Opinia, octombrie 1907 (Anul 4, nr. 257-281)
1907-10-14 / nr. 268
K .1v, înauiExemplarul ANUNŢURI In pag. TU 50 Bani / 1 Redacţia şi Administraţia: Str. Stefan cel Mare, 38. I DIRECTORI: Gf. GhîbSDCSCU Şl LâSCâF Rf)tOniU Anul IV. —Mo. 268. Duminică 14 Octombre 1907 ______________ & CRONICA SĂPTĂMÎNEI O lucrare de samă „...i-am dat şi i-am întărit, ca să-i fie şi de la noi uric şi lui...şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui şi lă strănepoţilor lui şi la tot neamul ce i se va alege, nerustiit niciodată în veci“. Aceasta e formula cu care vechii voevozi Întăreau stăpînirea pămîntului, după tocmeli sau danii. In frumuseţea ei naivă, în claritatea sa exagerată, îmi pare că văd mai mult decît înţelesul vorbelor ce o alcătuesc, — îmi pare că văd ceva ca un simbol, care îmbrăţişează Dreptul vechiu patrimonial însuşi, Dreptul acela aşa de temeinic şi aşa de curios, care e „obiceiul pământului“. Nu s’ar părea, într’adevăr, că ceea ce principele încredinţează supuşilor săi, ca un depozit sacru, menit a fi transmis din tată în fiu, „nepoţilor şi strănepoţilor“ şi în veci urmaşilor neamului întreg, e tot Dreptul, toate obiceiurile, toată tradiţia veacurilor şi generaţiilor trecute ? Şi ce frumos, ce aşezat, ce cinstit e acest „obiceiu al pămîntului“ ! El nu e numai oglinda în care se resfrînge conştiinţa juridică a poporului român, dar e sufletul însuşi al neamului întreg, cu toată diversitatea obîrşiilor lui, cu toată înfăţişarea sa bizară, care face tocmai profunda lui originalitate. Căci format din tradiţii romane, aşezăminte slave, influenţe bizantine, moravuri împrumutate de la alte neamuri, el s’a topit în tiparul unei vieţi de zbucium, de nevoi, de împilări, de întunerec, şi a eşit aşa la fel cu viaţa aceasta tulburată, la fel cu sufletul acesta bîntuit de toate nevoile. Dar nepoţii şi strănepoţii nu frau păstrat, depozitul tainic, care trebuia să stee închis în sufletul lor. Ci l’au lăsat să se fărăme, să se piardă, cum s’au fârămat şi pierdut ocinile lor, trecute din tată în fii, şi din fii în nepoţi. E just că lupta dintre clasele sociale, forma autocratică de cîrmuirea ţărei, cotropirile duşmane, l’au siluit mereu, dreptul acesta, făcut mai mult din năzuinţe instinctive. E just că dacă „lumea stă pe o schimbare“, Dreptul nu poate nici el rămînea fix şi că vechiul „obiceiu bătrînesc“ trebuia să se îndrumeze înspre forme şi instituţii nouă impuse de împrejurările sociale. Dar dreptul care ne cîrmueşte n’are nimic din vechile aşezăminte ; el este rupt din altă lume, aşternut peste conştiinţa juridică a neamului ca o ceaţă apăsătoare, aşternut peste sufletul poporului în care nu pătrunde decît anevoe şi pe care uneori îl înăbuşe. Intre ce a fost şi între ce este, nu e nici o legătură, ca şi cum între viaţa de odinioară şi cea de acum n’ar fi nimic comun. Dreptul vechiu romînesc, e cum ar fi bunăoară Dreptul etrusc, sau Dreptul mort al cutărui stat despre viaţa căruia nu se mai vorbeşte, aşa de răzleţit rămîne în cartea timpurilor. Şi cu toate aceste el e al nostru ; cu toate aceste el ne vorbeşte despre noi, despre ce am fost şi despre ce am pătimit. El nu ne poate rămînea străin, deşi l-am părăsit; şi nici nu-l putem uita, căci numai prin el, şi prin aşezămintele lui, putem învăţa a ne cunoaşte pe noi înşine. Iată pentru ce cred eu că tot ce priveşte ruina aceasta părăsită, tot ce are legătură cu viaţa şi cu aşezămintele noastre din trecut, au un preţ deosebit. Iată de ce am citit, cu adîncă mulţumire lucrarea aşa de cinstită şi de preţioasă pe care d-l Ghibănescu a dat-o nu de mult timp la lumină. „Suretele şi izvoadele“ distinsului meu prieten, vin desigur pe urma multor altor colecţii de manuscrise vechi, dar nu e nici din cele mai puţin complecte nici din cele mai puţin interesante. Din potrivă ele