Opinia, ianuarie 1898 (Anul 1, nr. 199-222)

1898-01-15 / nr. 209

ANUL I No. 209 Numărul 10 Bani ABONAMENTELE ncep la 1 şi 15 ale fie­cărei luni şi se plă­tesc tot­d’a­una înainte la Iaşi la Casa Administraţiei ht judeţe şi streinătata prin mandula poştale Un an în ţară 110 leî, în streinătate 4­0 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRAŢIA Itfo 43. — Strada Coltei —No. 43 EDIŢIA DE SEARA IAŞI —JOI 15 IANUARIE, 1898 Numărul 18 Bau! ANLNCII KIILE In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV . . . . 20 b. linia „ * „ III .... 40 „ „ Inserţiile şi reclamele ... 50 „ Eu număr vecinii 30 bani REDACŢIA No. 43— Strada Goliei — No. 4» ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN DOCURI SI ANTREPOZITE IN IAŞI LISTELE ELECTORALE Formarea listelor electorale are anul acesta o deosebită însemnătate. Chiar * „ dacă nu se vor întîmpla alegeri nepre­văzute, în Noembrie viitor vor avea loc alegerile generale comunale pentru toată ţara. Deşteptăm din timp pe toţi concetăţe­­nii noştri, că cei ce au­ drept şi nu sunt înscrişi să ceară înscrierea din vreme, iar acei cari sunt înscrişi, să observe la timp, atît în listele provizorii, cit şi în cele definitive, dacă înscrierea lor a fost menţinută. Cei interesaţi, atit pentru lămuriri, cit şi pentru apararea drepturilor lor în caz cînd ar îi nedreptăţiţi de autoritatea co­munală, se pot adresa la redacţia „Opi­niei“ în ori­ce zi de la 10—11 jum. a. m. al sei şi să divulge tainele vinova­tului lor ritual. Ca unele animale lacome, cari mînjesc cu imundb­il restul de mîn­­care pe care nu’l mai pot înghiţi după ce se îmbuibă, ca să nu se mai atingă altele de ea—colectivi­tatea spurcă pe neofit cii din caş­cavalul ocultei, şi apoi îl ţine în rîndurile el ameninţîndu-l continuu­ cu obştirea turpitudinei la care ea însă­şi l-a îmbiat. De aceea ’s foarte puţini cei cari, după ce au fost o dată resfăţaţi de sirena care ţine pe d. Sturdza sub vraja ei irezis­tibilă, găsesc destul curaj să în­frunte ura sectei şi să devie sper­juri—sau, atunci, dezertorii sunt oameni cu totul superiori de vreme ce pricep că în aşa împrejurări a­­postazia este o virtute. Or, cînd aşa e colectivitatea, mai e vre-o mirare că, după doui ani de frămîntâri penibile, în care timp a eşit la iveala tot noroiul care face fondul sufletesc al colec­tivistului, suntem tot la începutul comediei stupide pe care o joacă d. Sturdza cu trupa-i de actori ne­isprăviţi ? G. Rădulescu. Eterna Farsă. Şi va să zică, după doui ani de frămîntări penibile, în care timp a eşit la iveală tot noroiul care face fondul sufletesc al colectivistului — suntem tot la începutul comediei stupide pe care o joacă d. Sturdza cu trupa-i de actori neisprăviţi! Răbdarea neţărmurită a Celui care hotărăşte în ultimă instanţă de soarta guvernelor ; toleranţa, ne­cunoscută pînă acum, a unei opo­ziţii civilizate care caută mai mult să facă şcoală de cît să răstoarne ministerul; şi resemnarea opiniei publice, care mai mult se înduio­­şază de cît se revoltă de neputinţa ermafrodiţilor politici cari îşi fac noviciatul la putere ; — toate aceste circumstanţe, negrăit de prielnice, n’au putut ţine în picioare şandra­maua la temelia căreia sapă minis­trul preşedinte cu un zel de par’­­că-i tocmit cu ziua. Se pune atîta ardoare pentru a desgusta pe alegători de lepra co­lectivista, în­cît omul care nu ştie că spectacolul mizerabil la care a­­sistăm este rezultatul incapacităţii crase a matadorilor partidului, este ispitit să crează că d. Sturdza, în­grozit el însuşi de ciuma morală pe care o împrăştie gloata de nevol­nici cari ’l se închină, s’a