Neamul Românesc, octombrie 1925 (Anul 20, nr. 219-244)
1925-10-14 / nr. 230
Anul al XX, No. 230 REDACȚIA t Str. Brezoianu No. 6 Telefon 12/60. ka di le-ar ,tu"? Liberalii țin numai decît sa „facă“ alegerile comunale, și pentru aceasta s’au și pus la lucru, puricînd cu scumpătate listele și întrebuințînd metodele celor mai odioase falsificații, ca un partid de vechi și iluștri cartofori ce sînt. Și de ce n’ar „face“ alegerile comunale? Doar, daca țeranii sînt „reduși“ și „proști“, lumea din comune fierbe de nerăbdarea de a dovedi liberalilor ca-i iubește, la gîndiți-vă numai. Atîția ani au guvernat comisiile interimare, compuse din „oamenii partidului“, fie și desertori, hoți și alte tacîmuri. Atîția ani s'au cules impositele fără ca sa se știe de ce. Atîția ani orașele noastre s’au degradat, ajungînd ca niște cuiburi de țigani. De ce n’ar „face“ alegerile comunale oamenii cărora li rămîne atîta onoare și cari se simt înconjurați de atîta iubire ? N. IORGA p ■m&fíXQKZS'&BWSn BiElarativnsti-lii Mm Declarațiunile d-lui Disescu, din care se poate deduce că durata unei constituante nu este limitată printr’un termen prestabilit, ar putea fi considerată ca un balon de încercare spre a se vedea de nu s’ar putea accepta de opiniunea publică ideia prelungirii vieții actualelor camere peste cei patru ani obișnuiți. O asemenea presupunere ar fi fost cu atât mai legitimă cu cât acum câtva timp se încerca din lagărul guvernamental a se susține că de la data promulgării constituții, adunările de acum ar putea funcționa în norocul legal de 4 ani cu atributiuni de camere ordinare. O discuțiune pe acest teren pare totuși odioasă. Căci ori si cât de mare ar fi cinismul partidului liberal, ori si cât de meșteșugită dialectica întru susținerea intereselor sale, sunt limite pe care nu îndrăznește a le depăși. In toate procedările sale politice cară a se acoperi de aparentele legalității. Convocate ca adunări naționale constituante actualele corpuri legiuitoare s’au prefăcut în camere obișnuite cu puteri extraordinare de îndată ce derogând de la lucrările constituționale au procedat la votarea de legi ordinare și ca atare singure și-au limitat mandatul la cei patru ani prevăzuți în constituția ce ele au votat. Din motive de prudență guvernamentalii se vor refuza de o altă interpretare privitoare la durata actualelor adunări indiferent de calificativul ce le succede. Din acest punct de vedere deci declarațiunile d-lui Disescu nu sunt senzaționale. Deducțiunile ce se pot scoate din ele, în altă ordine de idei, merită însă o deosebită luare aminte. Domnul Disescu declară: „Națiunea convocată pentru noile legi de drept comun, la noile alegeri, răspunde dacă aprobă Constituția promulgată și că îi dă nouă încredere“. Si mai departe vorbind de însăși lucrările adunărilor naționale adaugă „Națiunea si Regele o pot controla și limita“ si ..Constituanta terminată se dizolvă de la sine. Se mai putea dizolva la orice moment de Rege“. Mult dezbătută chestiunea caracterului și a valabilității lucrărilor actualei constituante capătă prin afirmațiunile de mai sus un început de clasificare. Din declarațiunile d-lui Disescu rezultă implicit că Regele ca expresiune sintetică a unei prezumate ooinți populare, considerând excepționalitatea absolută a împrejurărilor, a convocat adunări constituante. Că verificarea voinții populare, urmează a se face cu prilejul altor noui alegeri și din considerarea elementelor de fapt, dacă constituția este primită sau nu prin resuscitarea unei atmosfere ostile sau a unor mișcări de reacție. Că’n nici un caz sancționarea Constituției nu leagă întru nimic Coroana, dacă aceasta dintâi n’ar avea aprobarea, prin consimțământ tacit, a voinței populare. Coroana a putut să prezume o anumită orientare a voinței populare. Nouile alegeri pot să-i dovedească contrariul. Infaibilitatea șefului Statului nu este o dogmă a dreptului constituțional modern și incomplecta informare a Coroanei de spiritul public nu-i știrbește