Opinia, noiembrie 1898 (Anul 2, nr. 146-169)

1898-11-26 / nr. 166

ANUL II No. 166 EDIŢIA DE SEARA IAŞI—JOI 26 NOEMBRIE 1898. Numărul 10 Beni A­BON­AMEN­TE 1.1­, încep la 1 şi 15 ale fla­cărei luni şi se plă­tesc tot­d’a­una înainte In Iaşi la Casa Administraţiei In jude­ţ şi streinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 » * . 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRATIA No 43. — Strada Goliei — No. 43 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Numărul 10 Bani ANUNCIURIEE In Iaşi şi judeţe se prinţesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anuneiuri la pag. IV . . . . 20 b. linia . . . III .... 40 . . Inserţiile şi reclamele . . . 50 * B Un număr reclită 30 bani REDACŢIA No. 43- Strada Goliei—No. 43 NENOROCITULE PRIM MINISTRU! Unde e Victoria? Alegerile comunale s’au termi­nat şi cu chiu şi val, guvernul a cîştigat aproape în toate judeţele ca candidaţii săi să fie aleşi şi con­firmaţi de diriguitori ai trebilor co­munale. Negreşit că unul din doi adver­sari intraţi în luptă, trebuia să fie învins. Nu tot­deauna, însă, o vic­torie e victorie pentru cel ce a cîştigat lupta; adese­ori se întîmplă că victoria e de partea învinsului. Dovada acestui fapt s’a făcut pe deplin In alegerile comunale trecute. Fracţiunea sau partidul li­beral care deţine puterea, a is­­butit să atragă cătră candida­ţii săi, clte­va zeci de voturi mal mult de cît candidaţii conservatori, dar nu se poate lăuda cu clştigul moral care ţine locul de căpitenie în luptele electorale. Dacă desbrăcăm partidul liberal de avantajele puterei şi dacă ţi­nem samă de împrejurarea că sfi­­ioşii au votat pentru guvern, ştiind şi temindu-se că alegerile comu­nale nu-l poate răsturna, uşor se poate vedea cit de tare e căzut partidul liberal şi cum victoria e pentru el condamnarea. Nu se poate constata că alegă­torii din ţara noastră nu s’au e­­mancipat încă îndeajuns de teama persecuţiei şi preocuparea intere­sului personal, ca să ducă lupta cu tărie In puterea convingerel şi în contra guvernului. In ţara noastră avem numai o pătură de alegători cari se con­duc de ideile sănătoase din acţiu­nea partidelor politice şi această pătură, deşi nu e ajunsă în măsură prin puterea numărului să covăr­­şască în resultatul urnelor, totuşi ea decide şi de la dânsa cară să se inspire omul politic iubitor de ţară şi doritor al prosperării sale. Or, cu ocazia alegerilor comu­nale, s’a văzut că alegătorii cari formează adevarata putere, puterea morală, a colegiilor electorale, s’au pronunţat categoric in contra gu­vernului. Şi cele ce spunem nu sunt o pură afirmare fără fundament, ori o argumentare de fantesie pentru a șicana pe adversari. Afirmările noastre sunt expresia celui mai a­­devarat adevăr, dovadă cifrele de glasuri în plus capatate de guvern și faptele înscrise la activul său din trecut. In cei aproape 4 ani de guvernare liberală, acest partid n’a săvârşit nici un act de vre-o va­loare oare­care în respectul admi­nistraţiei publice, ori în respectul progresului economic al ţărei; ori, în fine, în consolidarea aspiraţiilor naţionale, care să fi atras cătră el simpatia, ori apreciarea alegăto­rului luminat, independent şi con­ştient de rolul său. Deosebirea mare de glasuri din­tre alegerile din 1895, venirea li­beralilor la putere, şi 1898 după 3 ani de guvernămînt, este cea mai vie dovadă că, moralminte, partidul liberal este pierdut, strivit sub gre­utatea greşalelor comise de el, pe cînd, din contra, destoinicia şi ap­titudinea de guvernare a partidului