Opinia, noiembrie 1909 (Anul 6, nr. 859-882)

1909-11-26 / nr. 879

V­ I .­T Clasele de mijloc Să examinăm numai o parte a ches­­tiunei, ce mi-am propus a atinge aici şi anume pe aceia privitoare la deosebitele clase sociale. Legea, o ştim, nu recu­noaşte asemenea clase, de fapt însă ele există. Domnul din clasa de sus, căreia i se zice­ încă privilegiată, nu priveşte ca egal pe negustorul ori meseriaşul, care nu e din societatea frequentată de el. Nici nu e de pomenit macar de ră­ceala cu care se privesc doamnele, fă­­cind parte din clase sociale diferite. Vor dispare vre­o­dată aceste deosebiri? Aşa fiind lucrurile, avem o clasă mij­locie, clasă formată din mici patroni de industrie, mici comercianţi, mici proprietari, trăind mai cu seamă la o­raşe şi cărora suntem deprinşi cel pu­ţin noi cărturarii, să-i zicem clasă bur­gheză. Ea e destul de numeroasă şi în cumpeneala vieţii de toată ziua are rostul ei. De altfel conştiinţa, că aşa se prezintă astă­zi lucrurile e aşa de vie, că în congresele ţinute zilele aces­tea de comercianţii debitanţi de bău­turi spirtoase, ei nici nu se recunosc altfel decit că formind clasa mijlocie. Care e situaţiunea acestei clase în stat şi faţă de stat? Cu această ocazi­une îmi vine în minte propunerea ce făcea un mare economist, de a se da un premiu aceluia care va ști să des­curce enigma: ce e statul? Fără a face alte digresiuni, trebue să concedem că pe de o parte statul fiind o persoană morală, are interesele­ sale, cami de multe ori vin în colisiune cu cele ale parti­culărilor, iar de alta, că el fiind quin­­tessenţa naţiunii, interesele acesteia, in­terese comune, sunt şi trebue să fie şi ale lui. Or, Statul acesta modern, în alcătu­irea lui de astă­zi, n’a încetat a se pre­ocupa de aceste interese. Să considerăm un moment ce s’a fă­cut la noi în această ordine de idei. Ast­fel statul nostru s’a gîndit întăi la unii muncitori intelectuali. Şi minat pe de o parte de interesul societăţei, iar pe de alta de cel al acestor lucră­tori, a organizat corporaţiunile de avo­caţi şi medici. Mai tîrziu el se scoboară la muncitorii manuali, organizîndu-i şi pe aceştia în corporaţiuni, prin legea meseriilor. Şi această lege merită o deosebită a­­tenţiune. In felul cum dinsa organizază munca, nemulţumeşte pe mulţi şi cîte­odată chiar pe cei, pe cari e chemată a’i apara. De aici întocmirea sindicate­lor de muncitori, întocmire ce se so­coteşte ca subversivă ordinei sociale, dar pe cari unii muncitori o consideră ca mijlocul cel mai eficace pentru a­­părarea drepturilor lor. Dacă aceste sin­dicate ar fi reglementate prin lege, de­sigur că n’ar mai putea fi învinovăţite ca acum­. E destul să ne amintim că în 1899, pe timpul cînd ministru al Do­meniilor era An. Stolojan, camera noas­tră a votat legea sindicatelor agricole. Intr’o ţară ca Franţa, unde nu există corporaţiuni, acţiunea sindicatelor e ex­plicabilă. Francezii, în adevăr, în loc de a organiza pe muncitori în corpora­ţiuni, s’au mulţumit a se ocupa de mun­că prin legea asupra asociaţiunilor, prin asigurări contra accidentelor, pentru invaliditate şi bătrîneţă. Sindicatele sunt recunoscute prin legea asociaţiunilor. In ce priveşte legea noastră asupra meseriilor, pe lîngă unele critici de de­taliu, i se aduc unele de principiu. Astfel se susţine că rău şi fără cale această lege a lăsat pe de o parte pe muncitorii din fabrici, ocupîndu-se nu­mai de meseriaşi. Socotesc că la mijloc a fost o imposibilitate de fapt. In ade­văr, e greu­­să consideri ca meseriaş, cizmar, pe cel ce