întru nimic prestigiul. Astfel acea teorie prin care se tindea la stabilirea unei solidarizări indisolubile dintre Coroană si noua constituție se arată a fi falsă ș 1 o elaborare ad-hoc. De asemenea și teoria valabilității absolute a lucrărilor actualelor adunări convocate ca constituante se vădește și dânsa a fi lipsită de o susținere serioasă și afirmativ concludentă. Cât în privința aceleia al nedeterminării mandatului duratei lor, limitat numai prin terminarea lucrărilor ce au motivat convocarea lor, ea nu numai că nu se poate susține pentru argumentul mai sus reamintit că procedând și la lucrări ordinare se confundă în genere cu corpui legiuitoare obișnuite, dar mai ales că convocate de Șeful Statului pe temeiul unor indicațiuni ce le avea în momentul convocării, durata lor este la discreția voinței Lui când va fi dobândit convingerea că indicațiunile primordiale erau eronate sau incomplecte. Dispozițiunile profesionale, ale profesorului de drept constituțional C. Dissescu, au fost mai puternice decât armătura disciplinei și intereselor de partid. Ele au izbucnit cu năvalnică sinceritate. In atmosfera împrenjenită de fariseism cu care se dorea a se învălui chestiunea valabilității lucrărilor actualelor adunări, pentru a face dintr’însa o axiomă constituțională, ele au indicat în succinta exprimare a declarațiunilor d-lui Disescu dâra luminoasă pe a cărei urmă adâncită s’ar putea ataca, în formă egală, edificiul pretins sacro-sanct al partidului liberal, dacă nevoile de superior interes național vor cere aceasta. Toți prietenii sincerității si ai rigorii dogmatice îi vor fi recunoscători. R. PATRULIUS ggifTCOURS POLITICL rimo de Rivera aspiră să fie numit duce. Numai d. Ionel n'are astfel de ambiții. Căci d.sa are în partid titlul și rolul lui Dalai Lama. Doga susține că supremul razim e armata. Suntem de aceeași părere. Dar supremul razim, adică armata Romă, nici, să aibă oare și rolul să fie supremul razim al... fronturei averescane ? Dacă d. Goga are nevoe de proptele în uniformă, de ce nu se adresează lacheilor dela dacea t Averescanii anunță pe culori că alegerile comunale n'au nici un caracter politic. Se vede bine că pricep de pe acum ce-i așteaptă, pe energicii ,adversari ai d-lui Dorobanțu Director N. IORGA 2 LEI I ADMINISTRAȚIA: Str. Brezoianu No. 6 Telefon 12/60. Miercuri 14 Oct. 1925 Budgetul litmtI! Cu o rară satisfacția, reprezentantul polițismului fiscal, d. Vintilă Brătianu, anunță că după micile d-sale socoteli, bugetul pe anul un curs va da până la urmă, un excedent oarecare. E interesant pasagiul tn care d. Vintilă Brătianu face profeții fiscale: „Așadar — spune d-sa — bugetul pe exercițiul 1925 nu numai că va fi complect acoperit prin încasări, la 31 Decembrie închiderea anului financiar, dar va rezulta un excedent la această dată, în afară de încasările ce se vor realiza în cele șase luni complimentare“. Nimic nu poate schimba mentalitatea străină a vistiernicului care duce la dezastru, economia națională. D-sa manifestă o bucurie fără margini. A reușit să aibă.» excedente 11 Este singurul rezultat care-1 interesează. Prin ce mijloace ajunge aci? Valuta noastră, în nestabilitate permanentă. Exportul aproape inexistent. Producția împiedicată să se desvolte. Căile ferate, lipsite nu numai de mijloace de investițiune nouă, dar chiar de minimumul necesar să asigure buna funcționare a materialului actual. Salarizarea absolut insuficientă, ruină în toate serviciile publice. Și pe deasupra, exces de fiscalitate, sporuri de impozite, directe și indirecte, scumpire neîntreruptă a traiului. In acest paradis pregătit cu tenacitate al României întregite, d. Vintilă Brătianu își anunță „excedentele“ bugetare, pretinzând ca din mijlocul sărăciei generale, să i se trimeată felicitări și omagii. D. Vintilă Brătianu rămâne un socotitor meschin, lipsit de orizonturi, incapabil să vadă răul imens pe care îl provoacă îndrumările-i nefericite. Este singurul răspuns meritat, față de tragicul