Opinia, noiembrie 1909 (Anul 6, nr. 859-882)

1909-11-01 / nr. 859

5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an . . . „ . 20 lei 6 luni . o . . . 10 „ Redacţia şi Administraţia IAȘI, Str. Primăriei 27 wmamummmmr.r0wwjirTrTraTiiTS'MMiiiiM . ====='—ti i.tin msssssssass 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. III, 50 Bani » ·» *t ii 40 ,, ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT i •_ . ■ - - —* . . . . v . •• } •• • g Sub direcţiunea unui Comitet Anul VI.—No. 859 Duminică 1 Noembrie }009 FARSA REMANIEREI Remaniarea—mult aşteptata remaniare—este astăzi un fapt îndeplinit. Guvernul a cîştigat doi miniştri, iar opoziţia a perdut un enepuizabil subiect de vorbă. Dar nici pe guvern nu’l felicităm de cîştigul seu, nici pe opoziţie n’o plîng'm de perderea încercată. După nouă luni de sforţări, de svîrcoliri, destul de dureroase, guvernul putea să nască doi miniştri mai cu multă autoritate sau valoare politică, decît pe d-nii Constantinescu şi Orleanu. Ne aducem aminte de remaniarea ministerială făcută de guvernul Sturza în 1902. Partidul liberal venise la cîrma statului în Februarie 1901, după cunoscutul vot de neîncredere dat guvernului prezidat de d. Petre Carp, de către amicii d-lor Take Ionescu şi G. Cantacuzino, porecliţi după aceia, multă vreme, de „februarişti“ de către d-nul Nicu Filipescu. Dar după un an numai, de guvernare liberală, d. Sturza a putut constata cît de mult se uzase »guvernul seu—și a trebuit să admită ideia unei remanieri, mai cu seamă că se apropiau alegerile generale comunale. Atunci a eșit din minister d. Aurelian, pentru a lua portofoliul internelor def. G. D. Pallade ; atunci a intrat la justiţie def. Eugen Stătescu, prin trecerea d-lui Stoicescu la departamentul domeniilor—şi tot atunci a intrat pentru prima oară în guvern, d. Emil Costinescu, ocupînd portofoliul finanţelor, al cărui interimat îl ţinuse preşedintele consiliului. O asemenea remaniare cu trei miniştri de valoarea lui Eugen Stătescu, a lui Pallade şi a lui Emil Costinescu, a fost privită de toată lumea ca o întărire a guvernului. Partidul liberal s-a simţit el însuşi consolidat prin remaniarea făcută, iar opoziţia conservatoare a văzut că are a face de acum cu un guvern puternic, în potriva căruia lupta politică cerea noui concentrări de forţe şi energie. Nu tot astfel se poate spune azi însă, de remaniarea d-lui Ionel Brătianu. Şeful liberalilor,destul de fericit sau norocos în altele, n’a avut de loc şansă în complectarea ministerului. Desigur că se poate obiecta, că partidul liberal nu mai dispune azi de rezervele de oameni de valoare, de care dispunea pe vremuri. Dar în tot cazul, cînd e vorba de primenirea, sau cel puțin complectarea a două vacanțe ministeriale, oricît de sărac ar fi acest partid în bărbaţi, de seamă, tot dispune de cîteva elemente, cari dau cu mult înainte celor doi representanţi ai Bacăului şi Covurluiului. Dovadă de aceasta este, că însuşi d. Brătianu s’a gîndit, in afară de d. Ferechide, Nacu şi la fostul ministru de domenii d. Basile Missir, pentru a succede d-lui Anton Carp, la un departament, în care s’a relevat în guvernarea de la 1901—1904 ca un bun reformator, după urma legei meseriaşilor—şi poate chiar că ar fi şi intrat în minister, dacă n’ar fi avut nenorocita inspiraţie să ceară şefului guvernului tocmai portofoliul d-lui Toma Stelian ! Dar aşa, cum s’a remaniat ministerul cu d-nii Orleanu