hotărît, printr’o supremă biruinţă a patimei care ’l robeşte, să strivească furni­carul înainte de a se retrage din viaţa publică, pentru care nu era croit. Căci, ori cari ar fi fost împreju­rările cari au preşezut la zămisli­rea colectivităţii, este cel puţin sur­prinzător să bagi de seamă că di­­ferenţiarea s’a făcut aşa de com­plect în rasa liberală, în­cît nu se mai află în neam nici unul din ca­racterele distinctive ale fiinţei su­perioare. S’a chinuit, par’că’ntr’a­­dins, tot creierul pentru a încăpea în calapodul comun —pînă cînd s’a ajuns ca inteligenţa să fie socotită ca monstruozitate, din care pricină se distruge exemplarul la care se descoperă această meteahnă. Atît de îndeobşte cunoscuta este tendinţa conducătorilor de a exter­mina progenitura care s’ar întîm­pla să nu fie fasonată după tipul obtuz al obîrşiei din care purcede, în cît excepţiunile acestea trebue să ’şi caute aiurea familie de adop­ţiune—şi încă să fie prigonite de către hengherii sectei. O altă trăsătură caracteristică a tribului căruia d. Sturdza ’î ser­veşte de mare preot, este că ’şi pîngăreşte membrii din vreme pen­tru ca nici un om strein de semin­ţie să nu mai vie în atingere cu el, cînd se va hotărî să rupă cu Deputatul frumuseţe! Mai corect ar fi poate, al frumosului, dar d’Annunzio el însuşi e un om de toată „frumuseţa“ după cum ne spun ziarele pa­­riziane. E vorba de celebrul şi tînărul romancier italian ales deputat nu de mult şi care e serbătorit actualmente la Paris cu ocazia representarei piesei sale ,,Viile morte“. D’Annunzio e o figură Interesantă din multe puncte de vedere : scriitor revoluţionar ca stil şi manieră, ilustru deja la o vrîstă cînd alţii încep abia a pătrunde în gustul unui public restrîns, universal cetit şi admirat, d’Annunzio a ţinut să reprezinte în parla­mentul Italiei nu un partid politic, ci fru­mosul ca atare ; idealul de train şi de mo­ravuri ; cultul vecină al formei artistice, „armonia omului liber şi puternic ca uni­versul în întregime cunoscut, înţeles şi dominat.“—după cum se exprima scriitorul într’o recentă convorbire cu un ziarist de la Figaro. D’Annunzio vrea să lupte prin scris şi prin grajă pentru cultul frumosului moral, al frumosului ca scop suprem. Şi nu este, ţinta aceasta una din cele mai vrednice, din cele mai lăudabile ? Cunosc un deputat Iaşan — profesor uni­versitar — care s’a întors de la prima şe­dinţă parlamentară cu reflecţia aceasta : — „Acuma ştiu care e cea mai frumoasă femee din ţară.“ Şi cită numele soţiei unui deputat: o văzuse în tribuna damelor şi înţelease de numele ei. E adevarat că, prin origine, deputatul de care e vorba avea cultul frumosului — în loc de darul eloquenţeî. Poate ar fi mai puţin „politicianism“ dacă cultul frumosului ar fi înăscut tuturor sau, măcar, dobîndit prin cultură. OAMENI Şl LUCrtURÎ High-life. In una din vitrinele mari din stra­da Lăpuşneanu am admirat în treacăt ca mulţi alţii un tablou suggestiv înfăţoşînd în imagine relele ce poate pricinui organismului teribila băutură de care se vorbeşte atît de mult, de o vreme, la noi, alcoolul. O sumă de maxime şi sentinţe tipărite în slove mari şi negre alcătuiesc un al doilea ta­blou ca o întregire a celei dîntăiri. Sunt vorbe înţelepte, adevăruri vădite, gîn­­diri utile în propoziţiunile acele concise şi ne­gre—la cuprins şi la arătare. Toate însă sunt scrise franţuzeşte. Că „în mare parte“ vor fi înţelegând limba surorei noastre din apus trecătorii pe strada Lăpuş­­neanu—e adevărat, de ce însă aceleaşi maxime nu s’ar fi afişat în bună şi dreaptă limbă ro­­mînească ? Precît ştiu Jiga antialcoolică — şi aci e unul din