optimism pe care d-sa il păstrează în fața dezastrului. Vremuri grele De câtva timp nu e zic Ma Dumnezeu In care gazetele să nu Înregistreze măcar o sinucidere în rândurile comercianților. Faptul este caracteristic și oglindește greutatea vremiilor prin care trecem. In ultimul timp, in afară de rângâiații soartei, cari au izbutit să-și asigure, cum se spune, peste noapte averi fabuloase pe cari nu isbuteau să le risipească, — numai comercianții mai puteau să-și agonisească o viață suficientă. Câștigul lor nefiind fil, — ci elastic, crescând la aceiași măsură ca și costul vieței, negustorii nu cunoșteau ca lefegii de pildă necazurile salariului fix. Rigiditatea unei lefi mai dinainte hotărâtă, nu poate urmări decât de foarte de departe și cu foarte multă greutate ascendență continuă a prețurilor. Aceasta face ca lefegiul să trăiască într-o continuă mizerie. Negustorii nu cunoscuseră până acum lipsa. Pentru ei astfel, lovitura pe care le-o dau vremurile e mult mai grea decât ar fi pentru cei obișnuiți cu lipsurile. Și, tacă în afară de imposibilitatea câștigului necesar, negustorii trebuiesc totdeauna să facă față datoriilor inerente oricărui negoț și cam în timpul crizei, se aglomerează și devin exigibile toate la un moment dat. ZED. PREJME TOI N1YK ” ia lila la M Jamio de prof. I. LUPAȘ Când a împlinit președintele Republicei cehoslovace vârsta de 75 ani. a fost o mare sărbătoare, în Martie 1925, nu numai în țara pe care o conduce cu atâta vrednicie și pricepere, ci și în alte țări. O mulțime de admiratori s’au asociat la acest rar praznic de bucurie. Puțini bărbați politici din zilele noastre pot fi puși alături de Masaryk, despre care ziaristul german Maximilian Harden spunea cu drept cuvânt că este cel mai departe văzător bărbat de Stat. Dacă ținem seamă din ce origină umilă s-a ridicat președintele Toma Masaryk, numai prin vrednicia sa proprie, la treapta în în care se găsește astăzi — respectat nu numai de fiii neamului său, ci de toți oamenii luminați de pe rotogolul pământului — vom vedea în strălucita lui carieră politică împlinirea cuvântului din Evanghelie, ca cel ce nu a fost la început luat în seamă, a ajuns mai târziu să fie „piatra cea din capul unghiului“. In adevăr, Republica Cehoslovacă, această țară de model a Europei, nu ar fi putut să se consolideze și să progreseze așa de repede, cum a progresat, fără piatra cea din capul unghiului, pe care a reușit Masaryk să i-o așeze la temelie, cu atâta înțelepciune și prevedere. . Născut în orașul Hodonin, lângă frontiera Moraviei, la 7 Martie 1850, Toma Masaryk era fiul unui vizitiu de la curtea împărătească a Habsburgilor. Pruncia lui a fost neliniștită și zbuciumată ca a tuturor copiilor odrăsliți din părinți săraci. Totuși deșteptăciunea lui începuse a fulgera din anii copilăriei fragede, îndemnând pe sărmanii lui părinți, să facă tot ce le stătea în putință și să trimită pe fiul lor la școală, dorind să s 1 vadă măcar învățător, împrejurările lii iertară să termine școala normală. Matună-sa ducându-l la Viena, îl așeza la niște cunoscuți ai săi, unde avu prilej să învețe lăcătușeria. Apucându-i dorul de casă, se întoarse la părinții săi și intră apoi ca ucenic la un potcovar. Intr'un târziu reveni iar la școală, pleacă din nou la Viena, unde termină studiile universitare și luă doctoratul în filozofie. Iar la 1882, după ce se distinsese prin o seamă de scieri de valoare, fu chemat ca profesor la Universitatea cehă din Praga. Activitatea lui științifică și didactică contribui să trezească tot mai mult conștiința națională a cehilor, obicinuindu-i să vadă clar realitățile politice și ținând seamă de ele. să lupte cu prudență și cu hotărâre pentru înfăptuirea idealului lor politic reînființarea statului național cehoslovac. După izbucnirea războiului mondial el a devenit unul din cei mai neobosiți propagandiști în interesul poporului său și al celorlalte neamuri asuprite din fosta monarhie austro-ungară. A cutreerat prin toate țările