şi Constantinescu, —şi cum foarte bine remarcă şi confratele nostru „La Roumanie“—intrarea acestor domni în cabinet nu represintă nici o nouă orientaţie politică, nici o nouă consolidare a majorităţilor parlamentare liberale, atît de reslăbite. D-nii Constantinescu şi Orleanu sunt pur şi simplu debutanţi în guvernul, cam departe de a întări ’i slăbesc şi mai mult, prin aţîţarea poftelor de portofolii la atîţia pretenţioşi ministeriabili, cari se socot acum, cel puţin tot atita în drept de a obţine alături de ei cite un loc în cabinet. Din toată remaniarea făcută, un singur lucru presintă un interes şi o utilitate pentru ţară : intrarea generalului Crăiniceanu la ministerul de răsboiu. Dar această intrare era de mult hotărîtă, înpotriva sentimentelor şi intenţiilor d-lui Brătianu, care voia să ofere portofoliul resboiului, tot unui politician liberal. Oştirea noastră, după lovitura crudă dată de guvern, prin isgonirea generalului Averescu, avea nevoe de un militar de seamă, pentru a-i reda liniştea şi siguranţa unei conduceri capabile. Şi de aceia aprobăm cu toată inima luarea acestui important portofoliu, de şeful marelui stat major al armatei, tocmai pentru motivul că intrarea sa în minister n’are nici o legătură cu politica dlui Brătianu şi se datoreşte foarte puţin—aaprope de loc—şefului guvernului. încolo, remaniarea făcută, este o simplă şi ridicolă falsă. Cîştigul guvernului de pe urma ei, nu-l poate rîvni nimeni—iar opoziţia cea adevărată, capătă un drept mai mult de a solicita şi obţine puterea. Cînd un guvern, după nouă luni de frămîntări, ridică la demnitatea de miniştri, oameni de a doua şi a treia mînă din partidul său—şi pretinde că s’a consolidat, astfel, cu ei—el îşi recunoaşte imensa slăbiciune în care se sbate şi îşi semnează singur actul său de deces. Vespasian I. Pella Partidul espectativei Junimiştii vin să afirme ei singuri, că nu sunt în stare să preiee guvernarea. Că dacă Regele ar chema pe d. Carp să formeze un guvern, d. Carp ar refuza, sau, în tot cazul, ar ezita s’o facă. D. Carp este un adversar intransigent al unei lupte pentru răsturnarea actualului regim. Șeful partidului junimist este încă pentru espectativă. După aproape trei ani de guvernare liberală, după punerea în practică a multor legi, cari, în interesul ţărei, ar trebui desfiinţate, d. Carp este pentru ca să se continue un regim anarhic şi ridicol,iar junimiştii să aştepte. Aşteptarea este temelia partidului d-lui Carp. Junimiştii întrebuinţează aşteptarea ca mijloc de a adormi şi de a uita. Acum d. Carp vrea ca şi cantacuziniştii, intraţi în partidul seu, să se deprindă cu aşteptarea. Suntem siguri, că d. Carp ar dori mai mult să ajungă ziua cînd partidul seu va sărbători sfertul de veac de cînd se află în opoziţie, de cînd doreşte să fie la putere, să formeze ceea ce s’ar numi, de sigur, „marele minister.“ Nu de un gust, nu de florile mărului face d. Carp jocul acesta. D. Carp, dacă nu cunoaşte încă ţara, dacă nu-şi cunoaşte partizanii, îşi cunoaşte însă picioarele : d. Carp ştie că n’are picioare. De aceea ie pentru espectativă. Ar fi interesant de ştiut de ce aşteaptă şi ce aşteaptă. Dacă ar face lucrul acesta de recunoştinţă pentru guvernul liberal, care aa ales pe el şi pe ceilalţi junimişti aflători în Parlament, ar fi trebuit să fi făcut şi pentru toate guvernele trecute, căci de la toate s-a folosit la fel, cum văduva ruşinoasă se profită de la