aduc un material nou şi bogat, menit să pue tot într’o mai vie lumină vechile aşezăminte ale ţărei şi Dreptul acela pe care în frămîntările politice din care a eşit Romînia modernă, l’am nesocotit cu totul. Ele aduc mai cu seamă o nepreţuită contribuţie la studiul reformelor ce se plănuesc, reforme care nu vor da roade prielnice, decît dacă se vor sprijini pe priceperea adîncă a vieţei noastre întregi. Herovanu Haret se condamnă singur Şi iată cum. In raportul înaintat ministerului Instrucţiunei Publice şi Cultelor de către d. I. Simionescu, profesor Universitar din Iaşi, în privinţa examenului de absolvire de la Liceul din Botoşani, în calitate de preşedinte al comisiunei, raport înregistrat la No. 17.835 din 17 Aug. a. c., şi publicat în Buletinul oficial al Ministerului Instrucţiunei No. 271 din Sept. a. c., citim pe lingă impresiunile ad hoc cu referinţă la elevi, note şi sîrguinţi, şi cîteva aluziuni înţepătoare la politiciani şi chiar la ministru. Aluziunile din raport sunt aşa de străvezii că singur ministrul le-a semnalat şi în dorul de a şti exact pe cine vizează, se zice că ar fi întrebat pe însuşi autorul raportului—de altfel d. Haret scrie la toţi —şi cu toate că atingeau persoane în deaproape raport cu ministrul, a lăsat să se publice în mod ostentativ raportul. Iată acele aluziuni: 1) Conflictul între d. Raki Vasiliu deputat şi Gr. Bîrsan director al Liceului Naţional. 2) Directoratul Gimnaziului Ştefan cel Mare, unde se lăuda pe d. Brnul şi se critica pe d. Gh. Nădejde etc. Ne oprim aci. Cu toţii cunoaştem pe d. Bîrsan. D-sa e liberal clubist şi în această calitate a primit directoratul Liceului, înlocuind pe d. V. Teodoreanu. Or fi fost în clubul liberal şi alţi profesori să ia directoratul... Dar s’a dat d-lui Bîrsan. D-sa n'a fost gustat de la început de colegii săi în politică. Incidentele au curs gîrlă, anchete, denunţuri ca în cazuri de acestea. Iată ce zice raportul şi ce aprobă ministrul liberal . „ Cunosc cazul unui director de liceu (Gr. Bîrsan) care în plină cancelarie a fost grav apostrofat de un profesor deputat (Raki Vasiliu), pentru că... i-a atras atenţia să fie mai punctual în întrarea în clasă11. Se ştie că o anchetă a avut loc, inspectorul Sihleanu ascultînd tînguirea directorului contra profesorului—deputat, a fost silit să înghită nodul, cînd în grabă i s’a zis: mă ertaţi d-le director că n’am vreme, căci tocmai mă grăbesc, sunt poftit la masă la... d. Vasiliu. Tabloul Alt bobîrnac Haretist. D. Simionescu aminteşte în raportul său numirea prin club a d-lui Gh. Nădejde ca director la Gimnaziul Ştefan cel Mare înlocuind pe d. E. Brnul. Deşi nu spune nume, dar cazul e aşa de străveziu căci iată ce zice: „La unul din gimnaziile din Iaşi a fost numit un profesor, care nu făcea politică de nici un soiu. Luînd direcţia în primire a pus arhiva în orînduială, a pus regulă în aşa zisul cabinet de St. Naturale, a creat o bibliotecă, intervenind cătră casa Soctk, a îngrijit de curăţenia localului, avînd sprijinul autorităţei comunale a curăţit ograda şi grădina de gunoaele, ce impostau solele de cursuri, a sădit pomi, punînd la lucru şi pe elevi, dar mai mult a tăiat destrăbălarea ce domina între elevi, astfel încît în vremea evenimentelor din urmă, un singur elev din acel gimnaziu nu a fost însemnat de poliţie; pe lîngă toate aceste a introdus oarecare norme mai înţelepte în educaţia elevilor şi chiar profesorii simţiră că au a face cu un om. Ei bine, la schimbarea guvernului, acest director model a fost simplu înlocuit, se înţelege prin vechiul director, fără măcar să i să ceară o formă de dimisiune, care să-i salveze măcar prestigiul. Toată munca lui a fost dată pradă satisfacerei dorinţelor unui membru din partid“. Sau mai pe romîneşte : „la venirea liberalilor la putere şi a d-lui Haret