Europei și prin Statele Unite ale Americii, arătând pretutindeni în mod convingător dreptatea cauzei cehoslovace și necesitatea organizării Statelor pe temeiul principiului național. Iar, când s-a prăbușit în toamna anului 1918 tronul împărătesc al Habsburgilor, la cârma Republicei Cehoslovace fu înălțat cu însuflețire, de obște, fiul vizitiului, fostul ucenic de potcovar, Toma Masaryk. Se împlinea în chipul acesta alt cuvânt al Scriptezei care spunea, cădea-vor neamurile și se vor înălța noroadele. Căzuta trufia neamului habsburgic și s-a înălțat în locul ei vrednicia norodului cehoslovac, vrednicie întrupată în ființa înțeleptului său fiu din Hodonin. * Dela felul, cum înțelege să cârmuiască Masaryk țara sa, ar putea lua învățături și îndemnuri folositoare toți cârmuitorii de State. Dându-și seama, că monarhia austro-ungară încă nu a răposat deplin și că prin vrajba dintre fiii popoarelor moștenitoare s-ar putea readuce din nou la viață. Masaryk a încercat și a reușit să potolească neînțelegerile dintre partidele politice ale Republicei, înduplecându-le a guverna împreună. Astfel Cehoslovacia este și în timpul de față guvernată de cinci partide, cari sub conducerea tăranului proprietar Svetla, ministru-președinte, se pot înțelege destul de bine îndrumând cu puteri unitatara pe calea progresului. In vara trecută am avut prilejul să vorbesc cu ziaristul din Bratislava, Rostislav Koreák, care-mi povestea cu vădită satisfacție, ce conducere bună și democratică are țara lor, în fruntea căreia se găsește ca președinte de republică Masaryk, fiul vizitiului din Hodonin, ca președinte al consiliului de miniștri Svedla, el însuși țăran, ca ministru de externe vestitul Heneș, fiu de țăran. Cu astfel de conducători a fost posibil în Cehoslovacia să li se ia îmbogățiților de război și un impozit pentru Stat până la 90 la sută din averile cele mai mari, care impozit mai târziu a fost micșorat succesiv. Statul a inițiat o acțiune de clădire a locuințelor pentru funcționari, subvenționându-i cu câte 70—90 la sută, iar din împrumuturile de răsboiu austriace a replătit până acum 70 la sută. * Toate aceste binefaceri și înlocuiri ale traiului isvorăsc din concepție morală-politică a lui Masaryk, care spunea într'un rând celor ce s-au dus să-l felicite de anul nou, că „statul nu este scopul final .i suprem al aspirațiilor omenești ei este un mijloc necesar al vieții sociale-culturale, că toată viața socială și politică trebuie așezată pe temeliile morale ale omeniei și pe idealul dreptății; aceste temelii trebue să fie comune tuturor partidelor și fracțiunilor, căci altfel societatea se atomizează (fărâmițează), se naște o luptă infructuoasă a partidelor, a coteniilor și individualităților abile, șirete, iar societatea devine seacă, crudă și netrebnică. Prăbușirea celor trei State mari: Germania prusificată. Austro-Ungaria habsburgică și Rusia Romanovilor constitue un avertisment suficient pentru oamenii cari știu a gândi. Statul și independența nu este de ajuns: chestiunea e, ce fel de Stat există, ce fel de independentă și la ce slujesc ele?* In președintele Toma Masaryk apare personificat idealul lui Plato, care cerea ca filozofia și politica să purceadă împreună, pe aceleași cărări. 1) Articolul care va apare în Călindarul ,,Astra1" pe 1923. In calmul și surâzătorul decor al insulei Barbe, unde, la câțiva kilometri mai sus de Lyon, curge Saona, a venit să se instaleze, în luna lui Aprilie trecut, d. de Gasenko. El căuta acolo, departe de curiozitatea indiscreților, izolarea și liniștea necesară terminăreii lucrărilor sale urmărite de doi ani de zile. Contele de Gasenko este un Inginer rus, la etate de 36 ani, frumos, corpolent, solid legat, dar pare pare a se resimți de o boală gravă. Scurta viață a acestui conte-inginer, constituie un extraordinar roman de aventuri. După război la dânsul a ocupat diferite posturi la diplomația ukraineană, la Elveția și in România. După câtăva vreme, abandonă, însă, orice