lucrează într’o fabrică şi să recunoşti că el are interese iden­tice de apărat alături cu adevăratul cizmar. Apoi în alte ţări ca Austro-Ungaria şi Germania, unde de asemenea sunt corporaţiuni, acestea nu se ocupă de­cît tot de meseriaş, iar nu de lucrăto­rii din fabrici. Aceştia sunt supuşi u­nei serii de dispoziţiuni, cari privesc munca în fabrici şi ateliere mari. Munca acolo e reglementată cu ora. Apoi o serie de legi îi asigură în mod obligator pentru cazurile de bătrîneţe, invalidi­tate şi accidente. De aceia nici nu se aude pe aici de vre­o acţiune a sindi­catelor de lucrători. Un alt defect de principiu al acelei legi e că organizarea corporaţiuni­lor nu e obligatorie. Şi ast­fel e uşor de înţeles că întră în corporaţiuni cine vrea. Cei ce nu se împacă cu ele întră în sindicate. In ţările germane, pe cari am voit să le imităm prin legea noas­tră a meseriilor, corporaţiunile pentru meseriaşi sunt obligatoare, precum tot obligatoare sunt toate celelalte măsuri ca asigurările, cari privesc mai de a­­proape pe muncitorii din fabrici. Mă­sura luată de noi e o jumătate de mă­sură, de aici o serie întreagă de nea­junsuri. Marea majoritate a funcţionarilor pu­blici, tot clasă mijlocie, stă de asemenea sub legi speciale. Legea meseriilor lasă în afară de ca­drul său industria mare şi comerţul, în toată accepţiunea lui. Şi e curios de observat cum aceste două ramuri de muncă, cari au atîtea puncte comune, se deosebesc totuşi în revendicările lor. Astfel astăzi vedem petrecîndu-se sub ochii noştri faptul, că pe cînd meseriaşii reuniţi în corporaţi­uni se ocupă de interesele lor, şi în ma­rea lor majoritate se împacă cu aceste aşezeminte, găsind legi care le creiază numai oare­care mici defecte, pe atunci comercianţii în cluburile comerciale şi industriale, reclamă pentru comerţ li­bertatea cea mai desăvîrşită. Să fie oare aceasta un ecou al miş­cărei care voeşte a reactiva contra prea marelui amestec al Statului în ordinea economică? Merită în adevăr a fi no­tată o împrejurare ce se petrece în Franţa, unde tendinţa Statului pentru astfel de acaparare e în progresiune constantă. S-a ţinut la Paris, în cursul lunei aceştia, un congres al claselor mij­locii la care au luat parte reprezentanţi ai micului comerţ, micii industrii şi agricultură, delegaţi ai 20 camere de comerţ şi a 15 societăţi de credit mu­tual şi cooperative. Cu toţii sunt con­stituiţi în asociaţie pentru apararea in­tereselor lor. S-au discutat unele ches­tiuni foarte interesante ca : organizarea creditului popular, organizarea creditu­lui claselor mijlocii urbane, cumpărare în comun. Cu această ocaziune s’au spus lucruri bune, că de exemplu, superio­ritatea marilor magazine nu vine atît de la reducerea cheltuelilor generale, pe cît dela marea lor putere de a cumpăra. Iar toate acestea se cer nu de la Stat, ci de la iniţiativa particulară, care prin asociaţie poate face minuni. De altfel fostul Preşedinte al Republicei, Emile Loubet, s’a aratat cu ocaziunea acelui congres, partizan convins al acelei ini­ţiative, recomandînd congresiştilor a se inspira de la ea, a nu recurge mereu la Stat, ori administraţii publice, în­cărcate cu atribuţii, pentru care ele nu sunt nici preparate, nici nu sunt des­tinate la aceasta. Să fim şi noi oare în aceiaşi situaţi­­une ca Francezii ? Nu o cred. Noi avem încă multă nevoie de sprijinul Statului. Viaţa noastră de toată ziua, activitatea noastră se desfăşoară încă în limitele trase de el. Ziua de emancipare n’a so­sit încă. E drept însă a se observa că pentru