Neamul Românesc, octombrie 1925 (Anul 20, nr. 219-244)

1925-10-14 / nr. 230

Anul al XX, No. 230 REDACȚIA t Str. Brezoianu No. 6 Telefon 12/60. k­a di le-ar ,tu"? Liberalii țin numai de­cît sa „facă“ alegerile comunale, și pentru aceasta s’au și pus la lucru, puricînd cu scumpă­­tate listele și întrebuințînd metodele celor mai odioase falsi­ficații, ca un partid de vechi și iluștri cartofori ce sînt. Și de ce n’ar „face“ alegerile comunale? Doar, daca țeranii sînt „reduși“ și „proști“, lumea din comune fierbe de nerăbdarea de a dovedi liberalilor ca-i iubește, la gîndiți-vă numai. Atîția ani au guvernat comisiile interimare, compuse din „oamenii partidului“, fie și desertori, hoți și alte tacîmuri. Atîția ani s'au cules impositele fără ca sa se știe de ce. Atîția ani orașele noastre s’au degradat, ajungînd ca niște cuiburi de țigani. De ce n’ar „face“ alegerile comunale oamenii cărora li rămîne atîta onoare și cari se simt înconjurați de atîta iubire ? N. IORGA p ■m&fíXQKZS'&BWSn BiElarativn­sti-lii Mm Declarațiunile d-lui Disescu, din care se poate deduce că du­rata unei constituante nu este li­mitată printr’un termen prestabi­lit, ar putea fi considerată ca un balon de încercare spre a se ve­dea de nu s’ar putea accepta de o­piniunea publică ideia prelungirii vieții actualelor camere peste cei patru ani obișnuiți. O asemenea presupunere ar fi fost cu atât mai legitimă cu cât acum câtva timp se încerca din lagărul guverna­mental a se susține că de la data promulgării constituții, adunările de acum ar putea funcționa în no­rocul legal de 4 ani cu atributiuni de camere ordinare. O discuțiune pe acest teren pare totuși odioasă. Căci ori si cât de mare ar fi cinismul parti­dului liberal, ori si cât de mește­șugită dialectica întru susținerea intereselor sale, sunt limite pe care nu îndrăznește a le depăși. In toate procedările sale politice cară a se acoperi de aparentele legali­tății. Convocate ca adunări națio­nale constituante actualele corpu­ri legiuitoare s’au prefăcut în ca­mere obișnuite cu puteri extraor­dinare de îndată ce derogând de la lucrările constituționale au pro­cedat la votarea de legi ordinare și ca atare singure și-au limitat mandatul la cei patru ani prevă­zuți în constituția ce ele au votat. Din motive de prudență guverna­mentalii se vor refuza de­ o altă interpretare privitoare la durata actualelor adunări indiferent de calificativul ce le succede. Din acest punct de vedere deci declarațiunile d-lui Disescu nu sunt senzaționale. Deducțiunile ce se pot scoate din ele, în altă ordine de idei, me­rită însă o deosebită luare amin­te. Domnul Disescu declară: „Na­țiunea convocată pentru noile legi de drept comun, la noile alegeri, răspunde dacă aprobă Constituția promulgată și că îi dă nouă încre­dere“. Si mai departe vorbind de însăși lucrările adunărilor națio­nale adaugă „Națiunea si Regele o pot controla și limita“ si ..Con­stituanta terminată se dizolvă de la sine. Se mai putea dizolva la orice moment de Rege“. Mult dezbătută chestiune­a ca­racterului și a valabilității lucră­rilor actualei constituante capătă prin afirmațiunile de mai sus un început de clasificare. Din decla­rațiunile d-l­ui Disescu rezultă implicit că Regele ca expresiune sintetică a unei prezumate ooinți populare, considerând excepțio­nali­tatea absolută a împrejurări­lor, a convocat adunări constitu­ante. Că verificarea voinții popu­lare, urmează a se face cu prile­jul altor noui alegeri și din consi­derarea elementelor de fapt, dacă constituția este primită sau nu prin