rol oficial pentru a se consacra, în mod exclusiv, problemei a cărei soluționare îl preocupa de foarte mult timp: să inventeze anume, aparatul care va permite să se treacă, în cât mai scurt timp, cele mai mari distanțe maritime. Primele sale studii și Încercări păreau să ofere un interes destul de viu, căci se sprijinea pe serviciile tehnice ale aeronauticei. Dar, la sfârșit, se pare că cercetătorul și-a atins ținta. Aparatul definitiv va eși, din atelierele unui constructor lyonez, complect pus la punct și gata să proba perfecțiune sale. După cum inventatorul are absolută încredere, această tentativă reușind, toată știința navigației moderne s-ar găsi răsturnată. Aparatul d-lui de Gasenko este de un model absolut nou și original. El nu seamănă nici cu hidroavionul, nici cu barca și nici chiar cu hidroglisorul. De la cel dintâi împrumută aripile și helicea propulsivă, dar se deosebește prin aceia că păstrează un contact aproape permanent cu apa, a cărei rezistență o evită pe unele locuri, atingând abia suprafața ei, fără să se afunde. Ceea ce a făcut ca până în prezent să eșueze toate încercările hidroglgsoarelor la plină mare, n'are nici o influență asupra oceanoplanului d-lui Gasenko. Aparatul, pare că se va juca cu valurile, fără să se scoboare la adâncime și fără riscul de a se găsi înghițit. CUM ESTE CONSTRUIT APARATUL D. de Gasenko s'a inspirat pentru construirea aparatului său, de la insecta cunoscută sub numele de purece de mare, care aleargă pe suprafața apei prin sărituri succesive, ajutându-se de lungile sale picioare ca niște stabilizatoare. Oceanoplanul acesta, este format dintr'o carcasă de acaju, ermetic închisă, care are la interior o cabină, o mică bucătărie și o cameră a mașinelor. Partea dinainte se termină printr'un ferăstrău, în formă de panglică, destinat să tae corpurile rezistente și peștii mari pe cari aparatul ar putea să-i întâlnească la cale. Motorul închis intr'o cușcă blindată, și delicia sunt plasate în afară. Două planuri, grefate la partea superioară a Carcasei, constrtuesc aripile. Partea inferioară este prevăzută cu trei organe în formă de labe articulate pe rotule în secțiunele lor mediane și prevăzute la extremități de un floteur blindat, al cărui rezervor este plin de helium. Rolul acestor labe este de a menține aparatul in mod constant la cel puțin 80 de centimetri de la suprafața lichidă. In caz de rezistență și de goluri adânci, ele pot în mod provizoriu să ia contact cu apa, iar forța iuțelei dobândite poate să permită aparatului, grație aripelor sale, de a atinge coama vântul următor și de a găsi acolo un nou punct de reazăm pentru a-și lua un nou avânt In acest caz, labele atârnă vertical la flancurile carcasei, și atunci, prin sărituri succesive, la felul purecelui de mare care i-a servit de model, oceanoplanul înaintează. Aparatul are o lungime de 13 m. și o lărgime de 1.68 m. Greutatea sa este de o tonă. Este prevăzut cu un motor de 180 cai și poate atinge o viteză de 160 km. pe oră. DE LA MARSILIA LA RIO DE JANIERO Intențiunea inventatorului este de a merge de la Marsilia la Rio de Janiero la patru etape. Prima etapă, și cea mai grea, din cauza scurtelor valuri ale Mediteranei, va fi de la Marsilia a Oran. A doua, dela Orn la Dakar, prin Tanger, Casa- Port Etienne Și St. Louis. A treia de la Dakar la Natal, la America de Sud traversând Atlanticul. In fine a patra. de la Natal la Rio de Janiero. D. de Gasenko speră să parcurgă în 8 zile distanța de 10.000 km, pe care vaporul o străbate în 18 zile, în opt zile, cu 4 etape O interesantă invențiune a unui conte-inginer rus, d. de Gasenko: oceanoplanul De pretutindeni Mafiaradjalini din Cișmir După datina pământului, rămășițele maharda jahului Cașmirului, mort de curând, au fost incinerate cu mare poanpă; suveranul era îmbrăcat cu Costumul său de mare ținută și împodobit cu cele mai frumoase bijuterii, cari toate au fost arse cu corpul defunctului; succesorul tronului urmă cortegiul funebru alături de