comerţ, Statul se arată cam vitreg. Mai multe măsuri de mărginire şi stînjenire a lui de­cît de ocrotire. Legile privi­toare la exerciţiul comerţului de bău­turi spirtoase, taxele vamale etc., intră de bună samă în categoria citatelor mă­suri. Dacă corporaţiunile sunt în spiritul legiuitorului nostru, un mijloc de pro­tejare a meseriaşilor, căci ele îi chiamă a se ocupa de interesele comune ale lor, ne putem întreba dacă asemenea mă­suri n’ar fi bune şi pentru comerţ ? E drept că acesta e mai capriţios, se îm­pacă bine cu o mai mare libertate, dar e neîndoios că comercianţii au interese comune de debitat şi apărat. Camerile de comerţ au în adevăr me­nirea a se ocupa de acestea, dar ele sunt reprezentantele comerţului şi in­dustriei în general, şi trebue să obser­văm că diferitele categorii de comerci­anţi pot avea interese ale breslei cari nu pot fi acele ale comerţului în între­gime. V. I. Rada ­V 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an . 6 luni . Redacţia şî Administraţia slASS, Str. Primăriei 27 ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. III, 50 Bani »­ *» »» »» rv» ?f / ss&m Anul VII.­­ No 879 Joi 26 Noembrie isoq V, " m "m MEDICUL DE CASĂ El face parte integrantă din familia unde funcţionează ca medic de casă. El te cunoaşte mai bine, pe tine al cărui doctor este, de cît te cunoşti singur. Iţi cunoaşte firea temperatura normală, bă­tăia pulsului şi cordul. Tu, care nu eşti medic, fără de care n’ai avea nervoe de medic de casă, tu nu cunoști toate acestea. Medicul de casă este şi prietenul ca­sei tale, el devine o rudă a ta, una din acele rare rude la­ care ţii mult. Cu tim­pul te suggestionează. Nimeni de­cît el nu te poate căuta, numai el este în stare să-ţi potrivească doctoriile, să-ţi inspire încrederea. Sunt oameni, cari se îmbolnăvesc cînd se afla în alt oraşele cît acel al lor. I îmbolnăveşte tean­a, că dacă, în­­tîmplător, s’ar imbolnăvi în oraş străin, n’ar veni medicul de casă să­­ caute. Dacă s’ar îmbolnăvi într’un centru mare, într’o capitală a Europei apusene, în care s’ar afla cele mai mari somi­tăţi medicale, încă ar prefera să fie me­dicul de casă. Era o vreme, cînd medicul de casă figura în testamentele oamenilor, cari aveau rost să facă testament. Numele lui venea imediat după acel al copiilor mortului care mai cerea ca medicul seu de casă să treacă în aceeaș calitate la erezi. Astă­zi lucrul se întîmplă mai rar, fiind­că şi testamentele au devenit mai rare. Şi d. Stere are medic de casă. II caută d. profesor Manicatide. Cu intra­rea d-lui Stere la şefia partidului libe­ral, a intrat şi medicul seu de casă în acel partid. S’ar zice că d. Stere a presimţit că nu se va afla bine la şefie. L’a luat şi la „Viaţa Romînească“ şi acum ar dori să-l iee şi în Senat. D. Stere îl ia şi d. Manicatide merge. Dacă n’ar fi fost medic de casă, dacă nu s’ar fi stabilit între amîndoi acea caldă prietenie dintre client şi medic, doctorul nu s’ar fi înscris la liberali şi n’ar fi fost rugat să candideze la sena­­torie. D. profesor Manicatide este mai mult naţionalist. Naţionalist pasager şi evre­ofil cronic : odată pe lună predică mîn­­tuirea neamului de ele­mente străine, predică la „Casa di ceilie“ a d-lui Iorga; şi de foarte multe ori pe zi este chemat la bolnavi evrei. Naţionalist, evreofil şi medic de casă al d-lui Stere, d. Manicatide a devenit şi liberal-naţional, şi va deveni—crede clientul seu—şi senator. Dar d. Manicatide este şi medic de casă la naţionalişti: aceia l-au atras la casa de citire. Este şi