Opinia, octombrie 1908 (Anul 5, nr. 548-573)

1908-10-14 / nr. 559

5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an . . . . 20 iei 6 luni1 • . . 10 • ZIAR CONSERVATOR DEMOCRAT Redacţia şi Administraţia: Str. Ştefan cel Mare, 38. Sub direcţiunea unui. Conţitet MSI 5 bani Exemplarul ANUNŢURI Un rînd la pag. II* 50 Bani » » »5» IV. 10 « Anul V.-~No. 559. IAŞI Marţi 14 Octombre 1908 I. in^n.TW..'i’ni'WD'01-Sßn La întrunirea de ieri a membrilor clubului nostru, dl. Al. Bădăreu, conducătorul partidului conservator democrat din localitate, a rostit un important discurs cu privire la evenimentele politice de la ordinea zilei și în special în chestia magistraturei, atît de grav lovită în prestigiul ei de către d. ministru al justiţiei. In numărul de Mercuri al «Opiniei» vom publica in extenso, remarcabila cuvîntare a distinsului nostru fruntaş, prin care a nimicit toate calomniile odioase aduse indirect în potriva sa şi direct împotriva magistraturei ieşene, şi care constitue în acelaş timp şi un important punct de program politic, destinat a garanta în mod desăvîrşit inamovibilitatea magistraturei. Vom expune însă, în numărul de azi în trăsături generale, părţile esenţiale ale acestei cuvîntări, fiindcă ar fi aproape imposibil a rezuma în marginile unui articol de ziar, un discurs de valoarea celui, pronunţat de Preşedintele clubului nostru, D. Bădăreu,şi-a început discursul său, atingînd în treacăt chestiunea f politicei, ce noi Romînii trebue să urmărim în afară, faţă de gravele evenimente ce se petrec în Balcani şi cami prin importanţa lor, pot să pună la un moment dat în discuţiunea marilor puteri, probleme politice de un interes capital pentru statul nostru. Şi de aceia, d-sa s’a referit la declaraţiunile pline de înţelepciune şi cald patriotism ale şefului nostru d. Take Ionescu, făcute în întrunirea din capitală, şi pe care trebue să le împărtăşească nu numai membrii acestui partid, ci toţi bunii Romîni, cari gîndesc la viitorul neamului nostru. Venind la chestia magistraturei, dl. Bădăreu, a scos in relief caracterul irascibil şi pătimaş al ministrului de justiţie, care din motive de ordin politic,—şi chiar personal—a lovit în mod atît de dureros, şi nedrept, magistratura locală. D-sa, a demonstrat printr’o puternică documentare de fapte şi date, enorma greşală, pe care comisiunea de anchetă a făcut-o atribuind Curţei de Apel din Iaşi, indulgenţă exagerată în rezolvarea proceselor ei penale, şi insinuarea migrabilă a ministrului de justiţie, cînd consideră această indulgenţă ca fiind datorită, nu naturei proceselor ci persoanei delicvenţilor sau apărătorilor lor. Curtea de Iaşi, nu este indulgentă, a afirmat şi dovedit dl. Bădăreu; din potrivă, ea este prea severă în sacţiunea ce dă judecaţilor ei penale, şi în acest scop, D-sa, a prezentat listele scoase după registrele de deciziuni penale ale ambelor secţiuni ale Curţei, pe ultimii 2 ani—1906 şi 1907 şi din cari se poate vedea că, din cinci,mii opt sute şi ceva de hotărîri penale pronunţate de Curte în acest interval de timp, numai şase sute treizeci şi şase sunt achitătoare, iar restul de peste 5000, condamnatoare. Din aceste 5000, două treimi prevăd pedeapsa inchisorei, iar o treime, pedeapsa amedei. Şi examinînd numărul inculpaţilor pe categorii de delicte, se constată că majoritatea delicvenţilor cari vin în apel din cele 9 judeţe ale Curţei, sunt pentru loviri cu incapacitate de lucru, ceia ce înseamnă, că, Curtea de Iaşi a pedepsit adesea cu închisoare, pe indivizii, pentru cari cea mai uşoară amendă ar fi fost suficientă. Şi dovada, că însuşi Ministrul de justiţie a înţeles necesitatea indulcirei rigorei legei penale şi mai cu seamă a aplicărei ei de către unele instanţe, în această materie de delicte, e, că a ridicat Curţilor de Apel competinţa