Opinia, noiembrie 1910 (Anul 7, nr. 1150-1173)

1910-11-26 / nr. 1170

DISCUŢIA LA MESAJ — Note şi impresii de la discursul d-lui Take Ionescu — S’a observat, cu drept cuvînt, inte­resul ce-l depune anul acesta publicul pentru dezbaterile răspunsului la adresă. Nici­ odată poate, aceste dezbateri n’au fost urmărite de un public atît de nu­meros şi, în special, noul parlament n’a văzut tribunele atît de ocupate ca de data aceasta. Care să fie explicaţia ? De­sigur nu faptul că accesul publicului ar fi mai uşor acum de­cît altă­ dată. Ciocoismul liberalilor—şi în special al d-lui Fere­­chyde,—continuă să se puie în evidenţă. A pătrunde în tribune pe un adevărat calvar. Şi cu toate aceste publicul re­zistă la toate neajunsurile şi pătrunde în număr mare. Atunci unde i explicaţia ? De­sigur în împrejurările neobicinuite prin care trecem. Publicul mare, opinia publică întreagă, simte,­prin intuiţie, dacă nu influenţată de zvonurile, întru cît­va con­crete, ale junimiştilor,—că suntem în prezenţa unei lichidări de regim. Şi a­­cest public nedumerit, neîncrezător în zvonuri, dar pătruns de situaţia ambi­guă politică, în care ne aflăm, voieşte să culeagă o impresie, dacă nu chiar să vadă un gest, car­e să-l lămurească. * Dar dacă afluenţa a fost considera­bilă pînă astă­zi, şedinţa de Mercuri, în care se ştia că va lua cuvîntul şeful partidului conservator-democrat, pre­zintă aspectul şedinţelor mari, memo­rabile. Banca ministerială ca şi fotoliurile deputaţilor, sunt complect ocupate­ îndărătul băncei ministeriale şi prin incintă, mişună funcţionarii superiori de pe la ministere ; tribunele rezervate sunt arhipline, iar tribunele rezervate publi­cului sunt tixite, deşi în faţa Camerei se dă o adevărată luptă pentru biletele de intrare. Simplul fapt că vorbeşte d. Take Io­­nescu este suficient pentru ca afluenţa să fie mare. De data aceasta importanţa cuvîntărei­­ sale devenea şi mai mare, cînd se ştia, după cite s’au şoptit, că şe­ful conservatorilor-democraţi va analiza situaţia în întregimea ei şi va atinge toate problemele importante, care agită lumea politică sau care s’au dovedit că formează preocuparea opiniei publice. Un discurs al d-lui Take Ionescu ie pururea un lucru important—un discurs excepţional, corespunzător împrejurări­lor excepţionale, prin care trecem, ex­plică interesul, nerăbdarea, pot zice chiar enervarea publicului, dornic de a fi prezent. ^ Dar sunt orele 2.20. D. Take Ionescu își incepe cuvîntarea. D-sa se asociază fără rezervă la expre­­siunea omagiului pentru Coroană, li vine cu atit mai ușor să facă aceasta, cu cît, în lunga sa carieră politică îi se poate descoperi ori­ce, dar nu atac iu contra Coroanei. Tot fără nici o rezer­vă se asociază şi la partea cu privire la politica externă. Romînia are poli­tica ei externă şi în simţul ei de dem­nitate găseşte o pavăză puternică pen­tru menţinerea individualităţei ei, aşa că cine­va, cînd are trebuinţă, să se adreseze direct Bucureştiului şi să nu urmeze calea indirectă a unor centre din afară. Pînă aci d. Take Ionescu a fost de acord cu majoritatea ;—de aci, însă, în­cepe diferenţiarea şi aceasta pentru bu­nul motiv că liberalii sunt guvernul, conservatorii-democraţi opoziţia. Dife­renţiarea ie naturală. Oratorul spune că în mod sincer tre­buie de recunoscut că suntem într’o si­tuaţie anormală. In prezenţa acestei stări ar fi fost poate bine să tacă, dar vorbeşte pentru că are conştiinţa că tă­­cînd, s’ar fi făcut complicele unei stări de lucruri, politice intolerabile. Nu insistă asupra celor ce urmează să se facă de actualul guvern, pentru că în mesaj nu se spune nimica, iar din auzite ar rezulta că se va vota le­gea sanitară şi secarea bălţilor. Orato­rul îşi propune a vorbi cînd legile vor fi aduse în discuţie. De alt­fel părerea d-sale este că trebue să se creieze un minister al sănătăţii publice. Această părere a emis’o în 1906, la Botoşani, cînd a cerut ministerul de industrie şi al sănătăţei. Primul s’a realizat, al doi­lea ie de dorit, cu atît mai mult cu cît dăuna zi a cerut’o şi un membru al majorităţii, D. Em. Culoglu. Atuncea poţi fi si­gur că se va face (Ilaritate). D. Take Ionescu, trecînd la analiză celor ce s’au făcut de liberali, întră în partea doctrinară a discursului d-sale. Oratorul recunoaşte că în privinţa reformei agrare, nici liberalii, nici d-sa n’au dreptul să pretindă a fixa istoria. Ea va veni mai tîrziu, obiectivă, fără patimă, fără anumite preferinţi. In principiu, d-sa crede că