medicul multor case evreești, acei evrei îl vor atrage la congresul evreesc. Noroc, zeu, că corpul electoral al cole­giului II de Senat din Iași, este perfect sănătos. Chestii politice Obrazul d-lui Haret Ioan Roată eşise întru întimpinarea lui Vodă Cuza la Adjud, cu jalba în proţap. Vodă cunoscu pe dată în moşneagul di­nainte­:, pe fostul coleg de Cameră, pe Ion Roată, îşi spuse bâtrinul toată jăla­­nia lui, şi cîte a avut să tragă pentru afurisitul ceala de adhoc. Vodă răsplăti cu un fîşic de galbeni paguba; cînd însă veni vorba la stupitul şi palmele boe­­rului aplicate pe obrazul bătrînului, Vodă se aplecă şi sărută în faţa lumei pe moşneag pe ''amîndoi obrazii, zicînd: «Du-te de spune la ai tăi că unde te-a stupit boerul, te-a sărutat Vodă.“ Scena se repetă supt altă formă şi în alte împrejurări. La 8 oct. a. c. ministrul Haret răs­pundea demisionatului Tit Maiorescu ur­mătoarele: „Voi sunteţi deci obligat să primiţi acum, fiind­că aţi primit de a fi ales astă primăvară; la din contra ar fi un refuz de serviciu. Pustiul ceala de adhoc a scos din să­rite pe* Ministru­l El, Haret, care n'a catadixit să figureze într’o comisie de examen, ca ori­ce alt coleg al său de Universitate, numai pentru motivul că era numit de ministrul M Vlădescu; el, Haret, care și-a formulat demisia în mod necuviincios pentru autoritatea şcolară ; el, Haret, care a îngrămădit pe capu-i tot ce e anarhie în ţară şi la departa­mentul său, călcînd dreptatea, ştirbind drepturile, îmbuibînd cu favoruri pe ai săi, făcînd ca ministrul să fie al unora, nu al şcolilor publice; el, în autocratis­mul lui oriental a tratat cu acea necu­viincioasă adresă pe un magistru al ca­tedrei, zicîndu-i că e refuz de serviciu demisia sa. O nouă demisie a urmat. Tit Meiorescu s’a retras din învăţămînt, silit acum spre pragul bătrîneţei. De la opincă la Vodă, şi de la Vodă la opincă toată suflarea cultă românească s’a strîns să protesteze contra atenta­tului săvîrşit de ignobilul ministru. Şi în acest elan al conştiinţei publice asupra ofensei şi nedreptăţii aduse magistrului, cele 2 Universităţi fiind în capul serbă­­torirei profesorului retras la pensie, mi­nistrul pătimaş a dispărut, fugind peste hotar, căci nu i-ar fi dat mîna ca tot el să iscălească o adresă ca cea cetită de ad-interim-ul său d. V. G. Morţun. Iar la strigătul unanim al intelectuali­tăţii române a venit însuşi Vodă şi prin act spontaneu a răsplătit cum se cuvine munca atît de rodnică depusă de ma­gistru pentru şcoala românească. In numele aceluiaşi guvern, care a silit demiterea lui Tit Maiorescu, acelaşi mi­nistru, prin organul suplinitorului său, a trebuit să transmită serbătoritului marele insigne al ordinului Carol I, cu o adresă care a trebuit să pălească de ruşine o­brazul d-lui Haret. Şi acum ca şi Ion Roată, cel aşa de bine zugrăvit de elevul d-lui Maiorescu, am numit pe Ion Creangă, magistrul Tit Maiorescu a primit de la Vodă răspun­sul: „Du te de spune ministrului Haret că pe grumazii ce veninosul meu sfetnic a voit să-i încovoaie, Măria sa Vodă a atîrnat colanul de ofiţer al ordinului Ca­rol I, drept pilduire pentru viitorime.