de a judeca,ca a doua instanţă, aceste delicte, şi prin legea nouă a judecătoriilor de ocoale, nu numai că le-a dat în judecata lor, dar chiar a admis stingerea acţiunei publice prin împăcarea părţilor, ceia ce înainte era numai pentru lovirile simple. Cît pentru afirmarea că, aşa zisa indulgenţă a Curţei, profită evreilor, oamnii ce sunt mai numeroşi printre delicvenţii ce vin înaintea acestei instanţe, este absurd a se mai susţine, deoarece au cifre scoase tot de pe dosarele şi registrele Curţei, D. B. I A. Bădareu dărea, dovedeşte că din aproape şase mii delicuenţi, aproape 600 sunt evrei, adică nici 10° 10—faţă de Romîni,— iar delictele lor sunt totdeauna pedepsibile, fiind în majoritate daţi judecăţei pentru contravenţiuni. Dar, ministrul de justiţie—vechiu discipol al def. Eug. Stătescu,—spune dl. Bădăreu, a căutat să lovească în d-sa, prin orînduirea anchetei şi nedreapta admonestare dată Curţei de Apel. Lucrul acesta, s’a dedus de altfel din ziarul liberal Viitorul, care în modul cum cerea numirea comisiunei de anchetă, trada intenţiunile pătimaşe ale d-lui Stelian, pentru a lovi într’un adversar politic — cît şi mai cu seamă din chipul necorect cum atît ministrul cît şi presa liberală în genere, a interpretat conclusiunele raportului comisiunei de anchetă. I s’a atribuit,—spune dl. A. Badareu, de presa adversară, în cap cu Ministrul Stelian, că ar exercita o influenţă politică asupra instanţelor judecătoreşti, mai cu seamă pentru servirea intereselor profesionale. Or, nici din numirile făcute în magistratura locală, nici din procesele ce d-sa a pledat înaintea Curţei, de cînd a încetat a mai fi ministru al justiţiei şi pînă în present, nu se poate deduce că ar fi urmărit şcotri, fie în vederea avocăturei viioare, fie în vederea satisfacerei unor interese de ordin politic sau de partid. Şi dl. Bădăreu, dovedeşte cu statele de presenţă ale magistraţilor Trib. de Iaşi şi Curţei de Apel, din 1904, cum a găsit compus Tribunalul şi Curtea la venirea D-sale în capul departamentului justiţiei, şi schimbările ce a făcut la aceste instanţe judecătoreşti, şi anume una singură, la Trib, fiind vorba de un magistrat, care prin conduita sa politică atin-gea prestigiul magistraturei, iar laurtea de Apel nu are numiţi din 13 judecători decît trei, şi aceştiea magistraţi de carieră. Cît despre procesele în care Dl. Bădăreu a pledat de la 1906, data retragerei din minister şi pînă azi, registrele de decisiuni civile şi comercile ale ambelor secţiuni ale Curţei, arată că din 724 de hotărîri pronunţate de la Sept. 1906 pănă la Oct. 1908] D-sa a pledat în 17 procese , iar din 5000 de procese penale în vreo 8, cu alte cuvinte abea 3 la mie! Şi dl. Bădăreu demonstrează, cu cifre exacte, confirmate de dosarele şi registrele instanţelor judecătoreşti, că cu cît situaţia d-sale politică creştea, cu atît i se diminua numărul proceselor. Aşa, pînă a nu fi Primar al Iaşului prin Voinţa Naţinală, un fruntaş liberal local, îl acuza că a monopolizat toate procesele ţăranilor;—mai pe urmă, după ce a fost primar, a devenit avocat al evreilor, scăzîndu- se bine înţeles numărul proceselor, iar azi după ce a fost şi Ministru, procesele d-sale în Iaşi abea se ridică la coeficientul de mai sus. Partidului liberal, îi trebuia o platformă de luptă politică electorală în localitate—doi de astă-vară circulau veşti neliniştitoare la adresa sănătăţei d-lui Panu,şi ne făceau a întrevedea posibilitatea unei alegeri parţiale, ceia ce acum a devenit fapt îndeplinit prin numirea sa, ca censor la B.Naţională, şi guvernul liberal, în complicitate cu tovărăşia Iorga-Cuza, a născocit această penibilă afacere, care pentru cinstea ţărei şi demnitatea magistraturei, s’a dovedit că e o monstruoasă înscenare politică. Dar, s’a mai dovedit ceva: spiritul anarhic de