conservator este mai mult apreci­ată şi alegătorii se manifestă cu tă­rie în favoarea conservatorilor. Isbînda căpătată de liberali în ul­timele alegeri, îmi aminteşte zică­­toarea romînească că bani are şi ţiganul, dar n’are cinste. Adică, au cîştigat liberalii majoritatea legală asupra listelor lor, dar nu au pu­tut avea în partea lor şi clştigul moral, atît de necesar unui partid care deţine In mîinele sale frînele ţărel. Pe cîtă vreme, deci, guvernul n’a putut atrage spre sine alţi susţină­tori de­cît pe acei vecini, alipiţi de putere şi pe acel ce-i atrage pu­terea, putem susţine, cu toată buna credinţă, că alegerile comunale au fost o victorie pentru partidul con­servator şi o adevărată înfrlngere pentru liberali. Cine va pierde din acest rezul­tat al alegerilor comunale, aceasta e o altă chestie, care se va vedea mai tirziu. In tot cazul, ţara nu va avea nimic de cîştigat, dar totul de pierdut. Consecinţele dureroase ce va su­feri ţara după urma guvernului li­beral, vor pune odată mai mult In evidenţă defectele legei electorale, care a lăsat judecata dintre parti­de în mina unor arbitri nu tocmai destoinici şi prea mult stăpîniţi de interesele personale şi cu totul in­diferenţi de cele publice şi generale. Cînd, însă, ne întrebăm unde e victoria ? putem răspunde că e cu noi. --------------nr......... 111 ......... .............. eAdevarata Bubă î... Graţie unei indiscreţii comisa de 1111 personaj intim al d-lui Aurelian, s’ar fi aliat adevăratul motiv, sau mai bine, adevarata bubă din care cauză tocmelele intre grupurile li­berale sfădite, nu pot ajunge la o Înţelegere. Şi buba e tot d. 1). Sturdza. — Cauza pentru care nu se poate stabili nici o Înţelegere cu guvernul, e că 1111 ştim daca, tuipacaţi sau nu, liberalii mai pot remlnea la putere, a zis fierul drapeliştilor. Bacă M. 8. Regele ne­-ar asigura că remlnem In capul trebilor lucă 4 ani, ne-am Îm­păca fără nici o condiţie; dar aşa, să ne ’mpăcăm, să recunoaştem pe d. Sturdza ca şef şi a doua zi să că­dem de la putere şi sâ-l ducem vre-o opt ani In opoziţie, pe spinare, tot ca şef.... asta­­foarte mulţumim . Autentic !.... OAMENI ŞI LUCRURI Patriotism.—Ultimele evenimente din Fran­ţa au­ adus in discuţie o chestie asupra căreia de sigur altă dată nu s’ar fi crezut că poate e­­xista controversă. Sînt, după cît se pare, oa­meni de valoare şi de un bun simţ recunoscut, pentru cari patriotismul se închee în respectul cel mai solemn la adresa puterei militare. Şi e pur şi simplu stupid a taxa drept un senti­ment înalt ceea ce de fapt nu e de­cît fasci­naţia provocată de culorile vii ale uniformelor, sau respectul inspirat de monopolul iluzoriu al sacrificiului. Ar fi timpul, poate, să lămurească odată, că prin larga aplicare în societate a diviziunei a­­tribuţiunelor, militarismul—ca profesie—îşi în­deplineşte rolul tot aşa cum şi-l îndeplinesc toate breslele şi toate serviciile. Că a muri pe cîmpul de luptă nu e simplul monopol al cas­tei militare, cînd fie­care cetăţean are datoria aceasta nenorocită. Şi că prin urmare forţa mi­litară nu reprezintă sub nici un motiv în ea şi prin ea patriotismul curat, care e tot aşa de indispensabil întregului rest al societăţei, de­şi aceasta nu se îndeletniceşte cu mînuirea armelor. O parte a societăţei trage pentru toţi foloa­sele păcei, cealaltă în acelaşi timp pregăteşte iarăşi pentru toţi evitarea dezastrelor eventu­ale ale războiului. Are vre­una dreptul unei superiorităţi asupra celeilalte prin aceasta ? In discursul rostit zilele trecute în camera franceză, d. Poincaré are o fericită isen­tiu­ţii : „...