toate epitropiile. Adevărul este că şeful junimist, care cunoaşte foarte bine forţele partidului său, îşi dă perfect seamă, că acest partid nu va putea guverna. Extrem de slab, fără pic de popularitate în ţară, partidul junimist, un amalgam de ranchinoşi, de insultători publici, poate, staid în opoziţie, să-şi piardă vremea înjurînd pe tahişti, dar nu poate guverna. Ce fel de parlament ar fi acela, care, junimiştii fiind la putere, ar fi lasaţi să facă alegeri pe socoteală proprie! ? Ce rost ar avea d. Carp, dacă s’ar prinde să răstoarne guvernul ? Ce profit ar trage partidul seu, dacă ar reuşi să răstoarne guvernul? D. Carp şi-a pus toate aceste chestiuni şi, între a scoate castanele pentru alţii şi a sta în espectativă—s-a oprit repede la soluţia de pe urmă. E şi comodă şi practică şi foarte potrivită pentru un partid, care, mai la urmă, încurcă lumea pe gratis. Delicaţi bărbaţi! Cortina dă să cadă definitiv asupra acelei drăgălaşe comedii de moravuri, ce ni se înfăţişase sub forma faimosului proces zis al circiumarilor. Suntem la scena finală a comediei: energicul şi savantul chimist Şumuleanu se pregăteşte să şi primească satisfacţia reală, cea dulce, din partea celor o sută şi nu ştim cîţi cîrciumari de la Iaşi, care, minune mare, l-au calomniat pe d. Şumuleanu pe calea tiparului. Două sute lei, în plus cheltueli de judecată, va primi energicul chimist de la fiecare din cei peste o sută de cîrciumari. Păcat că sunt numai peste o sută. Ar fi putut fi peste două sute. Neamul evreesc, zice Biblia, se va înmulţi ca năsipul pe malul mărei—şi o sută evrei—cazul Şumuleanu—nu corespunde, decît doar în miniatură, prevederei biblice. D. Şumuleanu stă gata să primească eclatanta satisfacţie. Cu executarea ei a fost însărcinat de Adonis Buicliu, cu procură autentificată în regulă. Mandatarul legal al chimistului ar fi putut soma pe cei peste o sută de evrei să se execute. A renunţat, însă, la intervenţia prin portărei şi s-a pus, din contra, în corespondenţă amabilă cu evreii. Documentul special, document omenesc remarcabil, a fost reprodus tale quale în numărul nostru de eri. Adversarul loial nu-şi maltratează prizonierii. Nici d. Buicliu, care lucrează, cu procură în regulă, în numele şi pentru d. Şumuleanu, nu este nedelicat faţă de acei jidani, calomniatori ordinari, otrăvitori ai neamului, cari fusese astfel înainte de proces, în timpul procesului şi pănă a nu se fi învestit cu formula executorie cele peste o sută de satisfacţii. Cîrciumarul, în corespondenţa ce adresează d. Buicliu, nu mai este cîrciumar. Titulatura aceasta ar fi fost nedelicată, trebue să-şi fi zis d. Buicliu. Cîrciumar, ar putea reaminti lui Bercovici, lui Fastlich şi celorlalţi otrăvitori—mica tragi-comedie de la Vaslui— şi asta n’ar fi fost delicat. De aceea, în loc de cîrciumar jidan, corespondenţa glăsueşte domnule debitant—ar fi putut glăsui şi „domnule paharnic“. Apoi, devenind tot mai delicată, corespondenţa continuă : „plătiţi de bună voie cei 200 lei, spre a evita displăcerea unei urmări, cît şi cheltueli ce ea ar necesita şi care, după lege, vă priveşte tot pe dvsu. Şi mai departe, acordind „d-lui debitant“ chiar termen de raţie, dîndu-i pănă şi sfaturi amicaie* mandatarul zice : „vă acord cinci zile de la primirea aceştia. Primiţi sfatul meu paşnic şi bine-voitoru. Ilustră monetărie a statului, tu nu eşti naţionalistă romină. Ai tăi lei noi îs toţi la fel—fără miros, fără