care este dominat acest partid, în opera sa de guvernare a ţărei. Rînd pe rînd,—spune dl. Bădăreu, guvernul liberal a lovit în toate instituţiunile ţărei, pentru organizarea cărora Statul nostru a făcut şi face imense sacrificii; armata a fost înjosită prin nesocotitul raport cu anexe, al d-lui Spiru Haret; şcoala şi biserica, n’au fost mai puţin sguduite de acest Ministru cu s porniri revoluţionare; proprietatea de asemeni, prin nesăbuitele reforme agrare ale Ministrului Brătianu ; comerţul prin legile vexatorii ale d-lui Costinescu— şi acum magistratura, justiţia, prin actele calomnioase ale d-lui Stelian. In faţa acestei stări de lucruri, partidul conservator-democrat trebue să se pregătească—de luptă, tare prin propria sa forţă şi prin devotamentul ce poartă şefului său. Şi fiindcă, în ce priveşte justiţia, ziarele liberale,—ca o cerinţă a moderaţilor liberali,şi-au exprimat părerea unei suspendări şi deci răpiri a inamovibilităţei magistraturei, prima grijă a partidului conservator democrat să fie ca la cea dintăi revizuire a constituţiei, să asigure inamovibilitatea magistraturei prin constituţie. Iar, pentru ca acte anarhice, cu caracter atît de periculos, ca cele făptuite, de dl. Stelian, să nu se mai săvîrşească, să lărgim competinţa contenciosului Administrativ pentru ca să poată anula şi declara fără nici un efect, toate pedepsele ilegale, şi nedrepte date de Miniştri împotriva magistraţilor ! Vespasian Pella ! La clubul nostru din Iaşi a vorbit ieri d. Al. A. Badaron, şeful nostru local, in chestia magistraturei. A fost un mare discurs cu fapte extrem de interesante şi cu date statistice, cari, punînd lucrurile in reala lor lumină, au arătat superficialitatea cu care a lucrat comisia de anchetă şi toată infamia ministrului de justiţie. OPINIA va publica în numărul viitor, în întregul său, importantul discurs. „Campanie perdută“ Blakiştii au perdut campania întreprinsăîn chestia magistraturei din Iaşiu. Aşa scriu, în frăţească solidaritate, toate ziarele colectiviste. Aceasta înseamnă că atît cuprinsul raportului, cît şi avertismentele ministrului erau absolut fondate, că, pe cînd ziarele tariste susţineau că magistratura a fost pe nedrept blamată, magistratura — cu musca pe căciulă— a înghiţit raportul, a înghiţit avertismentele şi a fost recunoscătoare, că a scăpat cu atît. Că noi am perdut campania — o dovedesc ziarele prietene d-lui Stelian prin desminţirea ce-au dat-o faptele la două informaţiuni ale noastre , la faptul demiterei procurorului general şi la acel al primirei „călduroase“ pe care Curtea de Galaţi a făcut-o celebrului Hamangiu. Că d. procuror general s-a demit din delegaţie, este, însă, pertinamente adevărat. Demiterea sa si află înregistrată fi dacă a revenit „dintr’un sentiment de delicatețăți, precum afirmă Secolul, aceasta nu ne poate privi, precum nu ne-ar fi putut privi nici dacă n-ar fi fost delicat cu ministrul seu. In ce priveste pe d. Hmangiu—noi am aratat cum a fost primit de Curte şi cum aceasta sa primit numai fiind că n’a putut lua poziţie contra unui decret regal. Dar de ce-am perdut campania ? Fiindcă ministrul, atît personal, cît fi prin nota publicată in Independenţa, t a făcut scuze plate procurorului general ? Fireşte, lucrurile au fost aranjate avocăţeste : ce-a spus ministrul magistratului din Iaşi, s-a petrecut între patru ochi, iar notiţa lăudăroasă din gazetă, poate fi opera „ţinut reporter“. D. Stelian poate pleda pe această temă, fiindcă a reuşit să nu revie asupra insultei ce-a făcut-o magistratului, in coloanele ziarului oficial. Dar faptul că d. Leonescu a demisionat—fi asupra acestui lucru au convenit fi ziarele colectiviste—fi revenirea ce a coincidat cu notele laudăroase ale gazetelor colectiviste, dovedesc că d. Leonescu a fost convins, iar nu că noi