Opinia, octombrie 1910 (Anul 7, nr. 1125-1149)

1910-10-14 / nr. 1136

I ANUNȚURI ABONAMENTE Un rând în pag. III, 50 Bani ‹‹ »› ‹‹ »› rv. ro ,, Un an.....................20 lei 6 luni.....................10 „ ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT ft- Redactia si Administrația :1A$[, Str. Gh. Mirzescu 27 Sub direcțiunea unui Comitet Anul Vii No 1136 Joi 24 Octombrie 1910 ' V4nit| Cu prilejul zilei de naştere a şefului partidului nostru, următoarea telegramă a fost expediată astăzi d-lui Take Ionescu: TAKE IONESCU BUCUREŞTI In nanele amicilor din Iaşi, Vaslui şi Fuld­a, îţi reînoesc, cu ocazia aniver­sarei de astăzi, sentimentele noastre de admiraţiune şi îţi urăm viaţă, înde­lungată pentru ca prin muncă rodnică şi prin genial d-tale, să triumfe reven­dicările legitime ale­ ţarei şi ale neamului.­­ A A. BADAREU Şeful partidului conservator-democrat Ilustrat şef al partidului conservator democrat, domnul Take Iona­soy. Împlineşte astăzi cincizeci doi ani de viaţă. Cu profundă veneraţie, cu adânc respect, cu nestrămutată admiraţie pentru şef salutăm aniversarea celui mai mare barbat de stat al României contimporane, corul mal Ilustru cetăţean al Ţării, celui mai mare şi mai lu­minat patriot român. Pentru fericirea desăvîrşită a Ţării, pentru triumful euiminant al ideei democrate, facem urări entuziaste ca aniversarea naştere! şefului partidului nostru să fie sărbătorită încă mulţi, foarte mulţi ani de acum înainte. Să trăiască Take Ionescu ! Să, trăiască partidul conservator-democrat. OPINIA. »■muu ,nwmm­mrr' ■ TAKE IONESCU Uşor e să desinezi o figură care ţi s’a arătat sub toate înfăţişerile-i posibile, să analizezi un talent care s’a cheltuit întreg, să apreciezi o viaţă, care a dat societăţei, tot ce­­ putea da, prin con­cursul personal al inteligenţei şi al vo­inţei, al ideei şi al faptei; să schiţezi însă chipul unui om care, desigur încă nu­ şi-a­ ajuns cifimea c­arierei, este o sarcină mai grea, fiind­că promisiunile acesteia sunt încă supuse îndoelei. Este adevărat că Take Ionescu promitea mult şi că tot ce a promis pînă acum a îndeplinit cu prisos, potrivit vîrstei; şi mereu promite mult şi, poate, va îndeplini şi mai m­ult Fără îndoială acest om care posedă o mare virtute, ambiţiunea, posedă şi toate mijloacele de isbîndă , şi e ştiut că nu e virtute socială mai mare de­cit ambiţiunea— cînd, ajutată de un potrivit talent, e insuflată de dragostea binelui, public. Un politic distins, în acelaş timp pu­blicist de valoare, zicea încă de mult, pe vremea sesivmei parlamentare din 1868 asupra lui Ta­sie Ionescu: „Este un tinăr plin de viitor, ambi­­­ţios, foarte ambiţios , ca toţi oamenii „care simt ceva în inimă şi’n cap, caută „s’ajungă acolo unde cultura lui inte­lectuală şi talentele lui îl împing. Sir „tn&ţia­ lufi politică nu­ e încă bine de­­„finită pentru moment. Nu se­­ştie că „va ajunge Take Ionescu. Or cum ar „fi,, acest deputat al Craiovei este pen­tru parlamentul român o adevărată po • „Boabă“, pinul si­peppr, care scria aceste rtgr dfiVj^și pare p tfisuș'i*' este o ilustraţi- UUe ^ vrem pi noastre, s’a pmăgik Q. Pamt a prevăzut fiineț viitorul 'ttnă­­rului deputat al­­haioYpi. Acest tînăr şi-a făcut el însuşi o situaţie deosebită, pare nu se poete confunda iu grămadă, şi trebueşte distinsă, şi a ajuns să se impună ca o personalitate politică de cea mai înaltă­­marcă. Toţi aceia care fac politică serioasă în ţara asta, sunt legaţi să-l pună la m­udid intim sau al amicilor sau el adversarilor, să se rezerve pe dinsul cu încredere sau să se teamă de el. Amiciţia lui Alexandru Lahovari, ilustrul repauzat, a­­ fost pentru Take Ionescu un mare noroc. Tinărul avea la începutul carierei momente de ezi­tare ; era încovoiat sub greutatea cîtor­­va prejudecăţi amăgitoare, pe atunci încă dominante, risipite astăzi, graţie, în mare parte şi ■ paterei talentului lui. Tocmai in acele momente, cînd trebue fireşte o extremă bravură pentru a lovi o legendă înveterată, atunci cînd tînă­­rul sta la cumpănă între pietatea pen­tru demodatul liberalism doctrinar şi spiritul democratic, modern,—un mare amic i-a întins mina.'