la ministerul de instrucţie, d. Bunul, directorul model, a fost înlocuit prin vechiul director Gh. Nădejde, membru în clubul liberal, fără măcar să i se ceară o formă de demisie, care să-i salveze prestigiul“. UÎTÎNVA^AMINT Desbaterile procesului contelui Kuno Moltke şi a ziaristului Maximilian Harden au uimit pe toţi. E un proces într’adevăr sensaţional- Lăsăm la o parte relevaţiile scandaloase făcute pe seama celor mai mari demnitari Germani şi a persoanelor în cel mai apropiat entourage a împăratului Wilhelm; să privim în această afacere numai rolul şi progresul uimitor al presei în Germania. Cine ar fi îndrăznit acum cîţiva ani să ducă o campanie aşa de violentă şi să permită nişte desbateri aşa de libere cînd e vorba de personalităţi aşa de sus puse? De data asta totul a fost lasat în absolută libertate. Dările de seamă după desbateri au fost publicate in cele mai mici detalii şi declaraţiile foastei doamne de Moltke sunt stenografiate şi publicate în întregime. Presa a făcut un progres enorm, ea s’a ridicat la adevăratul rol de justiciară, deminţînd şi infierînd cu toată puterea, apucăturile deşănţate ale unei clase de la care s’aşteaptă mai multă cinste şi moralitate. Şi cum a putut ajunge pînă aci presa germană ? Prin o corectitudine exemplară, prin o luptă energică şi neşovăitoare îndelungul vremei, printr’un întreg de oameni culţi, inteligenţi, cari au făcut din presă un apostolat. Numai astfel opinia germană a secondat presa sa, a urmărit-o în toate luptele ei, a încurajat-o şi a dat puterea ei neţărmurită. Spectacolul acesta ne bucură şi ne întristează în acelaşi timp Cît suntem încă înapoiaţi în privinţa asta, la noi, cît de departe suntem de a fi o putere în luptele noastre politice şi de a fi îndrumătorii unui curent şi ai unei mişcări oarecare ! Presa noastră a rămas—ba după mulţi a făcut un regres ! Punîndu-se mercantilitatea mai presus de onestitatea şi direcţia unor principii—am văzut-o discreditată şi cel mult socotită ca informatoare a unor evenimente obicinuite. Şi într’o ţeară cum e a noastră, nimeni n-ar putea avea un rol mai nobil şi mai frumos decît al Presei. Succesele dobîndite aiurea să fie o chezăşie de îndreptare şi de îndrumare spre o cale mai sănătoasă, care ne-ar da dreptul să ne bucurăm şi noi. Presa Romină, de aceaşi încredere şi tărie ca şi presa străină! Cum Se organizează magistratura ideală «....dar este campanie şi campanie şi acea care se încearcă contra d-lui Toma Stelian este destinată a cădea în ridicol», aşa scrie în numărul e seu de astăzi ziarul „L’Independance Roumaine“ cu privire la atacurile al căror obiect a fost in ultimul timp actualul ministru de justiţie. Se înşală confratele nostru. Nici cînd n’a fost o campanie mai justificată. Şi aceasta fiindcă cel atacat astăzi, după ce a strigat la Dacia că n’avem magistratură, face tot ce-i stă în putinţă spre a înjosi cu adevărat magistratura noastră. Ultima mişcare, care, în ce priveşte laşul, dovedeşte considerente de politicianism ordinar, însamnă pur şi simplu că patima politică merge pînă a introduce în magistratura inamovibilă pe un om care odinioară a fost îndepărtat pentru motive de ordine şi morală. Gărdăreanu, numit judecător la tribunalul Dolj, s’a făcut vinovat de fapte urâte, bine cunoscute la ministerul de justiţie, şi cu toate acestea a fost numit numai şi numai pentru că colectiviştii Craioveni au nevoe de astfel de oameni cu ocazia judecărei procesului Chiotescu. Şi că faptul este astfel se dovedeşte prin aceea că judecătorul de instrucţie Cernătescu, care a instrumentat, în condiţiuni ştiute, în afacerea Chintescu, a fost numit preşedinte de tribunal. Iată cum d. Stelian organizează magistratură ideală, iată considerentele de care se lasă condus pentru a îndepărtă magistraţii buni, conştiincioşi şi de