resuscitarea unei atmosfere ostile sau a unor mișcări de reac­ție. Că’n nici un caz sancționa­rea Constituției nu leagă întru nimic Coroana, dacă aceasta din­tâi n’ar avea aprobarea, prin con­simțământ tacit, a voinței popu­lare. Coroana a putut să prezume o anumită orientare a voinței populare. Nouile alegeri pot să-i dovedească contrariul. Infaibilita­­tea șefului Statului nu este o dog­mă a dreptului constituțional mo­dern și incomplecta informare a Coroanei de spiritul public nu-i știrbește întru nimic prestigiul. Astfel acea teorie prin care se tindea la stabilirea unei solidari­zări indisolubile dintre Coroană si noua constituție se arată a fi falsă ș 1 o elaborare ad-hoc. De asemenea și teoria valabi­lității absolute a lucrărilor actua­lelor adunări convocate ca con­stituante se vădește și dânsa a fi lipsită de o susținere serioasă și afirmativ concludentă. Cât în privința aceleia al ne­determinării mandatului duratei lor, limitat numai prin terminarea lucrărilor ce­ au motivat convoca­rea lor, ea nu numai că nu se poate susține pentru argumentul mai sus reamintit că procedând și la lucrări ordinare se confundă în genere cu corpui legiuitoare o­­bișnuite, dar mai ales că convo­cate de Șeful Statului pe temeiul unor indicațiuni ce le­ avea în mo­mentul convocării, durata lor este la discreția voinței Lui când va fi dobândit convingerea că indica­­țiunile primordiale erau eronate sau incomplecte. Dispozițiunile profesionale, ale profesorului de drept constituțio­nal C. Dissescu, au fost mai pu­ternice decât armătura disciplinei și intereselor de partid. Ele au iz­bucnit cu năvalnică sinceritate. In atmosfera împrenjenită de fari­seism cu care se dorea a se în­vălui chestiunea valabilității lucră­rilor actualelor adunări, pentru a face dintr’însa o axiomă constitu­țională, ele au indicat în succinta exprimare a declarațiunilor d-lui Disescu dâra luminoasă pe a că­rei urmă adâncită s’ar putea ata­ca, în formă egală, edificiul pre­tins sacro-sanct al partidului libe­ral, dacă nevoile de superior inte­res național vor cere aceasta. Toți prietenii sincerității si ai rigorii dogmatice îi vor fi recu­noscători. R. PATRULIUS ggifTCOURS POLITICL rimo de Rivera aspiră să fie numit duce. Numai d. Ionel n'are astfel de am­biții. Căci d.sa are în partid titlul și rolul lui Dalai Lama. D­oga susține că supremul razim e armata. Suntem de aceeași părere. Dar su­premul razim, adică armata Romă, nici, să aibă oare și rolul să fie su­premul razim al... fronturei averes­­cane ? Dacă d. Goga are nevoe de propte­­le în uniformă, de ce nu se adresează lacheilor dela dacea t A­verescanii anunță pe culori că alegerile comunale n'a­u nici un caracter politic. Se vede bine că pricep de pe acum ce-i așteaptă, pe energicii ,­adversari ai d-lui Dorobanțu Director N. IORGA 2 LEI I ADMINISTRAȚIA: Str. Brezoianu No. 6 Telefon 12/60. Miercuri 14 Oct. 1925 Budgetul litmt­I! Cu o rară satisfacția, repre­zentantul polițismului fiscal, d. Vintilă Brătianu, anunță că după micile d-sale socoteli, bu­getul pe anul un curs va da pâ­nă la urmă, un excedent oare­care. E interesant pasagiul tn ca­re d. Vintilă Brătianu face pro­feții fiscale: „Așa­dar — spune d-sa — bugetul pe exercițiul 1925 nu numai că va fi complect aco­perit prin încasări, la 31 De­cembrie închiderea anului fi­nanciar, dar va rezulta un ex­cedent la această dată, în a­­fară de încasările ce se vor re­aliza în cele șase luni compli­mentare“. Nimic nu poate schimba mentalitatea străină a vistier­nicului care duce la dezastru, economia