în timp de rǎzboiu patriotismul constă în a lupta alături cu ofiţerii armatei active,—căci armata nu e o castă în naţiune ci e naţiunea însăşi.—In timp de pace, însă, ce ar însemna pa­triotismul dacă n’ar rezida cu deosebire in res­pectul tradiţiunelor noastre naţionale de justi­ţie şi de libertate ?“. Şi e perfect precizat ?“ EXTERNE Din Creta Cele patru puteri făgăduind sultanu­lui că drapelul turc va continua de a fi arborat în unul din posturile întărite ale Cretei, amiralii au ales Suda ca loc în care să se înalţe emblema aceasta a suzeranităţii otomane. Insula Suda e aşezată în faţa por­tului care poartă aceiaşi numire, —­şi cuprinde o populaţiune in întregime mu­sulmană. Drapelul turc se va găsi deci în deplină siguranţă, şi adăpostit de insultele creştinilor pe cari de sigur în ori­ce altă parte i-ar fi împins la ex­­cesuri. Odată cu relatarea acestei dispoziţii se mai anunţă că tribunalul interna­ţional e pe punctul de a-şi întrerupe sarcinele în vederea apropiatei sosiri a prinţului, care de­sigur va debuta prin proclamarea unei amnistii generale. Zilele trecute insurgenţii din Halep şi Akrotiri, în număr de 800, avînd în cap muzica rusă şi drapelul autonomiei, au venit la Caneea pentru a se prezintă comandantului superior. Manifestaţia a luat un caracter im­punător după sosirea unui vapor gre­cesc care aducea un transport de fa­milii creştine, şi a cărui pasageri s’au alăturat la demonstraţiune. Imediat în urmă s’a început preda­rea armelor, cea mai mare parte aduse de către copii ai căror părinţi fuseseră ucişi în curgerea evenimentelor. Gîţi, poate, din micuţii aceia, făcînd gestul, n’au scrîşnit din dinţi, şi nu le­­au scăpărat ochii!.... ACTUALITĂŢI Proprietatea muntelui Blanc De cînd muntele Blanc a devenit un loc frecventat de turişti, şi în consecinţă un izvor de cî­ştig pentru­ localităţile de la baza lui, discuţii numeroase au loc între diversele comune interesate; mu­nicipalităţile din Chamonix, Houches şi Saint-Gervais s’au adresat statului pen­tru revendicarea proprietăţei vîrfului muntelui. Harta de la 1730, care făcea titlu de proprietate, nu cuprinde In numărul pro­prietăţilor comunale de cît părţile împă­­durate sau cu păşune ale munţilor. Cît despre solul neproductiv, stînci, gheţari, etc., nu s’a cadastrat din pricina dificul­tăţilor de măsurare şi din aceea a pu­ţinului interes care-l prezintă pentru vr’o revendicare probabilă. Pînă acum, însă, singura care a făcut act de proprietate, e comuna Chamonix. La 20 Noembrie 1862, această comună construeşte prin arendă un pavilion de piatră la 2000 metri, înălţime. In 1866 ea închiriază o cabană pe care o cons­truise pe stînca Grands-mulets la 3500 de metri. La 20 iunie 1890, ea autoriză un antreprenor să construească observa­torul de la Bosse-du-dromadaire, care se găseşte la 4525 de metri. In sfîrșit prin un act administrativ din 5 iulie­ 1890, comuna din Chamonix con­c­ edează d-lui Janssen directorul observatorului din Pa­ris, pentru o durată de 89 de ani, drep­tul de a construi un observator în vîr­­ful muntelui. In toate actele aceste, comuna Cha­monix a afirmat dreptul sau de proprie­tate asupra locurilor închiriate şi con­­cedate, cu toate că acele locuri nu se gaseau prescrise în cadastrul de la 1730. Acum, însă, comunele celelalte, înţele­­gind importanţa actului săvîrşit de ve­cina lor, au hotărît ca prin toate mij­loacele legale posibile să-şi revendice dreptul asupra stăpînirei muntelui întreg, prin precizarea