culoare. Şi mari sunt minunele tale, produs mîndru al monetăriei statului: în faţa ta toţi devin delicaţi bărbaţi—chiar şi pretinşii mîncători de jidani, mai ales dumnealor. Naţional primeşte adresa seria B. No 73483 din 27 Oct a. c. prin care zice următoarele : „am onoarea a vă face cunoscut că ministerul vă pune în vedere că d. Atanasiu, maestru de desen şi caligrafie va avea oare în zilele de Marţi şi Sîmbătă de la orele 2—4 p. m“. HAdresa e iscăită de directorul învăţămîntului secondar şi superior d. C. G. Ionescu. Adresă scurtă, dar cu subînţelesuri. De cînd ministerul s’a amestecat în fixarea zilelor şi ceasurilor de pus un obiect? Noi ştim că conferinţa profesorilor fixază orarul şi distribuirea orelor după interesele profesorilor. De unde ministerul sa aibă acest interes de a fixa unui maestru zilele şi oarele de curs ? Da , este ceva aici. D. Atanasiu are 11 oare la Liceul Naţional; ministerul îi fixază numai 4 oare. Marţi şi Sîmbătă de la 2—4 p. m. Dar tocmai ălarţi şi Sîmbătă d. Atanasiu are oare la Bele Arte. Iar directorul învăţămîntului secondar, adulatorul dlui Haret, luînd orariul Bele artelor de pe biuroul său, a urmărit cu un interes diabolic oarele de clasă ale d lui Atanasiu şi vâzînd că mai e chip de a-i face şicană, a dat ordin direcţiunei Liceului ca numai de cît să-i aşeze cele 4 oare în zilele şi orele ce le are ocupate la Rele arte. In ce scop ca să silească pe d. Atanasiu să-şi dea demisia . Iar în timp ce slujbaşii d-lui Haret caută să ciupească pe un profesor ce nu din şleahta lor, dau cîte 2 catedre la ciracii socialişti şi grămădesc cu oare suplimentare pe toţi favoriţii regimului. Un mai mare şi strigător abuz nici că se poate! Chestii şcolare un nou abuz de putere al d-nului Haret Cele ce s’au făptuit cu d. A. D. Atanasiu, maistru de desen liniar şi geometric la Liceul Naţional şi profesor de perspectivă la şcoala de bele arte, constitue încă o vădită călcare de lege din partea acoliţilor d-lui Haret, D. A. D. Atanasiu a dat examen de capacitate pentru catedra de la Liceu, şi a trecut un concurs special pentru catedra de perspectivă de la Bele Arte. Deci era trecut în state cu două lefuri şi cum acum s’au concentrat în statele de prezenţe catedrele, d-sa a fost trecut cu salariul celor 2 catedre în statele şcoalei de Bele Arte. Nici un text de lege nu oprea pe d. Atanasiu să nu poată ocupa cele 2 catedre , din care una o căpătase prin examen de capacitate şi alta prin concurs special. Dar d. Atanasiu nu e nici liberal, nici socialist, ci are păcatul de a fi democrat-conservator şi prietenii colegi l’au arătat ministrului Haret ca pe un nevrednic de a ocupa 2 catedre, şi deci trebue ciupit. Şi au început ciupelele. I s’au anunţat în vară oarele de la Liceul Naţional ca libere şi deci de ocupat. Noroc că cu examen de desen geometric sunt puţini şi nu s’au găsit doritori de a le fi cerut, căci ar fi fost atunci 2 profesori pe o catedră. La întrebarea ce face titularul, că de la ce catedră sunt libere oarele de desen, la Liceul Naţional, ministerul îi respunde prin adresă specială că a fost o eroare şi că se va îndrepta în monitor. Vine Septembrie , d. Atanasiu își ia lefile amîndouă. Care nu-i fu mirarea cînd în Octombrie se vede șters din stat cu catedra de la liceu. Cu toată adresa de la minister, d. Atanasiu se văzu persecutat de aceiași mînă ocultă de la minister. Telegrafic se cer lămuriri personal ministrului, amintindu-i-se