Opinia, septembrie 1909 (Anul 6, nr. 810-833)

1909-09-01 / nr. 810

5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an.......................20 lei 6 luni . .... 10 „ Redacția și Administrația, IAȘI, Str. Primăriei 30 ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. IV, 50 Bani »« s» »» IV, 40 ,, or rr~ Anul fl.—No. 810 Mar ti I Septembrie tg^g O serie a oamenilor de litere dacă nu sîntem bine lămuriţi, care-i e rostul. Dar pe cît înţelegem nu e vorba de o organizare cu scopuri artistice, ci de una care se va îngriji—dacă nu excluziv, în tot cazul cu prioritate— de starea materială şi de soarta membrilor săi. Va fi o breaslă dar: breasla oamenilor cari mănuesc condeiul, la fel cu a celor cari mînuesc ciocanul sau cari culeg plumbul în ateliere. Şi ne întrebăm: era nevoe? Dacă spiritul de asociaţie e un produs al societăţilor în care lupta pentru existenţă e mai agitată şi mai vie , dacă el creşte pe măsură ca situaţia individului devine astfel mai grea, atunci nimic mai legitim decît instinctul acesta de solidaritate socială, care apropie—în vederea unui ţel comun,—puterile risipite ale muncei. Dar orice generalizare are o limită. Şi ceea ce se potriveşte unei categorii sociale, de pildă, nu se potriveşte alteia, după cum ceia ce corespunde unei anumite situații, nu corespunde numai decît unei alteia analoage. Fierarii și tipografii pot alcătui bresle,—pentru că activitatea lor e pur profesională, și interesele lor strict comune. Oamenii de litere, nu se găsesc în aceeaşi categorie, pentru că activitatea lor e de o natură particulară, care închide ideea de vocaţiune, şi pentru că între ei nu există comunitate de interese. Şi ce să facă o societate a oamenilor de litere ? Să stimuleze producţia artistică ? Să ofere pensiuni şi rente viagere, celor ce nu mai pot scrie, sau văduvelor lor ? Să reglementeze oferta şi cererea, între ei şi editori ? Nici o asociaţie din lume nu va face ca un poet să fie mai iubit, de cît este graţie operei sale, —şi nici un mijloc nu va putea constrînge pe un editor să plătească bine o lucrare care nu e menită a se înfige în gustul publicului cetitor. Acolo unde numărul celor cari citesc, e destul de mare şi poate da extenziune comercializăm produziunei literare, raportul dintre opera omului de litere şi starea sa materială Se stabileşte de la sine. Zoa, Daudet, France, au ajuns să-şi creeze venituri splendide,—nu graţie aţiunei exercitate de vr’o societate literară, dar mulţumită valorei operei lor, care a făcut ca aceasta să se impue unei lumi întregi. La noi aceasta nu se poate—pentru multe motive. Dar s’a ajuns cel puţin la venituri modeste, care asigură literaţilor români un evivalent al muncei lor. La ca dar o societate de oameni de litere? Ea nu va putea produce talente nouă, şi nici nu va da alte puteri talentelor existente. Pentru că alţii sunt factorii cari determină selecţionarea acestor exemplare de elită ale conglomeratului social,—şi pentru că prin asemenea slabe mijloace artificiale nu sa schimbă şi nu se măreşte puterea de creaţiune şi geniul poporului. Ea nu va mări nici numărul cetitorilor delratară, şi nu va influenţa, de cît doar într’o proporţie infinit de mică, gustul cetirei şi căitul frumosului, pe care nu-1 formează şi nu-i sporeşte dacît operile mari. Neputînd astfel schimba nici producţiunea şi nici cîmpul de desfacere —ce schimbare va suferi oferta şi cererea în materie,—şi mai departe întru cît starea materială a scriitorilor se va schimba în bine sub un regim corporativ ? Intru nimic, fără îndoială. ---------------------------------------------- UN NOU CONFLICT Telegraful aduce îmbucurătoarea ştire, că biserica romînă de peste amuţi, este hotărîtă să lupte în contra dispoţiilor şovine ale lui Apponyi, cari constituesc primul