Opinia, octombrie 1897 (Anul 1, nr. 126-151)

1897-10-26 / nr. 147

ANUL I No. 147 EIMŢIA DE SEARA IAŞI — DUMINICĂ 26 OCTOMBRIE, 1897. Numărul 10 Ban! Numărul 10 Basi ABO SANI EXTFXF, încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni şi se plătesc tot-n’auna Înainte in Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi sem.tilu prin mandate poştale Un an In tari 30 lei, în strainiltate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRATIA IV'o 42. — Slrtula Goltei-Jbo. 42 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN AîVtMCMLRlFE In Iaşi şi judeţe se,rimase numai la Administraţie la străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Amneiul*] la pag. IV . . . . 20 b. linia „ „ ' UI . . . . 40 „ „ Inserțiile și reclamele . . . 50 „ Uit număr vecii in ISOriueeÎ -------- ) r " REDACȚIA No. 12— Strada Goliei^Ko. 42 ora NOROGOS v Orice ar zice reacţiunea, neagră şi infamă, d. Dimitrie Sturdza e un om plin de noroc. A declarat rezboiu Rusiei, pe cînd era în opoziţie — şi aceasta nu l-a împedecat de a fi în pace cu toată lumea, de cînd e la putere. A denunţat pe conservatori ca irredentişti şi a continuat de a fi şeful unui partid de guvernămînt. A propagat rezistenţa pe toate căile în contra Ungurilor —şi această atitudine nu ’ a scăzut acţiunile la Pesta ; A cerut eroare la Iaşi--şi laşitatea aceasta l-a făcut erou la Bucureşti ; A îngenunchiat pe Transilvăneni --şi s-a recomandat, prin faptul acesta, în faţa Romînilor din regat. , A înăbuşit sentimentul naţional la cei cari vorbesc şi se închină ca noi la poalele Pindului — şi trădarea ’l a prins bine . A înjosit biserica —şi ’şi a înălţat partidul. A decorat pe Jeszenszky — şi a bine meritat de la Banffy... Una singură din aceste greşeli dacă o săvirşia alt om de stat, nu’şi ispăşia păcatul în două vieţi întregi — şi d. Sturdza, tare ca o momie, se miră de mirarea celor cari nu înţeleg raţiunea sa de a sta la putere... Cît a şezut Regele la Iaşi, ministrul preşedinte a avut de făcut noul experienţe asupra talismanului de minuni făcător în virtutea căruia guvernează ţara aceasta care nu-l vrea —dar pe care o vrea d. Sturdza cum o voia odinioară Lăpuşneanu. A fost, un moment, la două degete de pieire, cînd, în dreptul mitropoliei, oiştea unei trăsuri ameninţa să-l străpungă dacă un om de curaj nu înlătura lovitura — şi preşedintele consiliului de miniştri nu s’a emoţionat de cît atît cît trebuia ca să-şi dea aparenţele omului sensibil. A fost lăsat în urmă, pe acelaşi plan cu lacheii, în timpul tutor serbătorilor a căror amintire ne mişcă încă — şi d. Sturdza, impasibil ca o statuă de erou văzut de la spate, a primit situaţia cu seninătatea cu care priveşte orbul o scenă dramatică. I s’a întors spatele de cître toţi liberalii importanţi pe cari ’l-a invitat la prînzul frăţesc de unde avea de gînd să ducă la Bucureşti ^ramura de măslin —şi, senin ca suprafaţa unei bălţi imunde, ministrul preşedinte a primit lovitura fără să clipească din ochi. A rostit un discurs la prînzul de gală, discurs al cărui răspuns ’l aşteptă şi azi cu nerăbdare şi nu s’a revoltat nimic în omul acesta cu inima îngheţată. Atîta noroc n’au de cît clovnii, cari primesc lovituri de picioare şi au virtutea să le ignoreze.... Ştim că se vor găsi mulţi care vor crede că nu e noroc să aibă cineva scăderile morale ale d-lui Sturdza, ci din contra —dar aceştia n’au dreptate, întru cît e vorba de foloase practice. Dacă e un noroc pentru, negustor ca o criză comercială să-l găsească acoperit şi în situaţia de a face onoare angajamentelor; Dacă e un noroc pentru medic să fie de o constituţie