națională. D-sa manifestă o bucurie fă­ră margini. A reușit să aibă.» excedente 11 Este singurul re­zultat care-1 interesează. Prin ce mijloace ajunge aci? Valuta noastră, în nestabili­­tate permanentă. Exportul a­­proape inexistent. Producția împiedicată să se desvolte. Că­ile ferate, lipsite nu numai de mijloace de investițiune nouă, dar chiar de minimumul nece­sar să asigure buna funcționa­re a materialului actual. Salarizarea absolut insufici­entă, ruină în toate serviciile publice. Și pe deasupra, exces de fis­calitate, sporuri de impozite, directe și indirecte, scumpire neîntreruptă a traiului. In acest paradis pregătit cu tenacitate al României întregi­te, d. Vintilă Brătianu își a­­nunță „excedentele“ bugetare, pretinzând ca din mijlocul să­răciei generale, să i se trimea­­tă felicitări și omagii. D. Vintilă Brătianu rămâne un socotitor meschin, lipsit de orizonturi, incapabil să vadă răul imens pe care îl provoa­că îndrumările-i nefericite. Este singurul răspuns meri­tat, față de tragicul optimism pe care d-sa il păstrează în fa­ța dezastrului. Vremuri grele De câtva timp nu e zi­c Ma Dum­nezeu In care gazetele să nu Înre­gistreze măcar o sinucidere în rân­durile comercianților. Faptul este caracteristic și oglin­dește greutatea vremiilor prin care trecem. In ultimul timp, in afară de rângâiații soartei, cari au izbutit să-și asigure, cum se spune, peste noapte averi fabuloase pe cari nu isbuteau să le risipească, — numai comercianții mai puteau să-și ago­nisească o viață suficientă. Câștigul lor nefiind fil, — ci elas­tic, crescând la aceiași măsură ca și costul vieței, negustorii nu cunoș­teau ca lefegii de pildă necazurile salariului fix. Rigiditatea unei lefi mai dinainte hotărâtă, nu poate ur­mări decât de foarte de departe și cu foarte multă greutate ascendență continuă a prețurilor. Aceasta face ca lefegiul să trăiască într-o conti­nuă mizerie. Negustorii nu cunoscu­seră până acum lipsa. Pentru ei astfel, lovitura pe care le-o dau vremurile e mult mai grea decât ar fi p­entru cei obișnuiți cu lipsurile. Și, tacă în afară de impo­sibilitatea câștigului necesar, negus­torii trebuiesc totdeauna să facă fa­ță datoriilor inerente oricărui ne­goț și cam­ în timpul crizei, se aglo­merează și devin exigibile toate la un moment dat. ZED. PREJME TOI N­1YK ” ia lila la M­ Jamio de prof. I. LUPAȘ Când a împlinit președintele Re­­publicei cehoslovace vârsta de 75 ani. a fost o mare sărbătoare, în Martie 1925, nu numai în țara pe care o conduce cu atâta vrednicie și pricepere, ci și în alte țări. O mulțime de admiratori s’au aso­ciat la acest rar praznic de bucurie. Puțini bărbați politici din zilele noastre pot fi puși alături de Ma­­saryk, despre care ziaristul ger­man Maximilian Harden spunea cu drept cuvânt că este cel mai departe văzător bărbat de Stat. Dacă ținem seamă din ce origi­nă umilă s-a ridicat președintele Toma Masaryk, numai prin vred­nicia s­a proprie, la treapta în în care se găsește astăzi — res­pectat nu numai de fiii neamului său, ci de toți oamenii luminați de pe rotogolul pământului — vom vedea în strălucita lui carie­ră politică împlinirea cuvântului din Evanghelie, ca cel ce nu a fost la început luat în seamă, a ajuns mai târziu să fie „piatra cea din capul unghiului“. In adevăr, Republica Cehoslova­că, această țară de model a Eu­ropei, nu ar fi putut să se conso­lideze și să progreseze așa de re­pede, cum a progresat, fără pia­tra cea din capul unghiului, pe care a reușit Masaryk să i-o așe­ze la temelie, cu atâta înțelepciu­ne și prevedere. .