Şi acea mină,, a­tingîndu-i fruntea cu bunătatea şi sim­patia ce o inspiră unui­ adevărat talent un talent adevărat, l’a redat,lui—şi Ta deslegat de Îndoială.­­ Voinţa lui Take Iones,cu astfel îmbăia bătată s’a ridicat îndată cu toată vi­goarea. Rupând legăturile rutinei, el a intrat numai de cit pe calea largă, şti^­­de voinţa i putea găsi foc lifier de mă­cat­e, nufie tăîeutu-î superior se­­putea desvolta fără piedici nici firu. In acele momente începe el cu atita avîht fru­­moasa-i carieră, şi din aceleaşi momen­te, fireşte se pornesc asemenea, alături, cu aplausele admiratorilor, alături cu popularitatea ce creşte pe* văzute * pe­rnele scrişneli ale invidiei ,fi' ale ca­lomniei. Tinărul acesta care, din rîndurile po­­porului, isbutea, singur între atiţea a­ţii să se ridice aşa de sus, graţie uvând prestigiului eminenţelor sale fiaturi, tre­buia sfirofiit ; dapă nu sdrohit, cel pu­ţin răsturnat, dacă nu răsturnat, barem murdărit­e — de două ori duşmănit, odată pentru meritele, şi încă­­ odată pentru succes fie lui. Dacă i-ar fi ursit soarta să strălucească tot aşa nde­­ ţare în altă carieră, unde succesul talen­tului să nu fi atîrnat atita de puterea voinței, ca bună­oară în carierile artelor sau literelor, desigur toc­mai superioritatea talentului i-ar fi fost cea mai mare primejdie: primul triumf ar fi fost semnalul nenorocirii­ dacă nu chiar al perrei triumfătorului. Dar soarta Ta aruncat în cariera poli­tică unde voinţa ajută atît de mult ta­lentului , aşa că urile invidioşilor, aţîţate .. . ‹ ›» , ■ t. i v- · de repezile-i succese, nu Tau putut nici răni nici micşora. Take Ionescu posedă o extra­ordina­ră putere de pătrundere a lucrurilor şi cel mai subtil tact faţă cu oamenii. Observatorul deprins ghiceşte cită a­­dîncime se­ ascunde sub zîmbetul afabil, şi mîngăitor al acestui barbat de Stat, zîmbet însoţit totdeauna de o uşoară clipire a pleoapelor. E figura unui ca­marad, băiat bun, ori în ce mediu s’ar afla, între profesori de Universitate, în­tre barbaţi politici, între publcişti sau alegători, între artişti rafinaţi, între diplomaţi sau între simpli ţărani. Dar sub trăsăturile acestei figuri se întreve­de, gata de apărare la ori­ce nevoe voinţa cea mai hotărîtă şi mai neclă­­inată. Sufletul lui e o claviatură. Toate to­nurile pot, după moment, să ia rolul dominant. Vesel student, diplomat is­cusit orator atît de eminent în desba­­terea parlamentară sau academică,înaltă cit şi în întrunirea publică zgomotoasă şi sbuciumată ; jurnalist şi publicist extrem de abil; eminent avocat ; căl­duros amator de artă şi literatură ; con­silier devotat şi luminat al tronului; patriot neobosit şi cuminte,—el îmbră­ţişează cu acelaş interes, discută cu ace­eaşi aplicare, rezolvă cu aceeaşi pătrun­dere toate chestiunile politice şi socia­le. Peste tot şi oricînd,. aceeaşi limpezi­me de spirit* aceeaşi încordare a voinţei­. Dintre, toate aceste calităţi, aceea care i lş pu­ne pe toţtte în lumină şi i a în­lesnit succesul este talentul de orator, talent rar în adevăr, peste putinţă de tăgăduit; şi fie aceea pînă acuma n,’a cutezat nimeni a i-1 fiiscuta. Este ceva specific ţn cuvântarea lui, ca \* toţi o­­ratorii mari, o notă