pas al guvernului maghiar de a se amesteca în autonomia biserica remise Nici nu ne îndoim că biserica romînă de peste munţi îşi va face datoria , mai ales, că actul ministrului Apponyi este şi nedrept şi nepoliticos. Ar fi fost dezminţirea cea mai ruşinoasă ce s’ar fi putut da energiei şi patriotizmului fraţilor de peste munţi, dacă biserica romînă transilvăneană ar fi suportat această lovitură, care în mod necesar ar fi atras o serie întreagă de lovituri şi nedreptăţi. Ne pare bine, de hotărîrea luată de conferinţa episcopală, care a decis că la nevoe va susţine lupta cu mijloace extreme. Şi sperăm, că atitudinea bisericei romîne va avea efectul dorit. Statul maghiar, cu tot şovinizmul de care este însufleţit, nu va putea rezista, căci el cunoaşte foarte bine ce pot românii transilvăneni. O chestie de conştiinţă Viitorul reprobînd purtarea darului carpist, care a lansat minciunoasa ştire, că şeful nostru, d. Take Ionescu, ar fi suferind, îşi exprimă nedumerirea,pentru faptul, că presa conservator-democrată a dat acestei ştiri, cea mai formală dezminţire.—Curioasă mentalitate! Iată un fapt divers, un fapt fără mare însemnătate, fără de nici o însemnătate chiar, dar care printr’o inadvertenţă explicabilă se strecoară într’un dar. Are sau nu ziarul, datoria să facă rectificarea sau dezminţirea necesară ? Cel mai elementar simţ de demnitate ziaristică spune că da. Nu este permis nimanui, cu atît mai mult mui zor să răspîndească o ştire falsă, chiar sub forma dezminţirii unei ştiri adevărate. Cu atît mai vîrtos, cînd acel fapt, acea ştire este de o însemnătate mare; cu atît mai mult, cu cît falsitatea ştirii ia caracterul unei răutăţi nepermise, ziarul este dator să o dezmintă. Versiunea carpistă asupra sănătăţii şefului nostru este natural dintre acestea. Şi dacă ziarul carpist n'a avut acest elementar simţ de bună conduită şi de demnitate, cu atît mai vîrtos ne incumbă nouă sarcina de a-l înfiera. De unde dai „nedumerirea“ Viitorului ? Care este explicaţia acestei nedumeriri ? Explicaţia nu poate fi decît o chestie de conştiinţă Viitorul şi-a amintit de un alt caz, nu tocmai vechi, în care el şi întreaga presă liberală-brătenistă a avut un rol dezgustător. Este cazul îmbolnăvirii d-lui D. A. Sturdza, fostul şef al partidului liberal, care—spre ruşinea cercurilor brăteniste,— a produs atîta bucurie printre partizanii actualului prim ministru Viitorul n’a putut dezminţi acea ştire, pentru că era adevărată, şi pentru că îi convenea perfect. Acum se repede asupra noastră, ca şi cum—ceea ce el însuşi recunoaşte ca neadevărat—dezminţirea noastră n’ar fi exactă, ca şi cum noi am avea faţă de şeful nostru sentimente asemănătoare celor ce aveau liberalii pentru şeful lor. Să avem iertare : noi ne iubim şeful, şi nu putem lăsa fără răspuns cea mai mică răutate ce s’ar face în jurul numelui lui, cu atît mai mult, cu cît d. Take Ionescu nu s’ar putea nici-odată coborî pînă la nivelul acelor născocitori de răutăţi. Iar Viitorul să facă bine, şi să nu şi arate nedumerirea, căci face pur şi simplu o gafă, amintind lumii purtarea-i imorală de altădată. TOT REMANTAREA O versiune, menită a produce multă senzaţie în lumea politică, este aceia care ne pune in cunoştinţă despre posibilitatea intrării în guvern, cu ocazia remanierii, a d-lui G. Panu. Situaţia încurcată în care se găseşte d. Ionel Brătianu, care nu poate face remaniarea, l-a determinat pe primul ministru să se gîndească la concursul ce i - ar puntea da d. G. Panu. Şi atunci fără a se gîndi, dacă sporeşte sau mi*eşurează nemulţumirile din partid, în orice caz aşa pare, d. Brătianu s’a oprit la numele fostului şef al radicalilor propunîndu-se acestuia să intre în cabinet. Explicaţiunea acestui mod de cârpire a guvernului nu poate fi, decît intenţiunea