­­ Născut în orașul Hodonin, lân­gă frontiera Moraviei, la 7 Mar­tie 1850, Toma Masaryk era fiul unui vizitiu de la curtea împără­tească a Habsburgilor. Pruncia lui a fost neliniștită și zbuciuma­tă ca a tuturor copiilor odrăsliți din părinți săraci. Totuși deștep­­tăc­iunea lui începuse a fulgera din anii copilăriei fragede, îndem­nând pe sărmanii lui părinți, să facă tot ce le stătea în putință și să trimită pe fiul lor la școală, dorind să s­ 1 vadă măcar învăță­tor, împrejurările lii iertară să termine școala normală. Matună-sa ducâ­ndu-l la Vi­en­a, îl așeza la niște cunoscuți ai săi, unde avu prilej să învețe lăcătușeria. Apu­­cându-i dorul de casă, se întoarse la părinții săi și intră apoi ca u­­cenic la un potcovar. Intr'un târziu reveni iar la școa­lă, pleacă din nou la Viena, unde termină studiile universitare și luă doctoratul în filozofie. Iar la 1882, după ce se distinsese prin o seamă de scieri de valoare, fu che­mat ca profesor la Universitatea cehă din Praga. Activitatea lui științifică și didactică contribui să trezească tot mai mult conștiin­ța națională a cehilor, obicinuin­­du-i să vadă clar realitățile po­litice și ținând seamă de ele. să lupte cu prudență și cu hotărâre pentru înfăptuirea idealului lor politic­ reînființarea statului na­țional cehoslovac. După izbucnirea războiului mon­dial el a devenit unul din cei mai neobosiți propagandiști în intere­sul poporului său și al celorlalte neamuri asuprite din fosta monar­h­ie austro-ungară. A cutreerat prin toate țările Europei și prin Statele Unite ale Americii, ară­tând pretutindeni în mod convin­gător dreptatea cauzei cehoslova­ce și necesitatea organizării State­lor pe temeiul principiului na­țional.­­ Iar, când s-a prăbușit în toam­na anului 1918 tronul împărătesc al Habsburgilor, la cârma Repu­blicei Cehoslovace fu înălțat cu însuflețire, de obște, fiul vizitiu­lui, fostul ucenic de potcovar, To­ma Masaryk. Se împlinea în chi­pul acesta alt cuvânt al Scripte­zei care spunea, cădea-vor neamu­rile și se vor înălța noroadele. Căzut­a trufia neamului habsbur­gic și s-a înălțat în locul ei vred­nicia norodului cehoslovac, vred­nicie întrupată în ființa înțelep­tului său fiu din Hodonin. * Dela felul, cum înțelege să câr­muiască Masaryk țara sa, ar pu­tea lua învățături și îndemnuri fo­lositoare toți cârmuitorii de Sta­te. Dându-și seama, că monarh­ia austro-ungară încă nu a răposat de­plin și că prin vrajba dintre fiii popoarelor moștenitoare s-ar pu­tea readuce din nou la viață. Ma­saryk a încercat și a reușit să po­tolească neînțelegerile dintre par­­tidele politice ale Republicei, în­duplecându-le a guverna împreu­nă. Astfel Cehoslovacia este și în timpul de față guvernată de cinci partide, cari sub conducerea tăra­nului proprietar Svetla, minis­tru-președinte, se pot înțelege des­tul de bine îndrumând cu puteri unita­tara pe calea progresului. In vara trecută am avut prilejul să vorbesc cu ziaristul din Bratis­lava, Rostislav Koreák, care-mi povestea cu vădită satisfacție, ce conducere bună și democratică are țara lor, în fruntea căreia se găsește ca președinte de republi­că Masaryk, fiul vizitiului din Hodonin, ca președinte al consiliu­lui de miniștri Svedla, el însuși țăran, ca ministru de externe ves­ti­tul Heneș, fiu de țăran. Cu ast­fel de conducători a fost posibil în Cehoslovacia să li se ia îmbo­gățiților de război și un impozit pentru Stat până la 90 la sută din averile cele mai mari, care im­pozit mai târziu a fost micșorat succesiv. Statul a inițiat o acțiu­ne de clădire a