carieră şi pune în locul lor oameni de talia lui Gărdăreanu. D. Stelian nu trebuie să uite însă, că astfel de numiri caracteriză un ministru şi în locul omului care reuşeşte să facă o magistratură ideală d. Stelian devine ministrul care distruge tot ce este caracter în magistratura noastră. C. Sorin CÂTEVA NOTE Neamul Românesc, No. 46 din 11 Octombre c. scrie sub semnătura d-lui Iorga: De vre-o două săptămîni lucrează dieta Bucovinei, adunarea particulară a acestei provincii pe care nici Romînii de acolo nu cutează s’o mai creadă şi s’o spuie romînească, ci se scoboară la ori ce fel de compromisuri cu străinii. Dieta Bucovinei este deci o adunare particulară a acestei provincii pe care nici Romînii de acolo nu cutează s’o mai spuie. Nu, zeu! Stilul ie omul. * Inrioerenţa Sa Iţik Rubinstein, consul „general“ al Boliviei în Bucureşti, aşadar membru peste corpul diplomatic, s’a dedat, ziua ’n ameaza mare, la un cumul: a transferat consulatul Boliviei la sediul Voinţei Naţionale şi a devenit administrator la aripa stingă a partidului. Iţrioeienţa are, însă, un tic foarte nervos: tace cu stingă pe împrejur. Aşa că este sigur că va îndrepta rău fondurile de care dispune gazeta aripei de la stingă. Acele fonduri Iniccerenţa Sa are să le mânuiască de la stingă la dreapta.* Voinţa Naţională, cu prilejul dureros al doliului Curţei noastre regale, scrie: „exprimăm îndureraţilor noştri Suverani expresia celor mai respectoase şi sincere condoleanţe“. Voinţa exprimă deci o expresie respectoasă şi sinceră. Aşa stă de vorbă cu palatul, cu palatul unei ţări mici, gazeta consulului Boliviei. OAMENI ŞI LUCRURI JUDECĂTORI... In mijlocul celei mai frumoase capitale europene—la Berlin—se desfăşoară acum cel mai urît proces posibil. Faimoasa chestiune a „camarilei“, despre care am pomenit cu altă ocaziune, este dezbătută acum în plină lumină a publicităţii, cu prilejul procesului intentat ziaristului Maximilian Harden. Acesta din urmă—un fruntaş al publicisticei germane—a dat la iveală, prin revista sa „Zukunft“ o sumă de lucruri extrem de urîcioase pe seama unor înalte personagii care ocupau strălucite poziţiuni sociale, trăind în cea mai intimă apropiere cu persoana împăratului pe lingă care aveau titluri de adjutanţi, consilieri, prieteni devotaţi şi aşa mai departe. Cele publicate în zisa revistă n’au emoţionat pe numitele personagii ; s’a întîmplat însă că prinţul de coroană aduse la cunoştinţa împăratului acele compromiţătoare detalii ceea ce determină imediat dizgraţia lor. Iar dintre cei patru eroi principali ai divulgărilor unul singur se încumetă să aducă la bara justiţiei pe publicistul Harden şi astfel nu se judecă acum la Berlin cel mai senzaţional proces de moravuri ; astfel se văd defilînd figuri de prinţi şi de conţi pînă mai ori bucurîndu-se de favoarea amiciţiei şi intimaităţei celui mai puternic şi mai ceremonios Monarc, astăzi nevoiţi a-şi da seama de grave şi urîcioase învinuiri sau de bănueii de perversitate morală şi sexuală. Nimic nu poate rămânea ascuns şi e de admirat, cu osebire, desăvârşita imparţialitate a justiţiei, obiectivitatea de cristal a preşedintelui care conduce dezbaterile, ca şi cum n’ar fi în joc nişte personagii aşa de simandicoase, ca şi cum eroii de azi n’ar fi fost idolii de emi, ca şi cum într’adevăr nu există nimic mai presus de dreptate şi în afară de ea, însuşi numele şi persoana împăratului revin foarte adeseori în dezbateri, fără ca aceasta să emoţioneze, să tulbure, ori să clintească pe judecători. Ba, Suveranul Germaniei trebue să fie, negreşit, cel mai interesat şi mai curios în urmărirea interesantelor peripeţii ale procesului, deoarece camarila în chestiune făurise în jurul lui un zid puternic, de nepătruns şi ţesuse o mreajă obscură de conrupţiune hidoasă. E drept că împăratul a mers