personală care sfi­dează orice metodă.' Tîrază comodă, co­rectă­ şi elegantă; limpezim­e fiesâvîrşită şi nici un fei de pretenţie ; facilitate şi mlădiare fără artificii nici preţiozi­tate—toate astea intr’o limbă romîneas­­că afievărat literară-' IÎ&r afară de par­tea exterioară, mecanică, el are, ceea ce e mai important la orator, partea interioară, pasională, Qofa personală. La el, apucăturiîe vehemente, pornirea Bunulufi simţ, care luptă adesea revoltat prezimea spontană a dreptăţii nedrep­tăţite sunt foarte rare. In schimb în­să, în pu­vinţarea lui ferbe violenţa in­terioară, concentrată toată în structura expunerii şi argumentării. Argumenta­­rea la el lucrează ca un fel de cleşte, care, după ce a apucat, strînge lacet­­încet, cu răceală, fără grabă, dar cu o cruzime care creşte, creşte mereu pînă sfărâmă. Cariera lui politică pentru moment nu poate fi socotită—este încă o avere de promisiuni ; de aceea am spus din­­tm’nceput, că a schiţa figura lui Take Ionescu,nu e o sarcină tocmai uşoară. Cariera unui om de talent seamănă cu brazda ce o­ lasă ’n urmă-i o luntre pe imensitatea mării. Munca lopătaru­­l­ui se poate preţui numai după ce el a ajuns la țărmul hotărît. Cite primej­dii, îl vor Împresura pe omul de stat, cite promisiuni va îndeplini ei, jert­­findu-se une­ori pe sine spre a folosi totdeauna la ai săi şi binelui public— toate atîrnă de atitea şi atitea împre­jurări, nenumărate şi acestea ca şi va­lurile pe cari a pornit îndrăzneţul lua traş. Spre a ţrirui împrejurări şi valuri­le rămîn şi unuia şi altuia puterea vo­inţei, limpezimea minţii şi nestrămu­tată credinţă în ele. Asta e cariera ta­lente lui ; asta va fi cariera Ujt Take Ionescu. El de-abia a intrat In largul mării pe valurile iu,gice ;­ nimeni dintre prie­teni or vrăjmaşi, nici el însuşi, nu se tfifidieşte de puterea talentului şi vo­inţei­ lui. La ceea ce spunea ip ISSfi. G­. Panu despre Take Ionescu, astăzi peste aproape zece ani, putea afiăoga : cum ii ved­em, mifiîndu şi lunirea, vis laşul acesta departe ara s’ajungă , şi cînfi. Intr’un fiăroiu, se va opri, el va fi fost 0 adevărată glorie pentru vre­mea şi ţara lui. 1897 Iunie Garagiale, un Arman ca să plătească gloabă. Intru ce a păcătuit comitetul faţă de primăria d-lui Cane? In 1903 s’a hotărît, în prin­cipiu, strîngerea fondurilor pentru ridica­rea unui monument lui Cuza. Cum a aflat d­l. A. Sturdza, pe atunci prim-minis­­tru, a pus beţe în roate ca să nu se strîngă nici un ban. Şi a reuşit să zădărniceas­că ani de a rîndul adunarea fondurilor. Odată ajunşi la ceva fonduri suficiente comitetul a încercat să capete de la pri­mărie un loc mai potrivit, o piaţă mă­reaţă, toţi declarîndu-se pentru piaţa U­­nirei. Primăria a refuzat pe motivele ştiute. Dacă s’ar fi oprit aici n’ar fi fost ni­mic, dar s’a început acea campanie de ponegrire a comitetului, să-l pună pe douâ coloane, să le arate contradicţii, ca doar­­doar i-ar expune ridicului. Ce n’a fost întrebuinţat în ajungerea acestui scop ? S’au găsit atunci o mînă de oameni, în frunte cu d. A. D. Xenopol, fruntaşul nostru, scriitorul sobru al domniei lui Cuza Vodă, şi mişcarea începută de d. Xeno­pol, ca membru din comitet, a făcut să turbe şleahta liberală. Şi Xerţopol a învins, căci avea cu el un oraş întreg, o ţară în­treagă, romînimea toată. Şi primăria a cedat. Dar a cedat cu rezerve. De unde primăria îşi luase angajamen­tul ca să suporte ea cheltuelile cu facerea temeliilor, azi primarele Dane refuză. a­­cest fapt, îşi ia darul îndărăpt. In ce scop ? Tot ca să zădărnicească opera fru­moasă a comitetului şi ca eşenii să nu­ vază c­u o zi mai înainte chipul înveşni­­cit în bronz al marelui