primul ministru, care mergea cu picioarele goale și în haine de țăran. După tradiție, piese de monezi, au fost aruncate, cu profunzime, la mijlocul mulțimei de spectatori. Maharadjahul, sir Pratap Singh, locotenent general in armata britanică, se urcase în 1885 pe tronul din Jammu și Cașmir. Avea atunci 3 ani. Domnia nu-i fu din cele mai fericite, la început. Administrația statului Casemir era complect dezorganizată: suveranul nu se arăta la înălțimea misiuniei sale, rezidentul britanic toarcă atunci să-i consoleze, dar fără succes. Trebui, deci, să se constitue un consiliu de regență. Maharadjahul abdică, și, totul fiind intrat în ordine, in mod progresiv i sa restituiră toate drepturile, iar în 1905, lordul Curzon îl reinstala solemn pe tronul Cașmirului. Sir Pratap Singh a fost crud lovit de moartea fiului său, survenită în 1904, apoi, fratele său, devenit moștenitorul presumtiv, muri, deasemeni pentru că, se spunea în popor — se amestecase în afacerea pubirilor reduse la pulbere pentru a le face să dispară. In timpul războiului, maharadjahul puse toate resursele sale la dispoziția Marii Britanii; el procură un contingent de 31.000 de soldați și în urmă, în Europa, cu toată vârsta sa înaintată — avea 67 ani — și asista la bătălia de la Cambrai pentru a vedea cum se comportă soldații săi și ii incurajă. Succesorul lui, sir Pratap Singh este sir Hari Singh. El s'a însurat acum câțiva ani, cu fiica maharadjahului din Darampur și va domni cu dânsa, peste Cașmir, această țară de povești cu zâne, situată la poalele Himalaei, va guverna, astfel, trei milioane de suflete, va fi posesorul unor palate fără seamăn la care se află bogății fabuloase și va avea dreptul la un salut de o sută și una lovituri de tun. Când era copil, acest împărat a fost pajul lordului Curzon și purta, în marile ocaziuni, un colier de perla de 25 milioane de franci 16) răspuns la scrierea: „Români și Ruși“ Hmîntirii din anii 1916--1918 „Criticele aduse guvernului conservator din 1918“ de Generalul O. N. HERJEU 16. Cu prilejul sărbătorilor naționale (14 Iulie), francezii din Iași fiind întruniți într'o sală a spitalului francez, ministrul Franței într'o înălțătoare cuvântare, le-a întărit speranța în izbândă; și după câteva zile cumpăna norocului s'a întors de partea Franței... „Viitorul părea acum mai puțin sumbru. Puteam spera într'o redeșteptare a seiinentului național român și puteam crede că guvernul s'ar schimba în bine, pocălindu-se*. Sentimentul național român nu dormea în conștiința și sufletul român, el nu avea nevoe de un excitant ca să se deștepte, fiindcă nu adormise. Insă scriitorul confundă menimentul național cu sentimentul filo-francez. E regretabil, dar eu pot să îndrept greșeala lui involuntară : iubirea românului de țară și de neam nu a exclus niciodată o altă iubire, pe care el a manifestat-o în zilele bune ca și în cele rele: Iubirea pentru Franța și pentru francezi1. 17. Regele și iberalii promisese o distribuție de pământ sătenilor (2 milioane de ha). Aceasta nu era ceea ce poporul nădăjduia. El voia distribuirea generală a latifundiilor, dar era mai mult decât voia guvernul conservator, care, nemulțumit de aceasta, formulează o „lege asupra muncii “ No. 105 (84 iulie 1925) din „Neamul Românesc 1 agricole forțate“, lege foarte rău primită, firește, toată lumea dându-și seama că era inspirată de P. C. ințelesul lor direct. In sfârșit, guvernul propune, în locul împărțirii pur și simplu a domeniilor sacrificate, arendarea pe 5 sau 10 ani la Asociațiuni sau grupuri de săteni, sistem care, departe de a aduce problemei agricole soluțiunea mult visată, nemulțumea toată lumea , pe proprietari, în primul rând, deși ei știau că oricum tot vor fi sacrificați ; pe săteni, cari își vedeau astfel speranțele zădărnicite; în fine, pe democrați, cari pretindeau că din suprimarea marilor domenii va rezulta pentru țară o bogăție mult sporită printr'o producțiune mult crescută. Și cu toate că în această privință era omul