care sa’l garanteze în contra contagiunei boalei clienţilor pe care îl îngrijeşte ; Şi dacă, în fine, e un noroc să fii surd cînd îşi cîntă liberalii cinstea şi patriotismul, e tot atîta noroc să aibă cineva aşa de puţin obraz încît să nu fie loc pe el decît pentru o singură palmă, sau, dacă e loc pentru mai multe, obrazul să fie atît de gros, încît să nu se simtă decît ecoul lovitureî... Un compatriot de al lui Jeszenszky trecea într’o zi pe lingă o căruţă încărcata cu mărfuri. La un moment, o ladă se desprinde din gramadă şi cade drept în capul ungurului. — No că asta încă ’i bună! exclamă, plin de satisfacţie, omul pentru al cărui neam are atîta atenţie ministrul nostru preşedinte. — Cum e bună, omule, cînd era să’ţi spargă capul ? — întreabă cu mirare un trecător intrigat. — D’apoî, îl bună, domnule dragă, respunde ungureanul; cît îl de grea, şi repede cum a tunat, me putea risipi, ştie-o dracu! — pe cînd aşa, doara căciula ’mi a zmintit-o din loc, şi pentru atîta lucru nu fac eu pricina! Ca şi ungureanul, d. Sturdza trebue să fie bucuros că a avut norocul să ’i se întîmple numai ce ’i s’a întîmplat—şi în această bucurie trebue căutat secretul seninătăţii cu care a primit loviturile cari ’i s’au administrat cu atîta vervă în cele patru zile de serbătoare obştească. G. Rădulescu. OAMENI ŞI LUCRURI Un uriaş al tribunei Ceea ce se petrece în parlamentul austriac, e necunoscut in analele corpurilor deliberative. Obstrucţioniştii de la Viena fac o şcoală care poate să devie primejdioasă într’o zi—dar care, pentru moment, excită în cel mai mare grad curiozitatea celor cari urmăresc cu atenţiune sportul acesta de lin gen cu totul nou. In ziua de 17 Octombre, şedinţa a durat 33 de ore, din pricina obstrucţionismului minorităţii. începută la 11 ore dimineaţa, această şedinţă memorabilă nu s’a sfîrşit decît a doua zi la 8 ceasuri seara. Deputatul Lecher, uriaşul tribunei în această împrejurare, a vorbit 12 ceasuri, de la 8 seara pină la 8 dimineaţa. La această oră a fost examinat de doctori şi ei s’ă găsit pulsul şi respiraţia în stare normală. Cînd vociferările din Cameră deveneau prea puternice, oratorul se mulţumia să dicteze stenografilor discursul. Agitaţia a fost atît de mare în această şedinţă Incît deputatul Gorski a fost lovit de apoplexie, iar deputatul baron Blazowski a leşinat. In timpul zilei un deputat a propus să se declare şedinţa secretă şi să se voteze cu apel nominal. Discuţia şi votul a ţinut 7 ceasuri. Camera semăna cu un lagăr. In bufet, în coridoare, deputaţii dormitau pe bănci, pe scaune şi pe jos. Alţii ist gonia şi somnul jucînd cărţi sail consumînd bere şi vin. S’au băut, în şedinţa aceasta, 1400 litruri de bere, 100 litruri de vin şi un minier considerabil de cafele, cognacuri, ele. Dacă aceste moravuri parlamentare vor intra în practica de toată ziua a Camenilor, situaţia de deputat sau senator va deveni aproape identică cu aceea de condamnat la munca silnică pe timp mărginit. DE LA BESBOIENI Justiția în faliment Ne-am deprins sa căutăm ca la un ideal înspre Apus. De-acolo—aşa se crede—ne vine lumina, cultura, de acolo moravurile şi exemplele,—modele şi artele; de-acolo tot. Şi cu toate aceste Apusul ne dă astăzi pilda unui colosal faliment : acel al Justiţiei. Un mic istoric, foarte recent şi contemporan. Cîteva zile numai de cînd un medic a fost osindit la trei luni închisoare, pentru o aşa zisă eroare medicală. Cazul doctorului Laporte e îndeajuns de cunoscut ca să mai avem nevoie de detalii. Deşi aparat de savanţi specialişti, deşi foarte simpatic publicidul întreg, doctorul fu condamnat, compromis