locuințelor pentru­ funcționari, subvenționându-i cu câte 70—90 la sută, iar din împru­muturile de răs­boiu austriace a replătit până acum 70 la sută. * Toate aceste binefaceri și înloc­uiri ale traiului isvorăsc din con­cepție moral­ă-politică a lui Ma­saryk, care spunea într'un rând celor ce s-au dus să-l felicite de anul nou, că „statul nu este sco­pul final .i suprem al aspirațiilor omenești ei este un mijloc ne­cesar al vieții sociale-culturale, că toată viața socială și politică trebuie așezată pe temeliile morale ale omeniei și pe idealul dreptă­ții; aceste temelii trebue să fie co­mune tuturor partidelor și frac­țiunilor, căci altfel societatea se atomizează (fărâmițează), se naș­te o luptă infructuoasă a partide­lor, a coteniilor și individualită­ților abile, șirete, iar societatea devine seacă, crudă și netrebnică. Prăbușirea celor trei State mari: Germania prusificată. Austro-U­n­garia habsburgică și Rusia Ro­­manovilor constitue un avertis­ment suficient pentru oamenii cari știu a gândi. Statul și indepen­dența nu este de ajuns: chestiu­nea e, ce fel de Stat există, ce fel de independentă și la ce slujesc ele?* In președintele Toma Masaryk apare personificat idealul lui Pla­to, care cerea ca filozofia și poli­tica să purceadă împreună, pe a­­celeași cărări. 1) Articolul care va apare în Călindarul ,,Astra1" pe 1923. In calmul și surâzătorul decor al insulei Barbe, unde, la câțiva ki­lometri mai sus de Lyon, curge Sa­­ona, a venit să se instaleze, în luna lui Aprilie trecut, d. de Gasenko. El căuta acolo, departe de curiozi­tatea indiscreților, izolarea și liniș­tea necesară terminăreii lucrărilor sale urmărite de doi ani de zile. Contele de Gasenko este un Ingi­ner rus, la etate de 36 a­ni, frumos, corpolent, solid legat, dar pare pare a se resimți de o boală gravă. Scurta viață a acestui conte-in­­giner, constituie un extraordinar roman de aventuri. După război la dânsul a­ ocupat diferite posturi la diplomația ukrai­­neană, la Elveția și in România. După câ­tăva vreme, abandonă, în­să, ori­ce rol oficial pentru a se con­sacra, în mod exclusiv, problemei a cărei soluționare îl preocupa de foarte mult timp: să inventeze a­­nume, aparatul care va permite să se treacă, în cât mai scurt timp, cele mai mari distanțe maritime. Primele sale studii și Încercări păreau să ofere un interes destul de viu, căci se sprijinea pe servi­ciile tehnice ale aeronauticei. Dar, la sfârșit, se pare că cercetătorul și-a atins ținta. Aparatul definitiv va eși, din atelierele unui construc­tor lyonez, complect pus la punct și gata să proba perfecțiune­ sale. După cum inventatorul are absolu­tă încredere, această tentativă reu­șind, toată știința navigației mo­derne s-ar găsi răsturnată. Aparatul d-lui de Gasenko este de un model absolut nou și origi­nal. El nu seamănă nici cu hidro­­avionul, nici cu barca și nici chiar cu hidroglisorul. De la cel dintâi împrumută aripi­le și helicea propulsivă, dar se de­osebește prin aceia că păstrează un contact aproape permanent cu apa, a cărei rezistență o evită pe unele locuri, atingând abia suprafața ei, fără să se afunde. Ceea ce a făcut ca până în prezent să eșueze toate încercările hidroglgsoarelor la plină mare, n'are nici o influență asupra oceanoplanului d-lui Gasenko. A­­paratul, pare că se va juca cu valu­rile, fără să se scoboare la adânci­me și fără riscul de a se găsi înghi­țit. CUM ESTE CONSTRUIT APARA­TUL D. de Gasenko s'a inspirat pentru construirea aparatului său, de la in­­secta cunoscută sub numele de pu­rece de mare, care