Cuza, Preşedintele comitetului, a. Dr. Chica Deleni chiar, declină ori­ce responzabili­­tate pentru cei ce vor urma după acest refuz. Să se facă un nou apel la public ? S’m putea , dar e cu zabavă. Să cerem imperios şi cu nestrămutată hotărîre ca Primăria Si»-şi ţină cuvîntul dat. Preîn­­timpinarea cheltuelilor temeliilor din par­tea Primăriei e indirect o contribuţie a cetăţenilor ieşeni, întru­cît tot din baniul nostru se alimentează budgetul comunei Iaşi. De altfel Iaşii au dreptul de a trage la răspundere pe d. O­ane personal, că a vîrît comuna în cheltuit de sute de mii de lei pentru a sluji de coadă de topor răutăţilor primului Ministru. Ori­ce zăbavă se pune la activul de ură şi răzbunare ce partidul liberal a nutrit către Cuza Vodă. .....................mu ■ i­mmmmmmmmmmmm­mmmmimmmmmBv. fl.u. IJJ.HjBMBffjHMMl! ------­--Tmmmmmmttum--*............. SE ÎNCURCA TREBILE Revenirea pe toată linia din par­tea pri­măriei de Iaşi şi personal a d-lui N. O­ane în chestia locului unde va fi pusă statuea lui Cuza Vodă a pus într’o proastă lu­mină sufletul partidului liberal ieşen. Ram că eşti pe altă lume, cînd ceteşti totul presei celor 2 partide de la noi.­­fare că nimica n’a fost, pare că rţiptic n'uu scris. Carpişlii dau vina pe 4­ Ciane. Liberalii dau vina­­pe comit­et, ‘ Sarmcmxd comitet I .Şi doar n’are nici OAMENI ŞI LUCRURI după cădere Unde sfirşeşte istoria şi unde începe legenda în mica şi trista epopee a de­tronării lui Manuel al doilea al Portu­galiei ? Chiar într’o întîmplare petrecută sub ochii contemporanilor—dacă e atît de greu a se discerne partea de simplu a­­devăr de partea imaginară î Şi aceasta, în primul rind, pentru că, prin tradiţie, ori­ce Cap încoronat trebuie înconjurat de aureorii unor poveşti mai mult ori mai puţin fantastice pentru ca nu cum­va în vr’o împrejurare—chiar dacă ar fi vorba de o detronare—s să apară Su­veranul dezbrăcat de aureolă, să apară sub figura unui­a», a unui muritor ca toţi ceilalţi E adevărat că în cazul tînărului rege al­­­ortugaliei chiar cei m­ai binevoitori ar fi găsit anevoie, în viaţa şi peripe­ţiile lui, elemente cu care să-l poată idealiza. E atit fie puţin eroism în tot ce constitue cartea sărăcăcioasă a scur­tei lui fronanii ! S’fi povestit că tinărul Monarh, in faţa conjuraţiei triumfătoare, ar fi., plecat din Palat cu singe rece, zimbinfi, cu ţigara în gură. E. ceva,—chiar dacă tabloul e departe d® eroism. Iată însă cum povesteşte un mare ziar parizian cu speciale legături în înaltele cercuri militare, epizodul plecării lui Manuel,— după notiţele din carnetul unuia din puţinii devotaţi cari n­’au părăsit pe sărmanul rege. „Revoluţionarii bombardară Palatul ;­ cînd regele Manuel văzu clătinîndu se şi căzînfi turnul de la capela Curţii re­gale, fugi în parc, unde şezu subt un copac, în timp ce zgomotul împuşcătu­rilor răsuna în jurul lui. El privea cu mâhnire la puţinii prieteni ce-i rămă­sese credincioşi — între cari şi vechiul lui fost profesor, austriac de origine. Familia regală tocmai se pregătia de dejun în palatul din Mafra, cînd se auz­i dinspre stradă vuetul unui automobil. Efiul marchizului de Sabugoza, însoţit de un tînăr amic al regelui, întră re­pede la sala de mîncare. Toţi se scu­ ară și auziră vestea. Ducele de Oporto trimitea răspuns regelui, că republica s’a proclamat și că un regiment de ar­tilerie venia spre Mafra. Regele să plece neîntîrziat la Ericeira unde-l așteaptă iachtul „Aurelia“. Au­tomobilul plecă. Regina Amelia rugă pe Manuel să vină cu ea în trăsura ei, de­oarece şofeurul nu­­ mai inspira în­credere. Într’adevăr, şofeurul Curţii fu văzut a doua zi în tabăra revoluţiona­rilor. ..In sfîrşit, iată şi marea. Două sără­căcioase vaporaşe de pescari. Inspirat de un gînd pios, unul din pescari ri­dicase steagul alb-albastru cu armele regale cari au servit, timp de opt­ sute de ani, drept simbol al Portugaliei. Plu­tind pe apă,—tinărul rege cere să-i se dee steagul şi, palid, întristat, el îşi în­­oată obrazul în cutele lui. Cu ochii înnecaţi în lacrimi el şopteşte : „adio, adio pentru totdeauna,—cît sunt^fie ne­norocit !...