», în 1829. După Regulament, Ioan Stănescu din Craiova e «ales conlucrător la zidirea din nou a școalei de acolo». Oarecum din această categorie face parte «Mihalache Aprichie Chirurgioulu», despre care se spun cele ce urmează: «fiind orânduit dragoman și secretar translator al Comisiei grănițării Dunării, atât între prințipaturile Valahiei și Moldaviei, cât și între Rusia și Turchia, au săvârșit însărcina-