am fi pierdut vreo campanie. CATEVA NOTE In această săptămînă a patimelor gramaticale, cari s’au coborît pe pămînt din templul judecăţei supreme, de la Casaţie, d. Iorga, ca să fie la modă, a inventat un substantiv—adjectiv—nu știm ce ie—pentru îmbogăţirea limbei. Acestui cuvînt nou i-a dat numele de tbraisant. Prima impresie este că cuvîntul ar fi adjectiv masculin: ebraisant, ebraisantă. O mai aproape cercetare a frazei în care este cuprins cuvintul, arată că ie substantiv. Dar de ce ebraisant și nu jidanisant ? * Amîndoi foştii şefi ai foastelor grupări extreme din Romînia, s’au plasat definitiv: d. Gh. Panu, fostul şef radical şi d. I. Nădejde, fostul şef socialist, îşi primesc salariile de la Banca Naţională. Dulci pedepse pentru păcatele tinereţei. * Sprie Neamul: „cu prilejul unui furt la casa Pațac, s’a dovedit că aceasta își procură porcii prin jidanul Katz“. Morala? Voim porcarii noștri. * Un auto-afiş. D. Lecca, simpaticul director al teatrului nostru, a ţinut ieri o conferinţă în profitul creărei unei „reviste teatrale“ în tîrgul Iaşului. Titlul conferinţei: Noi, Romînii, Iar avant-titlul: „conferinţă ţinută de d. Lecca, cunoscutul autor dramatic şi distinsul director al teatrului“. Mai mult așa decît fata. UDO Aşi lipsi de la o datorie de conştiinţă, dacă părăsind—nu pot zice încheind— seria impresiilor de călătorie, n’aşi închina cîteva rînduri insulei cu numele fermecător de Lido. E un titlu de poem la însuşi acest nume şi un poem de încîntătoare frumuseţi este Lido îa adevăr. Aci nu găseşti, ca îa Veneţia, infinitele jocuri de culori şi tablourile pitoreşti făcute din strălucirea mozaicurilor şi din armonioasele melodii, unele reflectîndu-şi umbrele, altele—ecourile pe tăcutele canaluri, aer—cu un secol în urmă—Goethe a găsit o insulă pustie între lagune, pe cînd despre Veneţia zicea că nu îndrăzneşte să-i evite frumuseţile. Cu toate aceste Lido e grădina Veneţiei de astăzi şi aci găseşti ceea ce nu-ţi arată cetatea : fiori şi pajişti, cai şi colibe de pessari ; aici găseşti în fine marea executînd muzica ei eternă în ritmul fluxului şi refluxului. Marea vine asupra insulei, umezeşte pîoă departe nisipul curat şi moale al plajei şi se retrage apoi în leagănul ei paşnic,—infinitul.... In Veneţia îşi satură iubitorul de artă —visul său de a admira tablouri moarte şi tablouri vii ; în Lido insă visătorul vine săşi sature sufletul de privirea unuia şi acelaşi tablou,—eternul tablou de ritmică vibrare a unui singur capodoperă a naturii : Marea. Suntem aci în cea din urmă zi a lunei Septembrie—stil vechiu—şi băile sunt In toiul lor. Amicul meu, doctorul Cesare Bidoli, directorul băilor, ne arată in amănunţimi miraculoasele progrese ale instalaţiunii balneare şi uriaşele hoteluri —printre cele mai mari în Europa—clădite de curînd cu un lux şi un confort fără pereche. Dar nu splendidele hoteluri fac interesul staţiunii, ci mai curînd acele mici „capanne“—cabine mişcătoare închiriate cu ziua, cu jumătatea de zi şi in care stă omul de face în acelaşi timp băi de aer, de nisip, de mare şi de soare. Viaţa tuturor e între apă şi nisip. Ieşit din valuri, pacientul se învălue în nisipul cald şi alb şi fin, de stă ceasuri tntregi în bataia unui zefir dulce, privind jocul apei, ascultind orchestra de pe terasă, ori o simplă mandolină, care vine să-i evite în schimbul unei lire. Priveliștea e superbă şi o admirăm cu nesaţ pe o zi senină, ca de Mai; lăsăm să treacă oarele sfîrşitului de Septembrie —ajunul zilei de plecare—privind cît putem mai bine suprafaţa clară a Adriaticei topindu-şi departe, departe azurul albastru al undei cu acel al orizontului. Şi în acest timp marea e plină de perechi vesele ; plaja e ocupată de mulţime, muzicile răsună şi uralele fac ecou,—ai crede că e vr’o serbare populară, iar costumele