ce o are d. Ionel Brătianu de a scăpa de agitaţiunea unor cercuri liberale, care vor să-l impue pe d. Constantinescu. Mai ales, că—după toate probabilităţile—d. Brătianu îşi dăduse cuvîntul, că d. Constantinescu va intra în minister. După cum se vede, sforţările ce face d. Brătianu, spre a ieşi din impasul, pe care singur şi l-a creiat nu sunt mici. Şi aceste sforţări nu denotă desigur, greutatea săvîrşirei actului insine , ci situaţiunea precară din partidul liberal, intrigile şi dezbinările necurmate, ambiţiunile şi vanitatea atîtor fruntaşi liberali, cari vor să şi ia răsplata actului de recunoaştere a şefiei d lui Ionel Brătianu. Este curios, că aceasta fiind starea de spirite şi de lucruri în partidul liberal, d. Brătianu se mai gîndeşte încă la formaţiuni ministeriale, şi la putere. Nu ştie d-sa că un partid slab nu poate avea putere ? 1. CÂTEVA NOTE Conservatorul şi Voinţa Naţională, se întrec în a discuta chestiunea apariţiei „haimanalelor“ în capitală, şi de la discuţie ajung la învinuiri reciproce. Conservatorul susţine că apariţia haimanalelor se datoreşte guvernării liberale, iar Voinţa trăgîndu şi cenuşa pe turtă, afirmă că, partidul conservator ar fi cauza înmulţirii pungaşilor. Desigur, că vor fi şi de aceia, cari vor crede sau pe unul sau pe celalt din cele două oficioase, noi însă, fiindcă nu vrem să jignim pe nici una, şi fiindcă vrem să fim drepţi, le credem pe amîndouă. rierii transilvaneni Prin convenţiunile noastre cu Austro- Ungaria s’a păstrat în totdeauna obiceiul străvechi ca economii de vite din Ardeal să poată veni cu vitele lor la păscut în ţara romînească. Ungurilor le-a displăcut pururea contactul, din pricina aceasta, dintre Romînii de dincolo şi cei de dincoace ; de aceea au încercat, de cite ori s’au tratat convenţiile, să suprime pentru România avantagiul de a-şi specula păşunile,—au intîmpinat, însă în totdeauna rezistenţă din partea guvernelor noastre. Din pricina aceasta, erau siliţi să recurgă la măsuri arbitare, la samavolnicii, ca să micşoreze numărul Romînilor din Ardeal cari treceau cu vitele în ţara noastră. Acum, cu prilejul nouei convenţii, delegaţii unguri au reuşit să obţină de la guvernul român ceea ce în zadar ceruseră atîta vreme de la guvernele precedente, anume prohibiţiunea, prin lege categorică, pentru economii din Ardeal, de a mai veni cu vitele în România. Ba, delegaţii unguri au obţinut mai mult, au obţinut ca, dacă guvernul vecin va îngădui ca crescătorii din Transilvania să se coboare cu vitele în România, vitele acestea să nu se mai întoarcă vii în Austro Ungaria, ci cu titlul de vite romîneşti,— vite al căror număr să se scadă din cîtimea pe care s’au învoit Ungurii s’o primească de la noi în schimbul marilor avantaje pe cari li le-au recunoscut guvernul român prin convenţia care va lua în curînd fiinţă. Şi mărturisind aceasta ,Voinţa Naţionalâ, în loc să explice felonia guvernului liberal, desvoltă raţiunile politice cari fac pe Unguri să dorească aceasta situaţiune privilegiată! De altfel zice ,Voinţa Naţională“ chestia ciobanilor priveşte esclusiv rînduiala internă a Statului vecin, rînduială în care guvernul român n’are dreptul să se amestece. Or, nu e așa. Oricît de exclusiv internă ar părea această chestiune, Romînia era în faţa unei situaţii de fapt, care îi convenea ; şi atîta e de adevărat că chestia ciobanilor luase, prin faptul că era stipulată în convenţii, caracter internaţional, încît guvernul ungar n’a putut-o, cu toată dorinţa-i arzătoare, regula prin lege întrucît noi, cealaltă parte contractantă nu consimţeam la aceasta. Acum guvernul din Budapesta va legifera asupra ei pentru că d. Brătianu şi-a dat învoială la măsura pe care de atîta vreme o urmăresc vecinii noştri. Acesta este, dar, unul din avantaje