adresa veche. Drept răspuns direcţiunea liceului OAMENI ŞI LUCRURI BEŢIA OFICIALA Poliţia Iaşului, neadormită întru îndeplinirea datoriei sale şi întru executarea noilor legi,a distribuit tuturor debitelor de băuturi spirtoase cîte un... tablou. E mult aşteptatul şi mult comentatul tablou „oficial“ al beţivilor, cărora comercianţii respectivi nu mai au voie să le vîndă băuturi sub anumite şi grave pedepse prevăzute în articolul 41 din lege. Tabloul cuprinde pentru moment un singur nume, cu indicaţia profesiunii şi a locuinţei. E foarte probabil că e un nume prea cunoscut şi o figură prea populară, aşa că nu mai era trebuinţă de alte formalităţi, cum ar fi fost de exemplu, alăturarea unei,, fotografii a eroului în chestie. In adevăr logic ar fi numai un atare procedeu. Căci a ameninţa cu pedeapsă aspră atîtea sute de comercianţi în caz dacă vor vinde marfa lor unui singur cumpărător, presupune cel puţin că acel unic „erou“—căci e un adevarat erou un astfeliu de tip —e cunoscut tuturor comercianţilor, fără deosebire de cartier, de vrîstă, de religiune şi de., sex. Ne închipuim—pe aceşti negustori, în număr de mai multe sute, stînd veşnic la pindă, cu sinistrul tablou în mînă, cercetînd şi întrebînd pe fiece client, dacă nu cumva e deghizat, dacă nu cumva şi a lasat barbă ori şi-a pus una, dacă nu cumva e o greşală de asămanare aşa mai departe. Mai mult încă. Dacă în lipsa de acasă a comerciantului cineva care nu cunoaşte pe acel beţiv oficial i-ar vinde te mierice ? Sau dacă agentul căruia ii s’a refuzat biletul de teatru ori.... totul pentru tabacheră, apare cu mărturia... beţivului unic că X ori Z., i-a dat să bea şi l’a nenorocit, câlcînd legea şi dispoziţiile poliţieneşti în acelaşi timp ? E lesne de văzut dară cîte probleme grave şi indisolubile aduce cu sine acel mistic şi laconic tablou care are, negreşit un scop practic şi generos,—dar că nu va folosi la nimic, cu desăvîrşire nimic, ci va fi numai un spectru ambulant—pe două cărări — o sabie a lui Damocles atîrnată peste capetele debitanţilor de vin. Omul pierdut care a ajuns să figureze în tabloul comisiei, după cum criminalul e fotografiat în albumul serviciului de siguranţă nu va mai fi corectat şi moralizat. La ce i-ar mai folosi chiar dacă ar fi ? Odată înfierat în lista oficială, e în zadar orice încercare de reabilitare. Cine însă va avea curagiul să înscrie în tablourile poliţieneşti sutele, miile, de beţivi care nu se tăvălesc prin cîrciumi, ci aiurea ? Beţivii de lume bună, de berării ori de camere separate în cafele cîntînde ? Cine va opri să li se vîndă de băut celor care... cad de beție, dar nu cad sub rigoarea legii ? Iată de ce credem absolut nule tablourile întocmite și prezicem încă odată ceea ce spune dictonul francez: — Qui a bu,—boira ! Rodion Şcoala primarâ în Elveţia ! Constituţia elveţiană nu numai că recunoaşte fiecăruia cetăţean dreptul de vot, dar îl şi sileşte să se pronunţe în chestiunile cele mai mici, ca şi în cele mai mari. Orice măsură votată de către Camera Deputaţilor, n’are putere de lege decît după ce întruneşte un număr hotărît de voturi de ale poporului (Referendum) Aşa fiind lucrurile, îndată ce s’a recunoscut necesitatea unei culturi generale suficiente, pentru ca fiecare cetăţean să-şi dea bine seama de rolul său în stat şi după ce spiritul democratic a început să cuprindă şi păturile conducătoare, fiecare guvern a crezut de cea mai sfîntâ datorie a sa, de a se îngriji mai întâi de instrucţia şi educaţia poporului. In timpul Evului mediu, în Elveţia, ca pretutindeni, şcoala era monopol eclesiastic şi nu corespundea da loc nevoilor timpului. Pe la sfirşitul acestei epoce încep a se deschide, dar foarte rar şi numai în cele mai însemnate oraşe, şcoli laice pentru nevoile vieţei civile ; de la lumina lor însă se puteau adăpa numai fiii claselor civilizate. Până în secolul 19 puţini s’a purtat grijă de educaţia poporului, măcar că în sec. 18 se naşte şi străluceşte Rouseau, care rămîne şi astăzi inovatorul şi vulgarizatorul multor păreri bune în ceea ce priveşte educaţia. Acesta însă a fost privit de contimporanii ca un utopic, şi ideile lui, mult combătute, ca nefiind conforme cu viaţa sa. Pănă în sec. 19 cea mai serioasă mişcare în privinţa reformelor şcolare rămîne cea ivită după Reformă, cînd Catolici şi Protestanţi se întrec în organizarea celei mai bune şcoli pentru popor. Până pe la jumatatea sec. 18 personalul învăţătoresc era compus aproape numai din clerici. După această epocă i-a înlocuit institutorii civili. Dar ce fel de institutori! Fără nici o pregătire şi cu un salar ridicol,din care pricină se vedeaunevoiţi să întrebuinţeze şi alt meşteşug. Clădiri proprii pentru şcoală nu existau şi lecţiile se ţineau în camera, care servea şi de mîncare şi de culoare familiei învăţătorului. O mişcare mai vădită, în favoarea educaţiei, poporului începe în sec. 19. Sub influenţa ideilor lui Pestalozzi, Feltenberg şi Pere Girard, multe mănăstiri se organizează în şcoli normale pentru pregătirea educatorilor poporului. După Revoluţia franceză şi întărirea Republicei elveţiene, oameni ca Stopfer, Brugg, Melchior Mohr şi alţii, veniră în fruntea afacerilor Statului. Aceştia începură a se ocupa în prima linie de şcoala primară. Fiecare canton trebuia să aibă Comitetul său de educaţie şi fiecare district un inspector şcolar. De la 1883 Elveţia a făcut mari progrese în ceea ce priveşte şcoala. Legi, regulamente, programe, metoade, toate au fost îmbunătăţite şi complectate după vederile moderne şi după cerinţele timpului. In timpurile din urmă mai ales, cei mai însemnaţi oameni savanţi, profesori de universitate, scriitori etc. caută timpul spre a se ocupa şi de chestiunile şcolare cele mai însemnate. Astăzi chestiunile de pedagogie se manifestă în toate chipurile: muzee şi expoziţii şcolare, congrese, consilii, tribună publică, catedră universitară, anvon, parlament, toate răsună de glasul propovăduitorilor ideilor nouă în educaţie. Se fac toate sforţările spre a asigura copilarii şi o bună educaţie. In Elveţia sunt în acest moment ca la 50 de ziare şi reviste pedagogice, cele mai multe în limba franceză sau primară. Astăzi şcoala primară elveţiană este definitiv stabilită pe baze raţionale. întreaga naţiune o iubeşte şi o respectă. In ea tinerimea îşi petrece cei mai frumoşi ani ai vieţei, pentru că aiceea găseşte în mic viaţa socială pe care are s’o trăiască mai tîrziu. Elveţia este dintre toate ţările, acea în care instrucţia primară este mai răspîndită. După o statistică din 1864, din 350 căsătorii contractate la Geneva, numai 2 femei n’au putut semna actul de căsătorie. In 1905 procentul analfabeţilor era de 0. 09 °ro. La 10000 de recruţi 9 n’au ştiut citi şi 46 şi scrie. In 1908 în districtul Lausanne, la 1800 de recruţi, 3 n’au ştiut scrie şi citi. In această râspîndire a instrucţiei ele-