pentru totdeauna. Se părea că instituţia justiţiei caută prilejul cel dintăiu pentru a lovi în corpul medical, căci un întreg corp medical se constituise solidar cu medicul năpăstuit. Care era criteriul justiţiei în afacerea vinei doctorului Laporte ? Ce temelii aveau judecătorii pentru a lovi cu atîta nemilă într’un medic, într’o artă din care ei, în fapt, nu înţelegeau mai mult decit medicii specialişti? Mister. * Ceea ce însă e interesant—şi trist în acelaşi timp — e că în acelaşi timp cu condamnarea numitului doctor, justiţia „dreaptă şi nemiloasă“ primi o lovitură grea prin descoperirea monstruosului criminal Wacher a cărui tristă epopeie o cunosc cetitorii noştri îndeajuns. In umbra îngrozitoarelor crime justiţia îşi dădea un monument de nedreptăţi; îndărătul necunoscutului asasin oameni nevinovaţi erau învinuiţi de fapte scelerate, tîrîţi pe banca justiţiei, condamnaţi sau surguniţi. Justiţia era satisfăcută, opinia publică răzbunată, conştiinţa magistraţilor liniştită, crimele fusese pedepsite. Iată însă că la un moment dat justiţia are regretul de a descoperi pe adevăratul vinovat. Ce ruşine! Ce crimă socială petrecută sub ochii tuturor şi care, fără doară, va rămînea nepedepsită de justiţie. Cîte de aceste pilde vor fi existînd în analele tuturor justiţiilor din lume. Cîte pete se vor fi aşternut în cursul vremilor pe senina frunte a statuiei cu ochii legaţi, cumpănă într’o mină, înfăţoşînd: „Justiţia“ nepărtinitoare. * Dar o mare actualitate se iveşte la orizont, şi noi ne am ocupat de dînsa. Este afacerea Dreyfus. Numele celui mai faimos trădător al veacilui e îndeobşte cunoscut astăzi. Acum trei ani se lăţi vestea îngrozitoare a trădării de neam făptuită de un distins căpitan, fost elev al şcoalei politecnice. Nu se putea o crimă mai nelegiuită, nu se putea o infamie mai revoltătoare—decit o trădare de feliul acestora. Franţa îngenumchiată prin războiul de la 1870 geme încă de dorul întregirii teritoriului său; poporul umilit în atîtea ocazii de poporul şi suveranul german nu aştepta decit prilejul răzbunării. Iată însă că din sinul armatei franceze se iveşte un element trădător care vinde naţiunii duşmane şi triumfătoare cele mai scumpe secrete de stat! Fu ca o lovitură de trăsnet şi un strigăt unanim. Fără multă zăbavă şi poate — fără prea multe cercetări căpitanul fu judecat, condemnat şi exilat în insula „Dracului“ faimoasă de atunci Tocmai înainte de plecare o destăinuire care sămăna a proorocie dar căriia nu se prea dăduse însemnătate şi încredre. „Peste trei ani — a zis Dreyfus —„ nevinovăţia mea va fi cunoscută“. De atunci numele căpitanului revenia din timp în timp prin ziare ca o veşnică actualitate şi senzaţie. Din cînd în cînd o broşură, un supliment, apărea reîmprospătînd „afacerea“ care în fond rămăsese o taină pentru toţi. Nici odată un proces nu se învăluise într’atîta mister, nici odată nu se pusese atîta grabă şi atîta pază ca în procesul de înaltă trădare. Se zice că nici apărătorii militarului nu fusese puşi în curent cu actele doveditoare a vinovăţiei lui Dreyfus; se zice că însuşi pîrîtul nu fusese pus faţă în faţă cu toate acele de acuzare. Dar sentinţa se bazează pe convingerea la care ajunsese cîţiva înalţi demnitari şi militari care, desigur, n’aveau interesul ori mulţămirea unei condamnări. Chestiunea reapare astăzi sub o altă formă. Dreyfus ar fi nevinovat! In numărul de ieri cetitorii noştrii au fost puşi în curent cu evenimentul acesta . S’a reprodus şi articole iscălite de cunoscuţi publicişti care condud la necesitatea unei revizuiri a marelui proces. Aşadar căpitanul Dreyfus ar