albe te fac să crezi că te afli la Celebra dansatoare Loie Fuller şi-a scris de curind memoriile pe care le-a publicat sub titlul: „Qunze ans de ma vie“. Inventatoarea dansului serpentin îşi povesteşte, în pagini de o simplicitate plină de gingăşie viaţa ei plină de aventuri. Ea rămîne credincioasă firei sale americană unind naivitatea eglobie a tinereţei cu seriozitatea specifică a rasei. Cu toate că pune mare preţ pe „descoperirea“ ei, totuşi vorbeşte de dinsa cu destulă modestie, admiră pe Alexadre Dumas, Rodin şi Sarah Bernhardt şi se simte nespus de fericită în societatea lor, unde insă nu discută despre artă şi literatură. Ea e Loie Fuller, inventatoarea dansurilor luminoase, şi ceilalţi, artişti celebri, fiecare în arta lui. O deosebire de rang nu încape aici, e vorba numai de o distanţă pe care conştiinţa ei o măsoară cu destulă modestie. Naivitatea americană a povestirilor contrastează cu stilul elegant al teatrului francez, prelucrat de prinţul Bojidor Karagheorghevici. Prefaţa cărţii e scrisă de Anatole France care recomandă astfel pe celebra dansatoare. „Avui onoarea să-i fiu prezintat la un dejun la Boulogne. O americană cu trăsături fine, cu ochii albaştri ca apa în care se oglindeşte cerul senin, liniştită, zîmbitoare, delicată O ascultam vorbind. Nici un gest, nici o mişcare nu-i vine intr'ajutor, numai expresia ochilor săi vii ii luminează fața inteligentă. Ea posedă un instinct admirabil. Am auzit’o vorbind despre astronomie, chimie, fiziologie etc. cu mult discernămînt. E o natură admirabilă, o adevărată ar tistă“.* _____OAMENI ȘI LUCRURI_______ un bal, sub cerul liber, un carnaval. Altă dată—spune legenda — dogii Veneţiei serbătoreau în Lido căsătoria lor cu marea, aruncînd inelul de aur în valuri. Aci veneau totdeauna blondele fiice al Veneţiei—surori cu acele ce trăesc încă pe pînzele lui Tizian—să respire aerul libertăţii, al unei libertăţi ce nu puteau gusta în despotica Veneţie, „Serenissima Republica“ a Dogilor. Astăzi Veneţia îşi trimite întreaga marmoră a palatelor sale la Lido sub forma acelor trupuri albe ale femeilor veneţiane, cari vin aci să-şi reflecte în valuri mindra lor strălucire. O, desigur , la Lido puteţi găsi toată marmora albă pe care n’a înnegrit-o vremea în palatul dogilor şi în templul lui San-Marco şi în Giudecca şi in Murano şi pe Canal Grande. La Lido înţelegi mai bine ca oriunde că frumuseţea Veneţiei n’a perit încă şi că ea este de-a pururea cetatea Marmorei VII. BniMon I di n Quinze ans de ma vV1.—Prefața lui Anatole France.—Inventatoare fără de voie.Dansul serpentin. — Loie Fuller în București. Intîmplarea şi norocul au jucat un mare rol în viața Loiei Fuller. Dansurile ei luminoase, gloria ei, sunt datorite unei întimplări. In anul 1890 Loie Fuller se afla cu o trupă de actori la Londra. Un impresar american, o angajă ă joace la NewYork intr'o piesă nouă, „Doctorul Quak“, în care se hipnotiza o văduvă tînără. Pentru ca scena hipnotizării să aibă mai mult efect, trebuia să fie jucată cu acompaniament de orchestră și cu schimbări de lumină. Cea mai mare greutate o prezintă alegerea costumului. Loie Fuller își aduse aminte de o rochie de matasă albă pe care o primise de la doui tineri ofițeri din armata anglo-indiană. Piesa se jucă mai întăi într’un orășel de provincie. Ovid Loie Faller apăru în scena hipnotizării cu rochia ei albă și cu mînicele largi întinse în lături, o voce din public exclamă : „Un fluture !“. Ea începu apoi să se învîrteacă în loc şi rochia îi flutura în valuri armonioase. Un spectator strigă : „O orchideee !“ Publicul aplaudă şi scena fabisată fără ca autorul piesei să-şi fi putut da seamă de cauza neaşteptată a succesului. La New-York unde artista pleacă după puţin timp, ii vine in minte ca să studieze singură scena atît de mult aplaudată.