aleargă pe su­prafața apei prin sărituri succesive, ajutându-se de lungile sale picioare ca niște stabilizatoare. Oceanoplanul acesta, este format dintr'o carcasă de acaju, ermetic în­chisă, care are la interior o cabină, o mică bucătărie și o cameră a ma­­șinelor. Partea dinainte se termină prin­­tr'un ferăstrău, în formă de pan­glică, destinat să tae corpurile re­zistente și peștii mari pe cari apa­­ratul ar putea să-i întâlnească la cale. Motorul închis intr'o cușcă blin­­dată, și delicia sunt plasate în a­­fară. Două planuri, grefate la partea superioară a Carcasei, constrtuesc aripile. Partea inferioară este pre­văzută cu trei organe în formă de labe articulate pe rotule în secțiu­­nele lor mediane și prevăzute la ex­tremități de un floteur blindat, al cărui rezervor este plin de helium. Rolul acestor labe este de a menține aparatul in mod constant la cel pu­țin 80 de centimetri de la suprafața lichidă. In caz de rezistență și de goluri adânci, ele pot în mod pro­vizoriu să ia contact cu apa, iar forța iuțelei dobândite poate să permită aparatului, grație aripelor sale, de a atinge coama vântul ur­mător și de a găsi acolo un nou punct de reazăm pentru a-și lua un nou avânt In acest caz, labele a­­târnă vertical la flancurile carca­sei, și atunci, prin sărituri succesi­ve, la felul purecelui de mare care i-a servit de model, oceanoplanul înaintează. Aparatul are o lungime de 13 m. și o lărgime de 1.68 m. Greutatea sa este de o tonă. Este prevăzut cu un motor de 180 cai și poate atinge o viteză de 160 km. pe oră. DE LA MARSILIA LA RIO DE JA­NIERO Intențiunea inventatorului este de a merge de la Marsilia la Rio de Janiero la patru etape. Prima eta­pă, și cea mai grea, din cauza scur­telor valuri ale Mediteranei, va fi de la Marsilia a Oran. A doua, dela Orn la Dakar, prin Tanger, Casa- Port Etienne Și St. Louis. A treia de la Dakar la Natal, la America de Sud traversând Atlanticul. In fine a patra. de la Natal la Rio de Janiero. D. de Gasenko speră să parcurgă în 8 zile distanța de 10.000 km, pe care vaporul o străbate în 18 zile,­­ în opt zile, cu 4 etape O interesantă invențiune a unui conte-inginer rus, d. de Gasenko: oceanoplanul De pretutindeni Mafiaradjalini din Cișmir După datina pământului, rămăși­țele maharda jahului Cașmirului, mort de curând, au fost incinerate cu mare poanpă; suveranul era îm­brăcat cu Costumul său de mare ți­nută și împodobit cu cele mai fru­moase bijuterii, cari toate au fost arse cu corpul defunctului; succeso­rul tronului urmă cortegiul funebru alături de primul ministru, care mergea cu picioarele goale și în haine de țăran. După tradiție, piese de monezi, au fost aruncate, cu pro­funzime, la mijlocul mulțimei de spectatori. Mahar­adj­ahul, sir Pratap Singh­, locotenent general in armata brita­nică, se urcase în 1885 pe tronul din Jammu și Cașmir. Avea atunci 3­ ani. Domnia nu-i fu din cele mai fe­ricite, la început. Administrația sta­tului Casemir era complect dezorga­nizată: suveranul nu se arăta la înăl­țimea misiuniei sale, rezidentul bri­tanic to­arcă atunci să-i consoleze, dar fără succes. Trebui, deci, să se constitue un consiliu de regență. Ma­haradjahul abdică, și, totul fiind in­trat în ordine, in mod progresiv i sa restituiră toate drepturile, iar în 1905, lordul Curzon îl reinstala so­lemn pe tronul Cașmirului. Sir Pratap Singh a fost crud lovit de moartea fiului său, survenită în 1904, apoi, fratele său, devenit moș­tenitorul presumtiv, muri, dease­­meni pentru că, se spunea în po­por — se amestecase în afacerea pubirilor