fi readus din mijlocul oceanului în Paris, în oraşul unde norodul era să-l sfişie ori să-l lancheze ? Evenimentul ar fi din cale afară senzaţional şi lucrul ar fi peste măsură de ruşinos pentru justiţia militară franceză în special şi pentru justiţia militară în genere. Faptul ar dovedi încă odată la cîte abuzuri poate da naştere sistemul inchizitorial care domneşte în judecăţile militare. Iar reabilitarea condamnatului Dreyfus ar fi cea mai dureroasă lovitură adusă justiţiei, ar fi condamnarea ei fără drept de apel. Căci, întocmai ca în cazul criminalului Facher, nu există putinţă de îndreptare a unor greşeli de atare natură. O condamnare nedreaptă este nelegiuirea pe care n’o poate ispăşi nici un progres al omenirii, nici o instituţie de binefacere nici o generozitate sau pornire nobilă. E interesant şi instructiv—mai ales instructiv—să urmărim acest nou episod din falimentul justiţiei moderne. ------------ ---------- Blag. Pata cea maî frumoasă, nu poate da de cît ceea ce are — zice o mintoasă vorbă franţuzească; colectivistului să nu ’i ceri ceea ce n’are, s’ar zice romîneşte modificînd zicala de maî sus. Prinţul de Bourbon a venit la Iaşi ca să salute pe regele Carol cu prilejul festivităţilor de la univresitate — şi lumea oficială ’- a făcut o situaţie umilitoare care constitue o adevărată ofensă. Deşi se ştia căci am face o injurie poliţiei să credem că nu ştia cine e prinţul de Bourbon —deşi se ştia, zicem, că oaspetele acesta este nepotul M. S. Regelui, şi cu toate că s’a văzut cit de intim era tratat de Suverani — totuşi oficialitatea n’a avut pentru dînsul nici o atenţiune. Comitetul de recepţie a fost aşa de zăpăcit, in cît n’a pus la dispoziţia prinţului nici o trăsură —iar cît despre locuinţă, ’î s’a dat o cameră, la Binder, d’asupra... locului de retragere. Singura consolare pentru cei cari sunt geloşi de reputaţia de largă ospitalitate a ţereî romîneşti este că prinţul de Bourbon ştie că indelicateţa care l-a troasat au sevîrşit-o colectiviştii—nu Romîniî Răzbunarea Veterinarului Dacă unui alt om numai ’i s’ar fi promis ceea ce’î s’a făcut de-a binele doctorului Jocu, încă ’şî-ar fi luat cîmpiî— şi veterinarul comunei a stat, cu toate acestea, in picioare şi a infuntat cu bărbăţie toate furtunile deslănţuite asupra luL I s’a spus că ’şi bate joc de interesele comunei—şi Jocu, a tăcut dar ’şî-a văzut de treabă. I s’a imputat că desminte speranţele ce se puseseră în competinţa luî de a duce la bun sfârşit opera pe care o întreprinsese—şi Jocu nici n’a luat în seamă învinuirile ce ’i se aduceau. I s’a zis că ţine arhiva serviciului în stare de ghiveciu—şi veterinarul, a trecut înainte, cu fudulie, şi a lăsat dinii să latre. Numai cînd, în urma unor denunţări infame, a dus abeatoriul la parchet, s’a observat o oare care emoţiune la doctorul comunei—dar a doua zi după ce batalionul de casa ei a defilat pe dinaintea procurorului, Jocu ’şi a reluat seninătatea obicinuită cu care primeşte pe inspectorii cari îi fac anchetă în permanenţă. De acum Jocu ’şi a văzut visul cu ochii : a clădit un edificiu măreţ în care a întrunit erî pe duşmani şi pe° prieteni; a făcut un moniment căruia nu ştiau de trebue să-î admiri spiritul sau fineţa—şi a dat Regelui o dovadă de elocuenţă pe care trebue să’şi o amintească pîn’ă la sfîrşitul vieţei. a a Cu agapa de erî se pune capăt şi serbătorilor oficiale cari au uzat toate hainele negre din oraş, şi bîrfele lor cari făcuseră din doctorul Jocu o fiinţă din poveşti, un mit—o minciună convenţională. ION. ETIOLOGIA BEŢIEI III Am purtat şi port o deosebită stimă şi consideraţie pentru Doamna