dobîndite de guvernul liberal prin convenţia de comerţ ce a încheiat cu Austro-Ungaria. Dar mai e ceva : în schimbul avantajelor pe cari le acordă România—şi sunt imense—Austro Ungaria se învoeşte să permită trecerea a unui număr determinat de vite din ţara noastră. Prin înţelegere cu guvernul nostru, însă, monarhia vecină va considera în viitor, ca vite străine pe cele cari s’ar coborî, din Ardeal, în Romînia, la păşunat, şi ca atari le va scădea din numărul de zece mii de capete pe cari s’a învoit să le primiască, de la noi, în primul an de la punerea în lucrare a convenţiei. Cu chipul acesta, Ungurii eludează, cu consimţimîntul guvernului român, singura clauză care ne era favorabilă în convenţie Căci ori ambele guverne vor consimţi ca vitele Românilor din Ardeal să treacă la noi, şi în cazul acesta Ungaria, la întoarcere, îşi va importa propriile ei vite — ceea ce face iluzorie clauza celor zece mii de capete de la noi; ori, ca să putem exporta vitele noastre guvernul romîn va fi silit el să împedice trecerea vitelor din Ardeal — şi atunci, păşunile noastre de la graniţă rămîn neproductive, iar mulţimea de economi români din Ardeal se vor vedea sărăciţi prin însăşi fapta patriotică a guvernului nostru. OAMENI ŞI LUCRURI VACANTE... Un ordin al ministerului a prelungit vacanţa şcolară iaşană- Pănă cînd ? Aceasta atîrnă de împrejurări, căci data de 1 Octombrie e de pură convenţiune şi ziua deschiderei şcolilor va fixa mersul epidemiei, iar nu vre-o deciziune de la centru. A ! Dacă domnii de la centru ar putea da laşului mina de ajutor necesară, mina de Hercule care să înfrîngă hydra cea cu multe capete şi fără de capăt, —epidemia! Aceasta însă n’au putut-o face. Un Hercule s’ar fi găsit poate, dar despre el ne spune mitologia că a reuşit a distruge miasmele Elidei şi a curăţi grajdurile regelui Augias cu ajutorul micului rîu, Alfeu, care curgea în apropiere de localitatea infectată. La noi însă Timişeştii sunt departe, iar Prutul—s’a zis pe vremuri—nu e al nostru şi Rusia n’o să ni-l împrumute sau or să ni... otrăvească vre-o dată. Şi atunci l’am lăsat să curgă liniştit acolo unde este şi ne am resignat să suferim de sete cîţiva ani mai mult. De aceea,—să aşteptăm, căci atît avem de făcut; aşteptăm ca epidemia să se sature şi să slăbească prin sine însăşi, să moară de propria ei otravă sau să moară cînd i-o fi sete după un ospăţ atît de copios, făcut cu atîtea vieţi omeneşti... Cu ce nerăbdare aşteaptă laşul totdeauna sfîrşitul lui August, începutul lui Septembrie ! Epoca deschiderei şcolilor era cea mai interesantă şi mai îmbelşugată a anului, pentru că într’aceasta îşi mai consfinţia superioritatea foasta capitală, în abundenţa şcolilor. .Provincia“ dădea năvală, străzile Iaşului deveneau adevărate furnicare şi întîlniai figuri noue, costume pitoreşti, vedeai circulînd părinţi şi copii în luptă pentru burse, examene, concursuri, în căutare de locuri de internate sau numai de gazde ; aveai—într’un cuvînt— imaginea laşului şcolar, a laşului care şi mai păstrează cu drept cuvînt faima şi fala de centru cultural. Aceasta lipseşte acum şi întregeşte impresia de goliciune a oraşului atit de greu lovit, atît de ireparabil lovit. Cînd se populează şcolile laşului, avem laşul însuşi palpitind de un exces de viaţă ; avem mişcarea, avem tinereţea, avem speranţa, avem voiciunea, avem viitorul vrednic de trecutul foastei Capitale. Dar vremea ne obijdueşte de astă dată cu împrejurările ei fatale, iar pe străzile noroioase ale Iașului se plimbă ^ ■' ■'■■■'s .»ni". ---- urîtul şi pustiul ; în mijlocul vacanţei prelungite se fac multe şi dureroase vacanţe omeneşti—goluri de vieţi ce nu se vor mai umplea niciodată şi al căror doliu îl poartă oraşul întreg ! Boăica Literatură şi diletanţii Intre ziare şi reviste.