reduse la pulbere pentru a le face să dispară. In timpul războiului, maharadja­hul puse toate resursele sale la dis­poziția Marii Britanii; el procură un contingent de 31.000 de soldați și în urmă, în Europa, cu toată vârsta sa înaintată — avea 67 ani — și asista la bătălia de la Cambrai pentru a ve­dea cum se comportă soldații săi și ii incur­a­jă. Succesorul lui, sir Pratap Singh este sir Hari Singh. El s'a însurat acum câți­va ani, cu fiica maharad­­jahului din Darampur și va domni cu dânsa, peste Cașmir, această ța­ră de povești cu zâne, situată la poa­lele Himalaei, va guverna, astfel, trei milioane de suflete, va fi pose­sorul unor palate fără seamăn la care se află bogății fabuloase și va avea dreptul la un salut de o sută și una lovituri de tun. Când era copil, acest împărat a fost pajul lordului Curzon și purta, în marile ocaziuni, un colier de perla de 25 milioane de franci 16) răspuns la scrierea: „Români și Ruși“ Hmîntirii din anii 1916--1918 „Criticele aduse guvernului conservator din 1918“ de Generalul O. N. HERJEU 16. Cu prilejul sărbătorilor na­ționale (14 Iulie), francezii din Iași fiind întruniți într'o sală a spitalului francez, ministrul Fran­ței într'o înălțătoare cuvântare, le-a întărit speranța în izbândă; și după câteva zile cumpăna no­rocului s'a întors de partea Fran­ței... „Viitorul părea acum mai puțin sumbru. Puteam spera în­tr'o redeșteptare a seiinentului național român și puteam crede că guvernul s'ar schimba în bine, pocălindu-se*. Sentimentul național român nu dormea în conștiința și sufle­tul român, el nu avea nevoe de un excitant ca să se deștepte, fi­indcă nu adormise. Insă scriito­rul confundă menimentul național cu sentimentul filo-francez. E re­gretabil, dar eu pot să îndrept greșeala lui involuntară : iubirea românului de țară și de neam nu a exclus niciodată o altă iubire, pe care el a manifestat-o în zilele bune ca și în cele rele: Iubirea pentru Franța și pentru francezi1­. 17. Regele și iberalii promisese o distribuție de pământ sătenilor (2 milioane de ha). Aceasta nu era ceea ce poporul nădăjduia. El voia distribuirea generală a lati­fundiilor, dar era mai mult de­cât voia guvernul conservator, care, nemulțumit de aceasta, for­mulează o „lege asupra muncii “­ No. 105 (84 iulie 1925) din „Nea­mul Românesc­ 1 agricole forțate“, lege foarte rău primită, firește, toată lumea dân­du-și seama că era inspirată de P. C. in­țelesul lor direct. In sfâr­șit, guvernul propune, în locul împărțirii pur și simplu a dome­niilor sacrificate, arendarea pe 5 sau 10 ani la Asociațiuni sau grupuri de săteni, sistem care, departe de a aduce problemei a­­gricole soluțiunea mult visată, nemulțumea toată lumea , pe pro­prietari, în primul rând, deși ei știau că oricum tot vor fi sacri­ficați ; pe săteni, cari își vedeau astfel speranțele zădărnicite; în fine, pe democrați, cari pretin­deau că din suprimarea marilor domenii va rezulta pentru țară o bogăție mult sporită printr'o pro­­ducțiune mult crescută. Și cu toate că în această privință era omul partidului său, Marghilo­man fu făcut răspunzător de in­suficiențele proiectului, așa încât nu fără neliniște se întreba d­acă nu cumva, odată cu retragerea trupelor germane și cu înlocuirea lor prin trupe austriace, nu va isbucni și revoluția țărănească care să-l măture”". Cetitorul va fi observat că ade­sea scriitorul asociază numele Regelui cu partidul liberal, ca și cum ar voi să arate că Domnito­rul nostru își căuta sprijin în a­­cest partid, sau că partidul își gă­sește sprijin în el. Eu nu