demarcaţiunei. De­şi în încurcătură, administraţia însă, a fost silită ca faţă cu situaţia faptelor, să decidă menţinerea absolută a unui statu quo. Nenorocitul prim ministru!... Aşa îl numeşte Drapelul. Şi-o spune verde, fără încunjur, afir­­mînd că ziua In care s’a produs la Se­nat interpelarea măreaţă a d-luî Maio­­rescu şi respunsul ruşinos al d-luî Stur­dza, a fost o zi dureroasă pentru inte­resele superioare ale neamului nostru. Vorbind despre modul cum a respuns aşa numitul şef al partidului liberal. Drapelul zice : „D-sa a bătut lăturile, Incercînd să facă chestiuni personale. „In cele din urmă, strîns cu uşa, vă­­zînd starea de deprimare a majoritățeî, d-sa a scos un document liberator — pe care-1 credea ca atare—, o scrisoare a ministrului de instrucţie unguresc clas­­sics în care se spunea că dacă Statul român continuă a servi renta şcoalelor din Braşov, ele se vor închide de gu­­vernul din Buda-Pesta. „Acest argument in extremis e o a­­devărată ruşine. Ce avea să se preo­cupe guvernul românesc de această notă trimisă din Budapesta la Sibiu, pe cită vreme timp de 12 ani, renta fiind în­scrisă în budget prin o lege specială, nimeni nu venise să-i ceară suprimarea? Şi apoi întru­cît părerea sau dorinţa u­­nui ministru ungur poate fi un motiv ca un ministru român să calce legile ţarei lui ? „Dar acest document liberator este cea mai grozavă sarcină asupra d-lui Sturdza. „Cînd s’a produs nota d-luî Wlassics? In anul acesta. De ce atunci d. Stur­dza a suprimat renta încă din 1895. „Nu vede d-nealuî că această notă e produsul logic și nenorocit al actului sau nesocotit din 1895 ? „Nici o dată n’ar fi trecut prin min­tea unui ministru ungur să intervină in chestia rentei, dacă nu i s’ar fi dat un prilej. Prilejul a fost conduita d-luî Sturdza". Terminînd, organul d-luî Aurelian in­­chee ast-fel: « ... , „Și d. Sturdza invoacă în sprijinul său nota lui Wlassics, notă care datoreşte numai conduitei sale nepatriotice ! „Aceasta e culmea inconştienţei! „I­ar bine, nenorocitul­ prim­m­inistru, această notă nu s’ar fi pro­dus nici­odată dacă nu suprimai plata rentei. Cine te-a împins la aceasta? Ce momente de halucinaţie şi de tulburare te-au hotărît să dai în mina Ungurilor o armă la care ei nici nu se gîndeau ? „Şi acum, printr’o incoherenţă absolut inexplicabilă, d. Sturdza ia ca motiv de a suspenda plata rentei, un act al gu­vernului unguresc, la producerea căruia numai d-nealuî a contribuit! De cînd cu nota lui Wlassics situaţia s’a înreutăţit, zice d. Sturdza. Se poate, cu toate că faptul cerereî rentei din partea Eforiei din Braşov probează că nu e ast­fel. „Dar, presupunînd că un om poate merge pînă la atita incoherenţă în­cît să ia drept causă a acţiunei lui efectul a­­cesteî acţiuni, întrebăm : De cînd o notă ungurească poate face cu putinţă călca­rea legilor în Romînia? Iată situaţiunea, buni Romînî : Se calcă legile ţerei din ordinul Ungurilor. Ace­sta e ultimul argument al patriotului Sturdza! A se citi în pagina III ultimele ţtirî telegrafice. Invățăfflîntul integral Cunoscutul traducător al Educaţiunei lui Spencer, şi autorul al mai multor tratate de Filosofie, d. Alex. Bertrand, a schiţat într’un volum de 301 pagini natura şi obiectul unui invăţămînt in­tegral. Studiul său are 2 părţi distincte : una negativă, de critică şi discuţiune, alta constructivă, in care se expune planul de organizare al unui învăţămint integral. In partea I negativă, autorul atinge următoarele puncte : lacunele actualului învăţămint, real înţăles al