—Articole de vacanţă.—Partidele politice privite de un „dilentant“.—Cînd spune adevărul. D. Ibrăileanu persecutat.—Piatra în baltă! Nu de mult doi tineri şi foarte talentaţi scriitori, d nii D. Anghel şi St. O. Iosif, s’au formalizat că într’un ziar politic, esclusiv politic, nu li s’a îngăduit să şi spună pe şleau părerea asupra unui scriitor, pentru motivul că acesta din urmă avea legături politice cu ziarul în chestiune. Lucrul era, cu toate aceste, foarte natural. Un ziar politic e obligat să ţină seamă nu numai de împrejurările şi actele politice ca atare, dar şi de consideraţiuni, de scrupule personale, întrucît ar fi în joc persoane cărora de fapt le aparţine ziarul nu numai decît în sensul material al cuvîntului, ci prin comunitatea convingerilor şi vederilor politice. Mai puţin legată de asemenea condiţiuni se poate considera, pînă la un punct, o revistă literară, chiar dacă ar aparţinea unor personalităţi politice. Acolo se poate ori-cînd găsi forma intermediară, se poate găsi haina literară, formula filosofică, pentru a exprima anumite păreri luîndu-li-se caracterul de actualităţi şi dîndu-le—mai cu seamă—o notă dearticole de vacanţă“. * Ce sunt articolele de vacanţă, în publicitatea noastră mai cu seamă, se ştie din experienţa lucrurilor. Ceea ce în presa cotidiană este „umplutura*, partea destinată a da gazetei varietatea şi cantitatea, a face decor articolelor propriu zise, chestiunilor politice palpitante,—este în viaţa revistelor mari seria articolelor rezervate unor numere mai slabe, mai puţin cetite, în special numerele de vacanţă cînd căldurile mari, sau lipsa celor mai mulţi dintre redactori şi ..cetitori se simte în viaţa ţării şi în piaţă. Cele mai multe reviste îşi suspendă apariţia în lunile de vară, sunt însă publicaţiuni mai importante, cu răspunderea prea mare şi cu programul prea vast, ca să şi permită luxul unei eclipse de vară şi în traiul unor asemenea publicaţiuni se simte trebuinţa articolelor de vacanţă, pentru a se putea rezerva unor anumite mai însemnate posibilitatea de a nu apărea în lunile atît de ingrate ale verei. * Lumea cetitoare cunoaşte peripeţiile furioasei campanii ce s’a dus şi se duce încă prin un cotidian politic local în contra d-lui C. Stere. Ea a fost calificată prin nişte termeni suggestivi de cătră un personagiu care împărtăşeşte de alt feliu, vederile politice ale ziarului cu pricina,— drept ,o salată de vacanţă*. Dar d. C. Stere are în propria d sale casă o mică daraveră cam de aceeaşi natură,—articolul d-lui Ibrăileanu despre „Partidele noastre politice“, publicate drept „părerile unui „diletant“ şi nu fără o notiţă de rezervă din partea direcţiunii ... rezervatio mentalis. Cînd acum zece ani şi mai bine actualul director al „Vieţei Romîneşti“ a vroit să exprime oarecari adevăruri crude la adresa societăţii române în general, a publicat în „Adevărul“ seria de foiletoane, „din observaţiile unui hypocondric“. Se cunoaşte legenda lui Solon. Ca să spună norodului vorbe grele, s’a prefăcut...nebun şi mulţimea i-a îngăduit s-o maltrateze. Mai puţin excesiv în spusele sale şi mai puţin îndrăzneţ, d. G. Ibrăileanu nu-şi zice nici nebun, nici hipocondric, ci numai „diletant“. Cele scrise de d-sa sunt de altfeli, lucruri mult mai inofensive şi dacă în afară de critică literară d. Ibrăileanu n’ar face și „politică“, n’ar gravita în jurul unui om politic, care e în acelaș timp directorul revistei, nimeni n’ar fi făcut vreun cap de acuzare autorului zisului articol, care exprimă cîteva păreri ce nu diferă mult de cele scrise de multe ori în coloanele unui ziar liberal mai tînăr. Cităm un pasagiu care conţine în esenţă întregul articol : Partidul liberal se emancipează de balast.„Conservatorii democraţi“ liberali părăsesc partidul, ori mai degrabă