“ Nu se poate o mai mare palmă apli­cată pe obrajii d-lui Haret, de­cît a­­ceasta. Și cu toate acestea...! *** OAMENI ŞI LUCRURI ARTIŞTII D-LUI DAVILLA • Despre toţi, fără excepţiune—şi toc­mai aceasta e caracteristica cea mai de laudă—despre toţi artiştii cari înconjoară pe d. A. Davilla trebuie vorbit şi nu se poate vorbi de­cît bine. Pentru că tutu­ror li se datoreşte impresiunea esenţială cu care în amîndouă sălile de pînă a­­cum a plecat lumea din­­ sala teatrului Si­­doli, impresiunea unui ansamblu desăvîr­­şit, un ansamblu concertat ast­fel cu în­cît să nu se ivească vre­o notă discor­dantă ori disgraţioasă. Totul e muncit, e studiat, sunt puse la contribuţie şi ta­lentele şi puterea de muncă şi tragerea de inimă şi amorul artei. Căci, nu mai în­cape îndoială: gestul d-lui Davila, ini­ţiativa de a crea un teatru pe seama sa proprie, are ceva din acele trăsături de revoluţionar şi de mistic, cărora nu le poate sta nimic în cale şi care birue toate greutăţile, toate piedicile, după cum pe de altă parte, prin mărimea operei şi a reuşitei, dezarmează toate criticile, toate ironiile şi toate profeţiile sceptici­lor. Dar pentru aceasta o voinţă—şi mai cu seamă în materie de teatru,—nu e de ajuns. Ci se cere—şi aşa fu cazul şi cu în­treprinderea Davilla—ca iniţiatorul să fie secondat de entuzîasme, de tempera­mente, de voinţi şi de vigori. Nu o mînă de nemulţumiţi, ci un grup de apostoli pare că s’a strîns în jurul noului director, după cum fu cazul odinioară cu un An­toine, cu un Lugné Poe, la Paris. Iar d. Davilla nu e numai directorul teoretic sau administratorul financiar, dar este însuşi exemplul viu al unei arte dramatice distinse, care a renunţat la mijloacele unei şcoli învechite, biruind prin o manieră simplă, dar naturală pe care o impune mediului său, trupei sale. Do­vadă, — cîtă lipsă de exagerare şi cită corectitudine a ştiut pune d. Bulandra în rolul lui Gerard din „Refugiul“, cîtă cumpătare în violenţă, cîtă măsură în izbucniri. D-na Sturza—o cunoştinţă mai de mult a Iaşilor — în ambele seri a a­­părut cu mult prestigiu, cu multă demni­tate şi plasticitate: e poate ceva de zis asupra rostirii la d-sa, dar jocul e de sigur ireproşabil. O apariţie extraordi­nar de simpatică pe scenă e d ra Voi­culescu, despre care ar fi păcat să scriem numai atît de puţin cît ne îngăduie spa­ţiul aci. De aceea vom vorbi mai pe larg de însuşirile d-sale artistice după spectacolul de astă seară cu „Stane de piatră“, comparînd-o şi admirînd-o în ex­­presiuni sufleteşti cît mai variate. Vom face acelaşi lucru cu semi-concetăţeanul nostru d. R. Bulfinsky, pe care nu-l ju­decăm doară după gravul dar prea epi­­zodicul rol al d-lui Lacroix din „Refu­giul“, după cum nu după rolul lui Hubert Charles putem ghici calităţile distinse ce pare să aibă d. I. Manolescu. Dacă d-nei Sturza îi s’ar putea reproşa că în cele două seri şi-a prea sămanat sie­şi, artistului Bulandra îi s’ar imputa con­trariul, că în „prostul“ de Briand s’a s’a prea deosebit de rafinatul şi inteli­gentul şi pasionatul Gerard de Volmie­­res. Despre d. Davilla am spune azi numai atît: că a fost admirabil prin jo­cul firesc de semi-burghez şi de semi­ „URMĂRILE“ .------1 Se împlinesc zece ani de cînd Mişu Verb­escu, medic savant, cu reputaţie de invidiat, s’a însurat pentru a doua oară, după ce avuse o căsnicie tulburată cu Zoe Rîureanu, femee cu înclinări şi acte aventuroase. E sărbătoare o ase­menea zi, mai ales cînd viaţa soţilor a fost tihnită, cînd se iubesc, cînd vîntul nici unei nemulţumiri nu pătrunde pe fe­reastra prin care dînşii privesc viaţa cu atîta plăcere. Aşa ar fi, aşa ar trebui să fie, dacă Marta n’ar fi adînc jignită în demnitatea de femee cinstită şi în sentimentul ei de mamă bună, cum vrea să fie, cum este, pentru copii din prima căsătorie ai lui Veri­escu. A ! dar nu , aceştia n’o respectă ; nu-i pot măcar ascunde dispreţul lor; o vorbă dulce a ei primeşte un răspuns scurt; o