înaintea opiniei publice şi a justiţiei, îndepârtînd chiar din primul moment pe vechii săi favoriţi, dezbarîndu-se de camarila militară şi civilă. Iar acum, cînd îşi vede persoana amestecată în procesul ce se desfăşoară cu cea mai vastă publicitate se poate cel puţin mîngăia la fel cu străbunul său, cu gîndul că şi astăzi dreptatea e pusă mai presus de toate în Germania, că libertatea cetăţenească nu este o vorbă goală şi că sunt şi acum—judecători la Berlin. Rodion OMUL CU CARTEA In curînd se va ţine la Paris în „Grand Palais“ o exposiţie internaţională foarte interesantă : o expoziţie a cărţei şi a librăriei. Acolo în rafturi anumite, clasate şi orînduite vor fi depuse toate manuscrisele, toate cărţile, toate broşurile apărute în decursul veacului, de cînd omul a început a scrie şi a simţit nevoia de a împărtăşi altuia gîndurile sale prin scris. Ce frumoasă şi înţeleaptă privelişte! Toată gîndirea atîtor zecimi de mii de oameni, uitaţi de veacuri, îngropaţi în eternitatea vremurilor, va sta în cadrul I tăcut al grandiosului palat Parizian, vorbind vremurilor de puterea ei neperitoare de şi operă a atîtor vieţi efemere. Şi omul de azi se va simţi mic şi sceptic în faţa trecutului adunat de veacuri dar se va simţi şi mulţumit de puterea la care a ajuns arta aceasta a cetitului şi a scrisului în vremile noastre. Ce palide vor sta operile trecutului în faţa modernelor ediţiuni, în apropierea uriaşului progres al tiparului şi litografiei ! Şi totuşi, curios ! dar de ciude lumea poate astăzi e mai puţin ca oricînd admirată şi respectată cartea. Toate vechile monumente, toate picturile ramase ne representau pe cei mari, pe cei bogaţi şi nobilii vremei cu o carte în mină; sarcofagele descoperite mormintele descoperite, ascundeau alături de moaştele vreunui paladin din vremuri şi cîteva cărţi pe care iubitorul lor le luase cu el şi dincolo de vămile pămînteşti. Dar nu numai în epoca mai apropiată dar la Egipteni, la Greci, la Romani, cartea era preţuită şi nu odată in monumentele lor vezi representat un cetitor de manuscripte, un grup de auditori In jurul unui lector—ascultînd cu evlavie şi sfinţenie. Dacă Egiptenii n’au scris mul pentru că le plăcea a pune scrisul lor pe toate zidurile şi era destul de greu şi de scris—citeau însă în schimb—probabil de acea nici nu exista vr’un monument representîndu-i scriind. Grecii scriau mult, dar nu se serveau niciodată de mese, ei scriau ţinînd manuscrisul pe genunchi —nu existau prin urmare, birourile şi mesele de lucru de azi în scopul acesta. Dacă de scris era greu—nu era mai uşor de cetit. Cărţile erau nişte enorme rulouri cari se desfăceau cu greu. Cetitorul trebuia să ţie într’omână manuscrisul, iar cu ceal’altă să desfacă încet, încet, ruloul-carte. Nu se putea ceti ca astăzi bînd o cafea, sau fumând în tihnă o ţigară pe cînd o singură mână liberă, poate ţine cartea şi întoarce filele. Şi nu se putea răsfoi o carte, cum se face astăzi, nu se poate începe de la epilog un roman, ci trebuiai să urmăreşti toată evoluţia manuscrisului—atunci mai bine ca oricînd se nemerea expresiunea, acţiunea romanului sau a cărţei se desvăluia în faţa ochilor. Cetitul avea o artă oarecare. De aceea profesorul Virt din Marburg găseşte că statuia lui Goethe din Francfurt nu e consecventă cu principiul cetirei. Goethe e reprezentat ţinând o carte în mâna dreaptă pe când în stingă ţinea o cruce. Ori asta nu e posibil. Cetitorul antic nu ţine niciodată o carte cu mâna dreaptă, căci acel ce o ţine aşa însemnează că a cetit-o, acel ce o citeşte o ţine cu mâna stângă. Şi sculptorul statuiei lui Goethe voia să reprezinte tocmai aceasta pe Goehte cetind. Şi apoi cetirea se făcea cu rost, pe îndelete. Cele 12 cărţi din Aeneida lui Virgil se citeau la Romani în 12 zile. Noi suntem grăbiţi—noi cetim repede şi