Opinia, august 1908 (Anul 5, nr. 499-523)

1908-08-01 / nr. 499

­ Moravurile Politice De zeci de ani, de cînd avem o viaţă politică parlamentară şi cons­tituţională, constatăm fără nici o re­zervă defectele detestabile ale mo­ravurilor noastre politice şi, ţipăm în gura mare, că starea aceasta este dezastroasă, că remediile cele mai radicale se impun, indiferent dacă va trebui să tăiem In carne vie, pro­­dueînd astfel dureri în corpul nos­tru social. Cu toate acestea, nimic serios nu s’a făcut încă în direcţiunea aceasta, afară doar de hotărîrea promiţătoare a şefului nostru, de a rupe cu tre-­ cutul obiceiurilor partidelor de pînă­­ acum şi a da o nouă îndrumare par-­­ tidului conservator-democrat. Cu- ’ noscînd energia nesecată a d-lui­ Take Ionescu şi bunele sale inten-­­ţiuni pentru ţară, avem toată în­crederea, că în adevăr o nouă cale se va deschide pentru viaţa noastră publică. Dar partidul conservator-democrat , în formaţiunea lui actuală şi cu or­­ganizaţiunea şi directiva de astăzi,­ este un partid nou, care nu a avut încă prilejul de a contribui cu auto­ritatea necesară, la desfiinţarea unor moravuri imorale. In cu totul altă situaţiune se gă­­­ sesc aşa numitele partide istorice,— şi în această privinţă nu putem trece , cu vederea faptul, că şi politica libe-­­ rală şi politica conservatoare —şi mai ales aceasta—contribue, prin felul lor , de a fi, la întărirea moravurilor noastre politice. In special, partidul d-lui P. P. Carp, care de un timp încoace, n’a avut altă temă de scandal, de­cît asanarea moravurilor—fapt care i-a şi atras denumirea de partidul asa­nării — prin acţiunea sa politică a căutat parcă anume, să asasineze toate încercările de asanare. Corupţiunea şi injuria au fost şi sunt încă cele două arme politice ale scopurilor carpiste ; iar cînd s’a mai amestecat şi d. Nicu Filipescu — şi cînd nu se amestecă d-sa !—apoi a­­ceste două însuşiri ale carpizmului s’au accentuat evident. Este desigur o şcoală adine înră­dăcinată în politica noastră, şcoala aceasta a lipsei de scrupule şi de conştiinţă, care constă în a conrupe pe cel trebuitor cauzei, în a lovi fără milă şi a înjura pe adversar şi în a cruţa şi apăra pînă la ultima consecvenţă pe prietenul politic in­dependent de moralitatea cauzei.­­ •De pe urma acestui principiu ne­sănătos politiceşte, la care se reduce toată mentalitatea politicianului, şi care îşi găseşte zilnic aplicarea cea mai largă şi mai statornică în guver­narea ţării, decurge nesiguranţa u­­cigătoare a oamenilor şi aşezămin­telor noastre publice. Meritele şi dreptatea sunt puse la index cu cel mai suveran dispreţ ; cinstea terfelită şi considerată ca o neghiobie ; legile, înfrînte cu o ne­păsare ironică — demnă de celebra expresie a unui fost prefect de Co­­vurlui—care denotă o stare de anar­hie intelectuală şi morală, primejdi­oasă şi revoltătoare. In mijlocul acestui haos enorm, care se numeşte viaţa publică a Ro­­mîniei, apare partidul conservator­­democrat, organizaţiune politică tî­­nără, numărînd un însemnat număr de energii binevoitoare, el are pu­tinţa să aducă o reală ameliorare, imprimînd prin puterea idealului şi acţiunii sale o nouă îndrumare poli­ticei romîneşti şi moravurilor sale. De aceea şeful nostru a spus-o : „partidul conservator-democrat nu va nesocoti meritele ; dimpotrivă le va releva şi le va da întrebuinţarea ne­cesară binelui obştesc; guvernul partidului conservator-democrat nu va însemna domnia călcărilor de lege, ci guvernul dreptăţei“. Cuvintele acestea ale şefului nos­tru ne mai ridică greutatea ce ne apasă sufletele, şi ne dau speranţa unor vremi mai bune, unei organi­­zaţiuni sociale mai conforme cu vre­mea şi cu interesele