defectele ei—se adresează mare­ populaţiuni straturilor „de jos“ care ar fi abuzînd de alcool. Dar acele pături de oameni trec rar prin strada care duce de la Troyan la Jockey-club, ele nu se opresc înaintea vitrinelor -- nici,nu ştiu ce ei, barim înţelegem franţuzeşte. Este o vădită contrazicere între scop şi fapt. TUST MONETIRU­ Opt zile au durat durerile facerei „Impăcarei” intre fraţi, pentru ca la sfirşit să nască un caz patologic ose­bit, sau mai bine zis ca să renască : d. Palladi. Colosul a cărui presenţă in primul minister colectivist amărise toată lu­mea, a plecat acum un an „bolnav de za­har", precum îl scuza pe atunci Voinţa Naţională. D. Palladi şi-a preumblat nesucce­­sul pe la Carlsbad, a fost văzut la Berlin şi numai după un an de zile a revenit in ţară, fără ca ziarele să fie Înregistrat, in treacăt măcar, nu­mele fostului ministru cu legea asu­pra peştelui. Abea intr’uia tărziu, cu ocazia re­chizitoriului pe care d. Lascar o fă­cuse lui Sturdza, cu ocazia unei În­truniri a majorităţei, d. Palladi luă apărarea guvernului şi numai astfel se află că d. Palladi există. Astă­zi, drept recompensă pentru pledoaria pe care a făcut-o, guver­nul i-a dat departamentul justiţiei. Girarea afacerilor departamentu­lui dreptăţei date pe mina pamfle­tarului de la Gazeta Poporului care mai este şi un obicinuit al judecătoriilor de ocoale, ie o dovadă nouă despre halul din guvern. Dar pentru „concentrarea tuturor elementelor liberale“ numirea aceas­ta are o importanţă decesivă: in mo­mentul in care aurelianiştii erau in tratative de Împăcare cu guvernul, li se răspunde prin numirea de mi­nistru a aceluia, care singur a În­drăznit să atace acuzările pe care d. Bascar Ie-a adus d-lui Sturdza. „Tratativele“ de î­npăcare s.u­ înăs­prit relaţiunele intre fraţi. Aceasta ie situaţia. Bociul şi antrepozite în Iaşi O reformă, promisă. — întrebarea minis­trului domeniilor.—Respunsul came­rei.—O chestiune. Pare că îmbunătăţirea promisă Iaşu­lui încă în anul 1884 şi care a con­stituit programul de lupte electorale în diferite alegeri, e pe cale de­ a fi rea­lizată, dacă ministrul dom­­eniilor va şti să păstreze bună-voinţa pentru Iaşi şi o hotărîre puternică pentru a aduce îm­bunătăţiri reale a douei capitale a Ro­mân­iei. E vorba de docuri şi antrepozite. * * * Preşedintele camerei de comerţ din localitate a primit din partea ministe­rului domeniilor, o adresă cu conţinu­tul următor „Se cere camerei a respunde cît mai curînd și mai detailat posibil dacă e nimerit a se construi în Iași docuri de o ast­fel de capacitate în­cît Iașul să poată servi ca tîrg central al produse­lor de cereale din întreagă Moldova. „Se mai cere de asemenea părerea camerei dacă ar fi mai bine sau nu, construirea de docuri­­mici pe la diferi­tele staţii din Moldova“. * ❖ * Preşedintele camerei d. Şerban, vă­­zînd importanţa chestiunei şi urgenţa reclamată de ministru s’a grăbit a res­punde următoarele: Se găseşte ca mai bună ideea înfiin­ţării unor docuri centrale in Iaşi, căci prin situaţia sa cît şi prin multiplele linii ferate, uşor ar putea deveni laşul ■un important centru comercial. In cazul acesta capacitatea docurilor ar trebui să fie—pentru moment—cel puţin egală cu acea a docurilor din Galaţi şi Brăila. Docurile mici ce s’ar înfiinţa pe la diferitele staţii ele căilor ferate ar putea fi ca un soi de magazine colecore pen­tru piaţa centrală. Preşedintele camerei mai crede însă că pentru a face foarte utilă această lucrare şi pentru a stabili o legătură întinsă se impune construirea liniei Dor­ohoiu-Noua Suliţa, care ar face foar­te uşor şi­ puţin costisitor transportul