observaţie a Martei provoacă o inso­lenţă revoltătoare ; o continuă sfidare din partea lui Lilly şi Mişu o deprimă, îi um­ple sufletul de amărăciune. Nici în ziua din care Verb­eştii îşi fac o sărbătoare, dinşii nu -şi stăpînesc por­nirile : băiatul fuge la mama lui, nu pen­tru că se prăpădeşte cu dragostea, dar ca să lipsească de dincolo; fata pro­voacă o nouă scenă cu Marta, iar in tim­pul cînd invitaţii dansează ea are un mo­ment de flirt vecin cu căderea, cu Ernest Fluturescu, moment surprins de d-na Flu­­turescu şi de Marta. La observaţiunea ce-i face între patru ochi d-na Verice­scu, copila lui Vericescu duce insolenţa la extrem. Şi Marta, desnădăjduită, gă­seşte alinare, o slabă alinare în raport cu suferinţele ei morale, numai în braţele soţului său, fericit de crîmpeiul de viaţă de anii de alungul cărora ea l-a făcut să uite viaţa dusă cu svănturata mamă a copiilor lui. în casa Zoei Rîureanu se joacă poker, se mînîncă, se bea,—intrarea liberă fără să fie nimeni întrebat cine este, ce vrea, din ce trăeşte. Aşa fiind, cînd fata vine să-şi vază mama se întîlneşte cu aman­tul acesteia, de la care cu puţin mai în­­nainte primise cite­va mii de lei—„re­compensa“ graţiilor cam trecute dar to­tuşi atrăgătoare—iar băiatul, după ce-a perdut la cărţi şi s’a îmbătat, cere ma­mei bani şi la refuzul ei, sparge scrinul, fură „recompensa“ de adineaori şi fuge. Fuge, deci dezerteasă, căci este volun­tar. Dar ca să evite scandalul, ca să îm­piedice pe d-na Rîureanu să denunţe fur­tul, lasă un bilet unde explică dispariţia prin nevoia de a ocoli o crimă : e amo­rezat de mama lui vitregă. D na Rîureanu nu se emoţionează prea mult de furtul acesta : are şi dreptate— nu sunt bani cîştigaţi cu greu. Din po­trivă, faptul îi procură ocazia că atunci cînd Vericescu îşi calcă pe inimă şi vine în casa foastei sale soţii, pentru ca să-şi ia copila refugiată aci după scena cu Marta, să­­ zică : Ai cerut divorţ! Ai crezut că aşa vei pune copii la adăpost de influenţa actelor mele. Şi totuşi ast­fel le-ai luat conducătorul cel mai apropiat lipsindu-i de mine: iată ce a făcut fiul d-tale ! Ceva mai mult, iată şi de ce... Nu e nefirească starea sufletească a lui Vericescu din actul al III. Obsedat de motivul dispariţiei băiatului, de ideia că pasiunea lui o fi fost dacă nu încura­jată cel puţin determinată de o impru­dentă purtare a Martei, el se răceşte din ce în ce de ea. Din ce în ce dă mai multă dreptate fetei, pornită acum pe o pantă rea, îndrăgostită de Fluturescu, că­ruia i-a şi cedat în schimbul promisiunei că o va lua de soţie. bohem, şi sobru şi emoţionant şi Muuî»;î. şi cinic, — un rol complect şi suggestiv într’un cuvînt şi o interpretare exemplară prin naturaleţa ei simpatică. Cine a învinuit pe d-ra Giurgea de imitaţiune? Credem că d-sa a luat mult de la ilustra ei profesoară, d-na Romanescu, şi ne-a reamintit strălucirea şi desăvîr­­şirea acesteia în rolurile acele de o scînteietoare ingenuitate a primilor ani. „Michelina“ e o creaţiune delicioasă şi prin graţie şi prin temeritate, după cum tot graţia şi îndrăzneala l-u făcut suc­cesul franc al d-rei Culiţa. Să nu se vorbească de imoralitate, ea nu stă în frivolitatea unor momente de expansiune și vioiciune a unui rol realist. Cu atît mai mult cu cît artista știe să recompenseze „neajunsul“ acesta prin daruri proprii, — darurile unui trup superb și marmorean. In trupa d lui Da­villa sunt nu numai costume, sunt brili­ante, dar sunt și femei fermecătoare. Cine nu-i va face dintr’aceasta un merit ? Rodion.

Next