poporului nos­tru în mersul său către progres. Cînd opera aceasta va fi realizată, cînd lucrurile vor lua în aceasta ţară un mers normal, cînd rînduiala şi res­pectul de lege va fi pătruns în toate straturile societăţii, partidul conser­vator-democrat va fi făcut cea mai mare operă de regenerare socială, va fi consolidat statul şi poporul românesc. Idem. INCURCA-TOATE Cînd e vorba de încurcat ițele in partidul d-lui Carp, Epoca este gata cea dintâi, crezindu-se — ți cu drept cuvînt—de deosebită și specială apti­tudine pentru daraveri de asemenea natură. Se știe, că drept răspuns acuzați­­unilor grave ce le-a adus d. Barbu Păltineanu şefului de vacanţă a par­tidului conservator, presa carpistă a tăcut; ţi trebue să recunoaştem, că procedarea aceasta, dacă n'a fost re­ală ţi cinstită, a fost însă prudentă ţi conformă cu „interesele partidului11. Căci ce putea răspunde, cînd faptul relatat de d. Barbu Păltineanu, că d. Gh. Cantacuzino ţi-a însoţit suma de 30.000 lei din fondul strîns, după ordinul d-sale, pentru timp de opoziţie, este perfect adevărat şi sunt suficiente căi de a face dovada necesară ? Evident, că tăcerea presei tachiste este o prudenţă dictată de bunul simţ, şi pe deplin justificată din punctul de vedere al intereselor de partid. Epoca însă, violentă, nervoasă ţi gata de înjurii în ori­ce moment a fă­cut opinie separată. A fost ţi de data aceasta limbută ca de obiceiu, ţi lim­­buţia ei va avea desigur urmări ne­plăcute pentru d. Filipescu ţî pentru întregul partid al d-lui Carp. Nici Epoca na avut curajul să in­tre în discuţiunea faptelor relatate de fruntaşul nostru, pentru că în cazul acesta, sau trebuea să le recunoască, ceea ce nu-i convenea, sau să le dez­mintă, ceea ce nu putea; dar ziarul d-lui Filipescu are îndrăzneala să a­­tace ţi să înjure pe d. Barbu Pălti­neanu, adresîndu-i calificativele ce de drept ţi de fapt se cuvin d-lui Fili­­pescu. Şi pe lîngă acestea să pună o întrebare d-lui Păltineanu. Este ţi a­­ceasta un sistem de limbuţie, dar nu este un sistem de discuţiune. Dar ori­cum ar fi d. Păltineanu, prompt ca totdeauna, s’a executat ţi-a­ţi răspuns întrebării Epocei, deşi fap­tul că întrebarea vine de la Epoca, nu prea merită răspuns. Din acest răspuns al fruntaşului nostru, pe care l-am împărtăşit cetitorilor noştri în numărul de eri, se crează o situaţiu­ne delicată d-lui Filipescu, contrar aşteptărilor Epocei, căci iată ce spune d. Păltineanu: „la întrebarea finală care mi se face, de a spune ce fapt a motivat vizita mea acasă la d. Fi­­lipescu în timpul crizei politice, care a precedat venirea guvernului Canta­cuzino, răspund: că sunt gata a des­tăinui cuvînt cu cuvînt, tot ce s’a pe­trecut atunci între mine şi d. Fili­­pescu ; dar neştiînd dacă acesta din urmă are cunoştinţă de somaţiunea ce-mi face «Epoca», îi acord 24 de 1 bani Exemplarul 5 bani Exemplanil ABONAMENTE [In rînd în pag. Hl/ 50 Bani * » » » IV, 40 * Un an .... 20 lei 6 luni .... 10 » ;.v. : Cî “: ZIAR CONSERVATOR DEMOCRAT mamsrtmx fmsas&ewtxises Redacţia şi Administraţia: Str. Ştefan cel Mare, 38. Anul V»—N(­. 499—IAŞI, Vineri I August 1903 ore ca să ia cunoştinţă de cele de mai sus. Dacă va tăcea, mă voi considera dezlegat de ori­ce obligaţiune de discreţiune în privinţa convorbirei ce am avut-o atunci cu d-sa şi voi relata-o în întregime“. Iată dar, că de pe urma limbuţiei Epocei, lucrurile vor lua o întorsătură cu totul nouă, care nu-i va plăcea de­sigur d-lui Filipescu. Şi suntem totuşi convinşi, că nici de-acum înainte Epoca nu va prinde minte, şi-şi va urma calea începută, cu aceiaşi nepricepere, cu aceiaşi vio­lenţă, cu acelaşi sistem de înjurături. Vorba ceia : Boala din născare... Em. Chestiuni locale Să se facă lumină! E lesne de ghicit că această epocă a vilegiaturilor poate juca oarecari feste idealei administraţiuni a uzinei noastre electice. Lucrul e simplu. Oamenii au plecat la băi, uşile sunt încuiate; ferestrele drapate; casa deşartă. Dar comptorul electric îşi face datoria. El păzeşte locuinţa în lipsa stăpînilor; el luminează înainte pentru mai mare siguranţă—nu are doar degeaba plumburi de siguranţă — că n’or să vă calce tîlharii casa, iar la reîntoarcere vi se prezintă... comptul, — o bagatelă de vr’o 37 de lei—ca şi cum n’aţi fi gustat plăcerile vilegiaturii. Vorba ceea: unde merge mila, meargă şi suta. Cine şi-a plătit luxul băilor, poate plăti şi un mic compt pentru comptorul care s’a ostenit şi în lipsa oamenilor. De astă dată se articulează — cum s’a putut vedea în numărul de ori al ziarului— fapte precise, întîmplări extraordinar de curioase şi cu această ocaziune e bine să înregistrăm şi rumoarea care încă de mult pretinde a şti numeroase şi diverse Întâmplări de aceeaşi natură pe seama uzinei noastre electrice. Dar greşim scri­ind aceasta. Nu e vina acesteia din urmă şi nu de dînsa se cuvine să ne ocupăm. Cetăţenii au a se plînge de administraţia comunală, de serviciul ei tehnic, dator să garanteze lumei că nu este, că n’a fost frustată, aşa cum se presimte de cătră mulţi că se frustrează lumea neştiutoare în privinţa măsurătoarei cantităţii de lumină consumată. Uzina şi-a fixat preţuri mari, aşa cum i-au convenit. Consumul e din zi în zi mai mare, aşa că nu se poate plînge de daraveri. Dar, în schimb, oraşul are drep­tul de a­ i se garanta o cinstită adminis­trare a serviciului pe care-l plăteşte şi în care lumea profană nu poate vedea... d­ar, fiind o chestiune recnită, obscură pentru cea mai mare parte din locuitori. Lumea iaşană e întărită în bănuiala că nu se petrec lucrurile tocmai curat de cînd administraţia liberală a... stins un proces important între uzina electrică şi comună, provocat tocmai pe tema unor abuzuri importante oficialmente constatate chiar în dauna comunei însăși. Lucrul poate părea suspect, usina avînd o mare putere de a... cdlera la trebuință. Cum ră­­mîne insă cu încasările pentru lunile sau numai pentru ceasurile în care lumina n'a ars de loc ? Cum rămîne cu controlul ce e dator să exerciteze — ca venind din partea cetăţenilor — serviciul tehnic asupra uzinei care a contractat în acest sens. Lumea iaşană e alarmată de cazurile relatate de noi şi mai presus de ori­ce îndoială. Ea cere odată pentru totdeauna administraţiei noastre orientale să înce­teze cu toleranţa şi să facă lumină! -------­ CATE­VA NOTE In legătură cu audienţa d-lui Iancu Lahovary la castelul Peleş, conser­vatorul zice: „cele ce se vorbesc în audienţa de la Palat nu se trîmbi­ţează“. Acum pricepem abia, pentru ce Cc. Iorga a declarat cu atîta solemnitate în urma celebrei sale audienţe la Rege: să fim gata.* Epoca apără pe Co. Iorgu Nababu ca funia pe spînzurat, spunind că nu era d-sa obligat să ajute pe gene­ralul Catargi, cînd se găsea în ne­voie, pentru că acesta nu-i era Na­babului nici rudă nici partizan. Dar Froim Fişer ce fel de rudă era cu generalul Catargi? Ar putea să ne spună Epoca? * Declaraţiunile lui Ce. Petrache au făcut o mică încurcătură şi d-lui Iorga. Se ştie că directorul Neamului a zis, că d. Carp, fiind un bărbat spiritual, a făcut o glumă declarînd ziaristului vienez, că noi n’avem nici un interes în Macedonia. Acum vine d.