partidului său, Marghiloman fu făcut răspunzător de insuficiențele proiectului, așa încât nu fără neliniște se întreba dacă nu cumva, odată cu retragerea trupelor germane și cu înlocuirea lor prin trupe austriace, nu va isbucni și revoluția țărănească care să-l măture”". Cetitorul va fi observat că adesea scriitorul asociază numele Regelui cu partidul liberal, ca și cum ar voi să arate că Domnitorul nostru își căuta sprijin în acest partid, sau că partidul își găsește sprijin în el. Eu nu cred în nici una din aceste ipoteze, ci știu numai că toate partidele politice din țară țineau să vadă pe sătean stăpân pe peticul de pământ pe care-l muncea. Ceea ce diferenția partidele era modalitatea aplicării acestei idei. Guvernul conservator credea — și trista experiență i-a dat dreptate — că pentru a păstrat valoarea pământului, și deci rentabilitatea lui, trebuia să se facă școală micului agricultor, care lipsea săteanului nostru, să se facă o judicioasă și dreaptă selecționare printre săteni și să se creeze o mică proprietate, care să împiedice scăderea bruscă a valorei pământului din cauza prea marii lui fărâmițări. Scopul final al guvernului era tocmai împroprietărirea sătenilor, însă fără să se compromită productivitatea pământului și cel mai mare izvor de bogăție a Țării. Guvernul ca și marii proprietari conservatori nu s-au opus niciodată ca să se dea sătenilor cât se poate mai mult pământ, dar mijlocul de a ajunge la aceasta era după ei: munca obligatoare, prin care sătenii învățau să lucreze cât se poate mai bine pământul, ce în definitiv eră să fie al lor, și arendarea forțată, prin care proprietarii erau obligați să arendeze pământul la săteni, care peste 5—10 eră să treacă de veci în mânele lor. Nu s'a făcut așa și relele urmări nu au întârziat a se arăta. Sătenii împroprietăriți, fie din cauza lipsei de vite și de instrumente agreole, fie din cauza nepriceperii fie din cauza vechilor deprinderi, fie că munca lor era atrasă spre alte ocupațiuni considerate de ei mai rentabile, au lăsat în mare parte pământul în pârloagă, sau l-au cultivat prost, și pământul și-a răzbunat pe ei, producțiunea lui a scăzut uimitor, și România ne mai putând ține cumpăna între export și import, o mare criză financiară și economică s'a abătut peste ea, și, din bogată ce eră a sărăcit; iar sărmanul ei locuitor nu mai găsește astăzi în țara lui nici pânea de toate zilele, și când o găsește i-o aduc veniii pe masă. Eacă rezultatul unei lupte necinstite între o politică socială înțeleaptă și prevăzătoare și alta, zisă liberală și democratică, chemată să înșele pe naivi și să sărăcească vremelnic țara. Deschid o paranteză. S-a zis că ideia de a împroprietări pe săteni a prins-o partidul liberal în 1913, după campania din Bulgaria. Nu e exact. In cel dintâiu consiliu de miniștri, ținut după încheierea păcii (1913), s'a pus această chestiune și s'a recunoscut că împroprietărirea nu mai putea fi amânată, după ce o massă de 200—300 mii rezerviști luase contact cu agricultorul bulgar și cu gospodăria lui înstărită. Și rezultatul a fost că ministrul Domeniilor Statului — C. Arion — a cerut prin credit 2 milioane lei pentru a cumpăra pământurile bulgarilor și turcilor, cari părăseau cadrilaterul anexat și a le împărți demobilizaților. Concomitent cu aceasta, ministrul de Războiu — general Hârjeu — a obținut și el un credit pentru complectarea căilor de comunicațiune din teritoriul anexat și legătura lor cu și legătura lor cu porturile Dunării și ale mării Negre , ceea ce s'a făcut în câteva luni. Și, ca urmare, ministrul Domeniilor a cerut prefecturilor să-i trimeată liste de toți demobilizații lipsiți de pământ, cari voiau să capete pământ în Dobrogea. Dar un rezultat surprinzător ne aștepta. Cele mai multe prefecturi au răspuns că demobilizații refuză pământul în Dobrogea, fiindcă agenții liberalilor le-au făgăduit pământ chiar în vatra satelor lor. Mă opresc aci5) ■ (Va urma) i) No. 166 (25 Iulie 1925) din mul Românesc"". ,Noa*