cerealelor în Germania. A * * Dacă ministrul colectivist, are bune in­­tenţiuni, dacă oraşul atît de iubit de colectivişti şi—bizară antiteză—atît de ' ' ■ '-'j - _ rrlo­r sărăcit, a atras întradevăr buna-voin­­ţă a d-lui Stolojan—realizarea unei părţi numai din programul întocmit de d. Şerban, ar însemna mult, foarte mult. ACTUALITĂŢI Beizadeaua Prinţul Grigore Sturdza, fiu de Domn, se cunoaşte şi sub porecla de „Viţel“. De ce -i zice Viţel şi nu alt­fel, mai ales că prinţul a trecut departe peste prima juneţă ? Unii spun că porecla i-a fost dată din pricină că obicinuia a face gimnastică manuală cu un vi­ţel—alţii pentru că poporul a găsit vi­ţelul de aur din biblie — în palatid din strada Romană. Prinţul a devenit vestit în Iaşi de cînd a deschis tarabă pe socoteală proprie, în care calitate împărţea popondui, drept puncte de program, pişcoţi cu vin ruginit, bucate bogate de tot soiul şi chiar poli strînşi cu multă cuminţenie de re­­posatul Mihai Vodă. Graţie acestor calităţi distinse şi din alte pricini pe cari d. Mîrzescu le cu­noaşte mai bine, prinţul a fost trimis în cameră, mandatar al colegiului I de Iaşi. In trei ani de zile prinţul n’a găsit prilejul să se intereseze de oraşul care l’a ales. S’a legat de Rusia şi de alte puteri dar n’a amintit vorbă de tîrgul oropsit în care a stat tronul tatălui său. Alaltăieri, însă, cu ocazia discuţiei asupra instalarea unei reţele de tram­vai în Iaşi, prinţul a luat cuvîntul şi a cerut respingerea concesiei, pentru motivul că tramvaiul ar perturba liniş­tea cetăţenilor şi ar speria caii. Trebue să ne închipuim că poporul era mai satisfăcut de daniile prinţului, de­cît prinţul el însuşi de modul cum a combătut tranvaiul pe contul somnului cetăţenilor şi al harmasarilor. 1­8 .­­ Adevărul este că după mai multe"consfătuiri se admisese ca formaţiunea de la Drapelul să par­ticipe cu trei portofolii. Nu s’a putut, însă, ajunge, la o înţelegere în distribuirea acestor portofolii,­i drapelul. Mă rog, cum era guvernul înaintea tratativelor,... cari s’au rupt, tare ori slab ? Dacă era tare, de ce a făcut avan­suri umilitoare prăştiaşilor din taberile răsleţe ? Şi dacă era slab, cum a ră­mas acum, cînd li s’a respins curtea ? Şi opoziţia aurelianiştilor cum se va face de acum în colo ? Pînă aci era mo­derată, pentru că, ziceau ei, nu cauze adinei 11 despărţiau de guvern ci chestii secundare cari se puteau aranja ă l’a­­miable, dar acum, cînd s’a văzut colec­tivitatea moare dar sistemul nu’l schim­bă - moderaţiunea ar însemna pur şi simplu complicitate deghizată. Cit despre d. Fleva, suntem siguri că nici nu ’şi a făcut iluzii despre o conlucrare tihnită cu reprezentanţii o­­cultei. Ardoarea tribunului va fi mai mare azi cînd n i s’a făcut necinstea de a-i exclude sistematic de la consfătuirea cu aceia pe cari la nevoie d. Sturdza tot îi mai numeşte liberali. Şi sfîrşitul ? Sfîrşitul e simplu de prevăzut: guver­nul, profitînd de demoralizarea majori­tăţii, se va mai tîrî cîte­va săptămînî fo­­losindu-se de iluziile naivilor că pînă în cele din urmă concentrarea tot se va face. Cînd eu se vor închide din nou căile, cum s’a întîmplat înainte de va­canţe, atunci va distra opinia publică făcînd din nou oferte. Aurelianiştii, sim­ţind, la rindul lor, că d. Sturdza slă­beşte din ce în ce, vor deveni tot mai exigenţi şi vor refuza ofertele cu tot mai multă ostentaţie. Şi n şi cu două-treî rînduri de tratative de acestea ajungen la sfîrşitul sesiuneî par­lamentare, se închid camerile şi d. Stur­dza îşi face reverenţa — ceea ce ’î asi­gură opt luni de răgaz absolut pentru a schimba politeţe cu Jeszenski