­A. Voinea şi într’un articol pu­blicat tot în Neamul vorbeşte de în­semnătate­a declaraţiunilor nepatriotice ale d-lui Carp, şi le dezaprobă. Din toată această harabură, D. Iorga se alege cu o glumă nepatriotică. Ar­e de dorit, ca d. Iorga să se lase de specialitatea acestor glume, şi să se ocupe şi de chestiuni mai serioase, cum este de pildă,a muratul pepenilor. Multe gospodine tinere iar fi recunoscătoare, şi ast­fel naţiona­­lizmul ar folosi cu adevărat patriei. OAMENI 81 LUCRURI P­LOILE Dovada cea mai deplină despre ireme­diabila şi eterna dezarmonie între om şi natură o dă observaţia fenomenelor şi in­temperiilor naturale , in primul rînd ploile. E numai o scurtă vreme de cind cu toţii priveam cu teamă şi cu îngrijire la cer, în aşteptarea ploaiei. Lunile Mai şi Iunie, vremea de pregătire a întregei bo­găţii naţionale, lunile cîmpului, grădini­lor, a semănăturii şi a florilor sunt cele mai dornice de ploi şi au fost mai lipsite de ele. In seninătatea lui azurie, în albastrul său imaculat, cerul părea o nepătrunsă enigmă, iar soarele, nemişcat şi neîndu­rat în măreaţa­­ solemnitate, trimitea nu raze de lumină şi căldură, ci săgeţi do­goritoare asupra lanurilor zbicite, a vite­lor flămînzite şi iazurilor secătuite. Văzduhul, sec şi aburit, n’avea apă. Nici rugile, nici vaetele n’ajutau nimic. Oamenii priveau, stupizi şi întristaţi, la misterioasele adîncimi ale cerului de un­de putea veni mîntuirea, dar nu venia. Cerul n’avea apă. Şi in acelaşi timp pămlntul era, ca totdeauna împresurat de imensele întin­deri ale mărilor şi oceanelor. Apa lor, mai vastă şi mai adîncă de­cît suprafaţa şi adîncimea uscatului întreg, sta colo un zadar, frămîntîndu-se în valuri uriaşe care păreau că vor să se ridice pănă la cer, ca să-i împrumute cîtimea de apă tre­buitoare. Oceanul! Un strat nevăzut din apa lui, un milimetru abia—să fi ridicat văz­duhul şi ar fi putut sătura de ploaie pă­­mîntul întreg, însetat şi lihnit, ar fi pu­tut salva sămănăturile şi florile, ar fi gonit sărăcia şi ar fi mîntuit vitele ce se stingeau de sete pe jghiaburile fîntâne­­lor goale... Dar cerul n’avea ploi. Şi iată acum, cînd puţinele semănă­turi s’au strîns şi stau legate pe cîmp, —ploile, netrebuincioase şi dăunătoare, cad mereu, cad neîntrerupt, cad cu ne­­milostivire, cad ucigătoare pe toată în­tinderea ţării. Cerul pare un ocean a­­dînc, fără fund, care toarnă cu găleata, smulgînd oamenilor speranţa, distrugînd bucatele, puţinele cite au fost, din odihna şesurilor largi. Se umflă albiile rîurilor, potopul îneacă totul; oamenii fug îndărăt în tîrguri de unde au plecat. E o ironie în toate şi pretutindeni e un dezacord straniu, enigmatic între o­m şi natură. Aceasta din urmă nu vrea să se supună nici unei legi, nici unui echi­libru, ci îşi dezlănţuie puterile şi mani­festările, aşa cum îi dictează poate nişte ascunse legi ale firei pe cari noi le nu­mim capriciile ei, pentru că suferim pe urma lor. E vreun scop în natură ? Iată ce nu putem şti, nici înţelege. Marea problemă, cea mai mare e poate aceasta în univers. A pus-o şi credea că o rezolvă, intre alţii, doctorul filosof Char­les Richet care a formulat ideea: „să căutăm in natură o probă netăgăduibilă a unui scop şi atunci pe calea ştiinţei vom fi regăsit pe D-zeu, adecă o inteli­genţă creatoare, vechiul Noi al lui Ana­xagoras“. Un Dumnezeu, se poate , dar tot ne­înţeles şi care ni s’ar părea lipsit de dreptate şi iubire, căci a creat atîtea ne­ajunsuri şi imperfecţiuni. Rodion „SINDICALISTUL“ Greva generală.—Ce vor sindicaliştii ? — Sindicatul şi trade-uniunile.