cuv. inte­gral, şi de ce învăţămîntul actual nu e integral. Asupra punctului întăiu, arată că in sistemul actual de învăţămint nu se dă o directivă normală poporului de la 13 pănă la 20 de ani, căci şcolile noastre formează mulţi declasaţi şi aduce cu în­cetul depopularea satelor şi dispreţul me­seriilor. Pentru acest sfîrşit trebue a de­plasa centrul studiilor, în locul clasicis­mului antic să se înfiinţeze şcoli secun­dare pentru popor, în­ care să se pre­pare la profesiuni prin învăţămîntul şti­inţelor. Ca dovadă aduce începuturile şcolilor de adulţi şi învăţămîntul din şcoala la Martinière de la Lyon! In mersul crescînd de deosebire Intre şcoală şi viaţă, autorul arată că s’a în­ţăles rău natura învăţămîntului integral. Şi J. Simon şi Proudhom l’au înţăles rău . Învăţămîntul integral nu e nici o cultură intensivă şi enciclopedică, nici o rela­­ţiune artificială a inteligenţelor unei ţări, ci din contra e dezvoltarea metodică a spiritului omenesc prin universalitatea ştiinţelor, clasate şi întocmite în vederea unui scop didactic. In tendinţa, ce are autorul de­ a ară­ta originile învăţămîntului integral, se ridică la René Descartes şi Aug. Comte. In adevăr, după Bertrand, Descartes nu e numai autorul celebrului Discours sur la méthode; nu e clar numai un fi­losof, ci şi un pedagog. Şi în lungi ca­pitole arată pe Descartes şi Comte in­stitutori, profesori şi conferenţiari. In genere autorul vrea să arăte că la a­­ceşti doi scriitori învăţămîntul nu ur­mărea numai un scop teoretic, ci şi u­­tilitar practic. In mai bine de 100 pa­gini, Bertrand se sileşte a reintegra In rîndul marilor educatori al omenirel pe aceşti doi filosofi, pe care istoricii filo­­sofiei îi cred numai speculativi, iar nici de cum practici. In partea a doua autorul­ se sileşte a întimpina obiecţiunile ce se aduc în­­văţămîntului integral. Aceste obiecţi­­uni sunt de două categorii: teoretice şi practice. Pe terenul teoretic se obiectează că învăţămîntul integral e nerealizabil; şi se găsesc 3 categorii de duşmani: ma­­soneişti, adică duşmanii ori­cărei inova­­ţiuni, misologii, duşmanii şcolii şi utili­tariştii adică duşmanii ori-cărei cunoş­tinţa ce n'are utilitate practică imediată. Contra lor Bertrand se sileşte a arăta că evoluţia didactică nu e o revoluţie şi că evoluînd învăţămîntul modern spre integralisai nu-şi răstoarnă caracterul sau ştiinţific şi tradiţional al rasei; iar la în­timpinarea lui Renan că ştiinţa prin firea sa e aristocratică, întră în o lungă combatere a acestei idei esclusiviste, arătînd că şi poporul poate fi îndrumat spre ştiinţă, iar teza care susţine că nu­mai religia e adevarata ştiinţă a popo­rului o arată ca o sofismă, căci intuia se argumentează prin un paralogism tran­­scedental, care stă în a încheia de la im­perfecţiunile ştiinţei la absoluta ei ne­putinţă ; şi al doilea prin un sofism de inducţie se scoate neantul ştiinţei din enumerarea necomplectă a diferitelor ştiinţi. Pe terenul practic se respunt­e la o­­biecţiunile ce se ridică contra învăţă­­mîntului integral, zicîndu-se că ar fi ne­realizabil. Partea cea mai însemnată a studiului e cea practică: organizarea învăţămân­tului integral. 1) Vor fi două categorii de şcoli în învăţămîntul integral. Un elev după ce va absolvi cursul primar se va înscrie în institute şi colegii, unde şi profeso­rii şi programele vor fi aceleaşi. Se vor preda 7 ştiinţe fundamentale: matema­tici, astronomie, fizică, chimie, biologie, sociologie, şi morală. Singura diferință va fi că în institute vor urma acel mese-

Next