“. Fără îndoială tabloul, ori­cît de miş­cător ar fi, nu va fi pe placul cercuri­lor, tot mai restrînse, rămase în jurul ipostei monarhii. Un rege nu pleacă așa de zdrobit, nu pleacă fără mindre protestări, nu plinge sub copaci, în parc, nu lăcrimează, pe apă, într’o lun­tre de pescar, nu se resignează în acest mod şi mai cu seamă, nu pleacă pen­tru totdeauna. Elementul omenesc „sco­­toară“ demnitatea de Suveran, dacă o­­cupă prea mult loc în epizodele de dom­nie, sau de... detronare. De aceea era mai ispititor tabloul ce­­alalt, oficial şi dinastic,—regele sfidînd pe revoluţionari, cu ţigara în gură... Era poate şi mai simbolic: nu e oare fumul de ţigară imaginea tuturor lu­crurilor pămînteşti şi trecătoare şi fra­gile, indiferent dacă e vorba de nişte simpli muritori ca noi, ori dacă e în joc soarta unui tron şi a unui Monarh de esenţă divină“ ? Căderea, ori­ cum s’ar înfăptui,, apropie pe om de om şi murmură în auzul tuturor, ca un aver­tisment etern : „suntem toţi aceiaşi,— suntem cu toţii o jucărie a soartei“,— cu toţii slabi în clipele căderei, cînd s’ar cuveni să ne ridicăm sufleteşte cît mai sus. RadioD HI In Occident s’a depus multă muncă pentru a transforma localurile de şcoală în locuri de atracţie şi de fericire pen­tru copii. Trebue să mărturisim însă că ele încă sunt departe de idealul de şcoală pe care-l concep pedagogii moderni şi după cum îl vrea, de pildă, d-na Ker­­gomard, inspectoarea şcoalelor moderne în Franţa , o pajişte vastă, cu locuri umbrite, un loc cu nisip precum îl cer jocurile copiilor mici şi un altul bătă­torit pentru jocurile în plin aer ; o casă cu ferestre mari, cu bănci odihnitoare,, un instrument de muzică care să înso­ţească marşurile, dansurile, etc. Mai a­­les „societatea pentru arta în şcoală“, care are de scop tocmai de a mijloci educaţia estetică şi morală în şcoală, a făcut mult pe acest teren. Ei, se da­­toreşte în mare parte transformarea şcoa­­lei dintr’un loc rece şi lipsit de atrac­ţii într’unul cald, primitor, familiar. Mai mult de­cît statul, a realizat vi­sul marilor pedagogi ai om­enirei, a u­­nui Rousseau, Pestalozzi, Spencer, etc. şcoalele „nouă” din Franţa, Germania,­ Elveţia, care după cele similare din An­glia, s’au îngrijit de mediu şi apoi­ de un învăţămînt propriu zis. Ele au în­ţeles mai bine de­cît oricine că prin mediu, exemple şi fapte, să învaţă mai bine de­cît prin vorbe. De aceia ele ri­dică în mare slavă învăţămîntul prin faptă şi înlătură pe cît se poate pe cel prin vorbe. Aceste şcoli au atracţie pentru copii nu numai în timpul şcolarităţii,­­­ar chiar după ce ies din­ ele, foştii elevi ale acestora cer ca o mare favoarea de a lua parte la escursiunile ce le face şcoala în scopuri culturale şi higienice. Nu de puţine ori directorul şcoalelor nouă din Germania, de la Iisenburg (Harz), Haubinna (Turingia) şi Bieber­­tein (Rhön), dr. Hermann Lietz, s’a po-, menit, din partea foștilor lui elevi, cu scrisori, în care era vorba despre ase-, minea favoruri. Dacă ne întoarcem la noi, cu părere de rău trebue să constatăm că cea mai mare parte din localurile de școală, vorbim de cele nouă, n’au nimic atră­gător chiar pentru copiii sărăci, cari sunt mai puţin pretenţioşi în această

Next