—Psicholo­­gia greviştilor. Cu ocazia grevei generale de care s’a vorbit în ziarele pariziane „sindicalistul“ a devenit din nou o figură de actualitate. Mai zilele trecute, arestîndu-se un nu­măr de membri din consiliul „Confede­raţiei generale a muncii“ sindicaliştii din Paris au voit să proclame greva gene­rală a tuturor muncitorilor spre a smulge autorităţilor eliberarea „tovarăşilor“ lor. Marele ziare pariziene, din care unele au apărut trunchiate iar altele nu au apă­rut de loc în ziua proclamărei grevei, cer aproape în unanimitate dizolvarea „Confederaţiei generale a muncei“ care —zic ele—constituie o piedică şi o a­­meninţare permanentă a libertăţii mun­cei. Să facem însă puţin psihologia sin­dicalistului. * Sindicalismul, această nouă teorie re­voluţionară îşi găseşte originea în ten­dinţele periodice de revoltă care apar în istoria poporului francez, de cîte­va se­cole Încoace. Nici odată însă nu s’a manifestat cu atîta claritate ca acum la Draveil-Vigneux. in revoluţia cea mare franceză, în cele­lalte de la 1830 şi 1848, în timpul „co­munei“ această tendinţă de rebeliune se manifestă in numele unui ideal, a unui scop politic, a unei dezrobiri economice. Pentru conducătorii „Confederaţiei gene­rale a muncei“ nu există „scop“ şi nici program, ei n’au in vedere decit „acţiu­nea directă“ şi toată teoria se rezumă în a face această acţiune cît mai pu­ternică. In orice răsbuin se întrebuinţează stra­tegia şi tactica pentru a nimici pe duş­man. Arta „sindicalistului“ se reduce la un singur cuvînt: „lupta". El renunţă la orice avantagii, la orice compromisuri cu inamicul. Duşmanul trebuie să rămîie duşman neîmpăcat pentru a nu se micşura entu­­siasmul partizanilor.* Sindicaliştii vor să întrunească toată massa muncitorească într’o singură orga­nizaţie uriaşă pentru a pune deodată în mişcare în „greva generală“, încotro se va îndrepta această massă, e absolut in­diferent. Cu aceasta nu-şi bate nimeni capul. Ceva vag şi întunecos le pluteşte totuşi pe dinaintea ochilor : să reguleze în vii­tor producţiunea numai prin „sindicate“. Dar în ce priveşte detaliile, vre-o des­criere mai amănunţită a modului de or­ganizare şi funcţionare a societăţei vii­toare după concepţia lor—cum au făcut social-democraţii de pildă—nici o vorbă. In massele muncitoreşti sunt forţe în stare latentă, care trebue trezite şi dez­lănţuite pentru ca muncitorii însăşi să-şi creeze soarta lor din puterile-pînă acum —oarba ale naturii. Aceasta e singura prevedere a sindicaliştilor. * Conducătorii sindicaliştilor, secretarii confederaţiei, Griffulleres, Pouget, tipul muncitorului inteligent, Bousquet şi Ivo­­tat, au fost lucrători odinioară. Acum,fac numai agitaţie, prin grai şi prin scris. Producţiunile lor lirice, broşurile şi arti­colele lor nu sunt dintre cele mai proaste. Printre inşii par a fi ajuns massele la con­ştiinţa puterii lor.—Sindicalismul nu e decit expresia conştiinţei acestei puteri. Sindicatul se aseamănă însă numai în ce priveşte organizata sa interioară cu „trade-uniunile“ engleze şi cu „Gewerk­schaft“ din Germania. E o uniune a lucrătorilor aceleiaşi me­serii. „La Confédération Générale duTra­­vail“ e asociaţia federativă, în care intră m­ii de sindicate, ca şi în Anglia şi în Germania la „Gesamtverbandem“. In ce priveşte acţiunea politică e o mare deo­sebire. Sindicalistul francez priveşte de sus la camaragii lui din alte ţări. „Voi cu toate milioanele voastre de mărci şi de pfunzi sterling!—sunteţi numai nişte „machines a collier“ automate servile fără nici o individualitate, şi alt nimic ! Pri­viţi la noi: noi n’avem bani (in adevăr confederaţia are un venit anual numai vre-o 25 pînă la 80 de mii lei, dar cu greva generală facem mai mult decît voi cu banii noştrii“. In una din conferinţele lui anterioare, Griffithles arăta că muncitorii germani sunt fricoşi şi pătrunşi de disciplină şi supunere către autorităţi. „Ceia ce carac­terizează muncitorimea franceză“—spune el—“e îndrăzneala şi independent­­. Nimic nu-i intimidează. In faţa unui ordin al au-

Next