europeni. Dar proiectele de legi ? Proiectele de legi sunt inutile pentru un partid care are la activul seu pe 21 48, 59, 66, 77 şi 95. Şi iată cum se stă la putere în 1898! J©N. scriitori şi cârţi „Grinduri şi vise“ Ultimul volum de versuri apărut în vi­trinele librăriilor noastre—volumul d-lui Gh. Murnu. Sunt cîţi­va ani de cînd noi, diletanţi şi amatori, am descoperit numele acesta in reviste din capitală. Coşbuc era în plina frămîntare a discuţiilor ce se în­cinsese asupra meritului şi originalită­ţii operei lui—şi pentru întâia dată în­cepuse a se manifesta talente în genul Coşbuc . d. Murnu părea unul dintre a­­ceste talente frumoase. Cu toate aceste autorul volumul de «Gînduri şi vise» nu e din şcoala aceas­ta,—de loc. Liric şi personal, reflexiv şi duios—d. Murnu remîne pururea con­centrat într’o auto-analiză, într’o tristă subiectivitate,—gamă ce se repetă cu o armonioasă­,varietate de note în cele o sută de poezii cuprinse în volum Stăpînit e al meu suflet De-o durere ne’nţeleasă: Sufletu-mi e bietul mire Şi durerea e mireasă. Din a lor împreunare, Dragoste cu duşmănie, Naşte pruncul cel mai dulce Fermecata poezie. Este par’că o poemă—una şi singură —dezmembrată în bucăţi scurte, strofe i­­zolate,—abia variind ca ritmu şi cuprins, —a uneia şi aceleiaşi iubiri, este draga rămasă în depărtări, acea cu ochii de safir, cu buze de rubin, cu lacrimi de mărgăritar­, care resfrîng cerul sfînt de primăvară ; acea pururea sperată, aştep­tată, evocată în valul vieţei ca un cîn­­tec mîntuitor ce mîngăie pe naufragiat ; acea pîndită ziua şi seara la respintene ; acea căriia poietul sfios n’a îndrăznit să-i spuie o vorbă; acea pierdută şi regre­tată de-a pururi—uitată doară în răstim­puri scurte la un divin pahar de vin ori în sunetul unei muzici alinătoare. Şi povestea tristă nu are măcar—un sfirşit. O nu ! Gîndurile şi visele vor ur­ma înainte —frămîntătoare şi uneori ni­micitoare. ... Şi totuşi fruntea ’n palme’mi string Simt rana mai adîncă Şi tot mă sbucium ard şi plîng Şi tremur şi ard încă Chiar dac’a părut une­ori iubirea în­străinată prin depărtare—ea revine, re­vine încă De sete şi trudă învins Spre tine ’ntind braţele iarăşi; Copil noi tovarăşi ne-am prins, Să fim şi la moarte tovarăşi. Volumul d-lui Cruceanu despre care am vorbit în ultima cronică literară şi volumul d-lui Murnu—apărut după cîteva zile sunt fundamental opuse ca două tem­peramente de altă cultură, de altă ori­gine, trăite în alte împrejurări. Dacă cel întăi a citit pe Leconte de Lisle,--d. Murnu de­sigur a cunoscut din primele cetiri versul lui Heine: Din țări străine mă’ntorceam Pe cunoscuta cale Şi m-am­ oprit s’ascult la geam Tot e pustiu şi jale ! îmi reînvie atît de obsedant resune­­tul nostalgicelor versuri pe care cînd­va le am tradus din Deutschland: In zi de toamnă mă’ntoreeam­ Venind din ţări streine.... Iar pînă ca marele Eminescu să ne cînte împărat slăvit e codrul şi să avem ca a noastră splendida ca­denţă în care d. Murnu scrie : Noaptea înstelată-I templu Cîntăreţ—Privighitoarea Preot slujitor amorul Iar tămîie sfîntă—floarea, marele liric german ne-a ritmat ferme­­mecător: König ist der Hirtenknabe Grüner Himmel ist sein Thron. Versul d-lui Murnu—contrar şcolii în care s’a cultivat autorul «Lacrimelor» —nu năzueşte la prejudicioasa şi clasi­ca plenitudine, la orgolioasa şi fecunda sonoritate de silabe, dar în schimb cîtă preciziune şi cîtă frumuseţă poate adă­posti o strofă, una singură ca : Lacrimi, gemeni ce resfrîngeţi Cerul sfînt de primăvară.* Inima-mi spre voi se ’ndreaptă Cum rănitul cerb, cînd moare Ars de sete se Urăște Lingă recile isvoare

Next