Higiena. Această ştiinţă ne spune cele mai multe şi preţioase învăţăminte asupra vieţii. Şi cit e de necesară această ştiinţă In aplicările sale în viaţă ! Dar cîţi oare o aplică ? Sínt mulţi care au cu ce şi n’o aplică tocmai fiind că au prea mult. Sínt alţii care ar vrea s’o aplice, dar sínt împiedecaţi de meseria lor, fiind că au nevoe de a trăi întâii ; aceştia sínt meseriaşii, industriaşii şi profesioniştii. In fine e marea clasă a ţărănimei, care habar n’are de ce-i aceia Doamna Higiena, căci în ignoranţa lor le lipsesc cele mai elementare cunoştinţe de viaţă. Oricit ne-ar spune Higiena ca alimentele să fie substanţiale, să fie bogate în materii quaternare ; degeaba aceste poveţe, cînd nevoia te strînge în chingi. Ţaranul mînîncă prost, pentru că e lipsit. Şi dacă ar sta să mînînce mai bine, unde i-ar ajunge micul buget de 400 lei pe an ? La ţaran carnea e o fudulie, e ceva rar, neobişnuit. Puiul, oul, laptele, untul, găina se vînd, căci aceste sînt mijloace de train. Că nu-şi opreşte şi pentru el strictul necesar, cauza e ignoranţa, cauza e bigotismul, cauza e obiceiul din sat. E treaba viitoarei culturi, ce se va da ţăranului, să schimbe aceste obiceiuri, să stîrpească aceste eresuri, şi să popularizeze cîteva practice higienice de viaţă. Cînd trecem la băutură, vedem că ţăranul deşi e lipsit, el totuşi bea şi se îmbată hojma. De ce? Funcţionarul burghez, care îşi are masa regulată cu 2—3 pahare de vin la masă, bea în cursul unui an de 10 ori mai mult vin decît un ţăran, fără să se îmbete. De ce? Unul are o cultură practică, şi ştie că vinul e folositor la masă cît de cît, îl bea cu măsură. Mintea îi e întreagă şi poate lucra cu spor şi după masă. Ţaranul din contra n’are nici cea mai mică licărire de cultură practică în viaţă. El mînîncă prost, deşi ar putea să îmbuce şi ceva frupt, bea apă clocită la soare toată săptămîna, iar Duminica cînd scapă la crîşmă bea de se îmbată. Fiind bat el pierde ce a câştigat în cursul săptămînei, îşi uită minţile pentru o zi întreagă, se degradează pe el ca om şi chiar a doua zi lucrează mai fără spor. El nu ştie că oca sau cele două ocă de vin, care le-a băut de o dată Duminica de s’a îmbătat şi l’a făcut din om neom, neapt pentru muncă, i-ar fi folosit mai mult să le bee cu păhărelul într’o săptămînă încheiată. El înţelege altfel vinul şi rostul lui, asta din cauza ignoranţei. E ştiut că adevărurile simple se înţeleg mai greu. Nu putem aduce exemplu mai viu decit acesta enunţat mai sus. Dacă şcoala prin luminile sale e chemată a îndulci viaţa ţăranului, sarcina cea grea este însă de a convinge lumea ţărănească de adevărurile simple ale vieţii. Să nu credem că pentru aceasta trebue multă instrucţie. Cultura are un cimp mai larg ca instrucţia. A ne tempera în băutura vinului nu atîrnă atîta de instrucţie, cît de cultura generală a omului. Fiind astfel să poate anticipa combaterea alcoolismului şi a beţiei prin lăţirea celor mai bune poveţe practice de viaţă, fără a ne teme că numai prin o instrucţie temeinică se poate stârni beţia. Preotul iar are aici mare rost. Ştim cu toţii că sate întregi din Transilvania n’au călcat în crîşma Evreului sau a Ungurului, cu anii cînd preotul le-a spus că nu intră. Dar la noi nu putem găsi asemenea cazuri fericite. La noi popa bea de-a valma cu ţăranul, degradul şi taina preoţească şi darul Dumnezeesc. Fiind dar ţăranul nostru lipsit de luminile ştiinţei vieţii, văzînd modele proaste în satul său, la oamenii zişi cu patru ochi, îndemnat apoi de obştea satului la băutura, el bea de se otrăveşte, aducînd prin beţia lui şi ruina lui şi a familiei sale.