cred în nici una din aceste ipoteze, ci știu numai că toate partidele politice din țară țineau să vadă pe sătean stăpân pe peticul de pământ pe care-l muncea. Ceea ce diferenția partidele era modalitatea aplicării acestei idei. Guvernul conserva­tor credea — și trista experiență i-a dat dreptate — că pentru a păstrat valoarea pământului, și deci rentabilitatea lui, trebuia să se facă școală micului agricultor, care lipsea săteanului nostru, să se facă o judicioasă și dreaptă selec­ționare printre săteni și să se cre­eze o mică proprietate, care să îm­piedice scăderea bruscă a valorei pământului din cauza prea marii lui fărâmițări. Scopul final al gu­vernului era tocmai împroprietă­rirea sătenilor, însă fără să se com­promită productivitatea pămân­tului și cel mai mare izvor de bo­găție a Țării. Guvernul ca și marii proprietari conservatori nu s-au opus nici­odată ca să se dea săte­nilor cât se poate mai mult pă­mânt, dar mijlocul de a ajunge la aceasta era după ei: munca obli­gatoare, prin care sătenii învățau să lucreze cât se poate mai bine pământul, ce în definitiv eră să fie al lor, și arendarea forțată, prin care proprietarii erau obliga­ți să arendeze pământul la săteni, care peste 5—10 eră să treacă de veci în mânele lor. Nu s'a făcut așa și relele urmă­ri nu au întârziat a se arăta. Să­tenii împroprietăriți, fie din cau­za lipsei de vite și de instrumente agreole, fie din cauza nepriceperii fie din cauza vechilor deprinderi, fie că munca lor era atrasă spre alte ocupațiuni considerate de ei mai rentabile, au lăsat în mare parte pământul în pârloagă, sau l-au cultivat prost, și pământul și-a răzbunat pe ei, producțiunea lui a scăzut uimitor, și România ne mai putând ține cumpăna în­tre export și import, o mare criză financiară și economică s'a abă­tut peste ea, și, din bogată ce eră a sărăcit; iar sărmanul ei locuitor nu mai găsește astăzi în țara lui nici pânea de toate zilele, și când o găsește i-o aduc veniii pe masă. Eacă rezultatul unei lupte ne­cinstite între o politică socială în­țeleaptă și prevăzătoare și alta, zisă liberală și democratică, che­mată să înșele pe naivi și să sără­cească vremelnic țara. Deschid o paranteză. S-a zis că ideia de­ a împroprietări pe săteni a prins-o partidul liberal în 1913, după campania din Bulgaria. Nu e exact. In cel dintâiu consiliu de miniștri, ținut după încheierea păcii (1913), s'a pus această ches­tiune și s'a recunoscut că împro­prietărirea nu mai putea fi amâ­nată, după ce o massă de 200—300 mii rezerviști luase contact cu a­­gricultorul bulgar și cu gospodă­ria lui înstărită. Și rezultatul a fost că ministrul Domeniilor Sta­tului — C. Arion — a cerut prin credit 2 milioane lei pentru a cum­păra pământurile bulgarilor și turcilor, cari părăseau cadrila­terul anexat și a le împărți demo­bilizaților. Concomitent cu aceas­ta, ministrul de Războiu — gene­ral Hârjeu — a obținut și el un credit pentru complectarea căilor de comunicațiune din teritoriul anexat și legătura lor cu și legă­tura lor cu porturile Dunării și ale mării Negre , ceea ce s'a făcut în câteva luni. Și, ca urmare, mi­nistrul Domeniilor a cerut prefec­turilor să-i trimeată liste de toți demobilizații lipsiți de pământ, cari voiau să capete pământ în Dobrogea. Dar un rezultat surprin­zător ne aștepta. Cele mai multe prefecturi au răspuns că demo­bilizații refuză pământul în Do­­brogea, fiindcă agenții liberalilor le-au făgăduit pământ chiar în vatra satelor lor. Mă opresc aci5) ■ (Va urma) i) No. 166 (25 Iulie 1925) din mul Românesc"". ,Noa*

Next