la lumina flăcărilor din 1907, s’a putut întrevedea ce mare nenorocire este pentru ţara noastră lipsa unei proporţii normale, între marea şi mica proprietate. Oratorul a susţinut la timp, alăturea cu un conservator necontestat, că o so­luţie sănătoasă ar fi micşorarea, în parte, a marii proprietăţi. Legea isla­zurilor ie un lucru bun , o operă socială, şi trebue să ne bucure, indiferent de cine a realizat’o. Liberalii au greşit, însă, cînd au întîrziat punerea ei în aplicare, căci entuziasmul a scăzut, iar pămîn­­tul s’a scumpit. Soluţia liberală nu i complectă. Eu, zice oratorul, propun ceva concret: statul să cumpere o tre­ime din proprietate, pentru islazuri, în comptul datoriei tuturor locuitorilor a­­cestei ţări. Oratorul mai declară că între siste­mul de a cumpără moşii de la propri­etari şi a le arenda la ţărani şi între acel al dumicărei pămîntului, constitu­ind proprietari pe ţărani, d­e a se pro­nunţă pentru acest din urmă sistem. Mai departe d. Take Ionescu anali­zează rînd pe rînd legile liberale. Se ocupă de legea islazurilor, casa rurală , care susţine d-sa, trebuia numai de­cît complectată. In ce priveşte legea tocmelilor agricole, d-sa susţine, împre­ună cu un barbat de stat socialist, că accesul de intervenţionism al statului e păgubitor, căci acest intervenţionism are cusurul că este simplu şi uniform, pe cînd viaţa este complexă şi variată. D-sa se ridică în contra maximului şi minimului, dar nu este pentru politica negativă, care a răsunat în Decembrie trecut la parlament. Oratorul susţine cu tărie că nu se va termina opera agrară dacă nu se va desfiinţa legea inalienabilităţei pământu­rilor ţărăneşti. Dar mai e o direcţie care trebuie să ne atragă atenţia : lucrătorii de la oraşe. Sunt în Romînia curente, care indică că bărbaţii de stat nu mai pot ignora această problemă. Trebuesc legi bazate pe principiul triplei contribuţii: contri­buţia patronului, reţinerea din salarul lucrătorului şi subvenţia statului. In materie de impozite, d-sa se ri­dică în contra sistemului actual, prin care fontiera se ia după venit, dar e nedrept, în fapt, căci acest impozit se ia după aparenţa de venit şi nu după venit. In materie administrativă, d. Take Ionescu se pronunţă pentru stabilitatea funcţionarilor administrativi, căci ide­alul trebue să fie, ca puterea guverna­mentală să nu influenţeze voinţa naţiu­­nei. Crede însă, că descentralizarea tre­bue înfăptuită în­ senzul, că aleşii pen­tru interesele locale, comunale, judeţiene, să fie cu totul în afară de influenţa cen­trală. D. Take Ionescu se ocupă de opera liberaiilor în materie judecătorească. D-sa găseşte că o mare greşală s’a fă­cut atunci, cînd s’a desfiinţat contenci­osul administrativ. De aseminea consti­tuirea mijloacelor de control judecăto­resc, modul cum se recrutează judecă­torii etc. ,vor trebui schimbate sau com­pletate. Ceea ce se impune, însă, în mod deosebit este constituţionalizarea contenciosului şi inamovibilităţei jude­cătoreşti. In materie şcolară nu stă un moment la gînd să nu aprobe toate sacrificiile, pentru luminarea poporului. Două mari reforme se impun, însă, în învăţământ. Prima, scurtarea termenului învăţămîn­­tului secundar, — căci nu e un popor muncitor acela, în care se începe muzi­ca prea tîrziu, — a doua, invăţămintul primar superior, singurul de care simte nevoie mica noastră burghezie, pentru care gimnaziul e prea mult ca preten­ţie, prea puţin ca crîmpeie de cunoştinţi pe care le capătă elevii. In ce priveşte armata, adine convins că nici un sacrificiu nu este prea mare cînd e vorba de ea, ci s a crede că a so­sit vremea ca ministrul de războiu să fie în afară de partide. Mai crede că este bine ca or­ de-cîte-ori un general e ministru de război, să nu aibă un man­­dat, căci așa cum se întîmplă astă­zi, cînd mai cu seamă ministrul retras tre­bue să demisioneze, se transformă un mandat al naţiunii, într’o codiţă a u­­nei funcţii. Oratorul trece la analiza reformei e­­lectorale, dar cere mai intăi suspenda­rea şedinţei.* La redeschiderea şed­i­nţei, după ce face o splendidă expunere a principiilor care trebue să călăuzească guvernele în opera de creaţiune şi distrugere, o­­ratorul susţine că atîta vreme cît o re­formă nu loveşte în principiile de la baza unui partid, ea trebue menţinută, căci altfel am fi loviţi de sterilitate. Contenciosul de pildă,­a fost o operă de distrugere, ea va trebui reclădită. In materie electorală nu se poate ne­ga că starea actuală de lucruri nu mai poate fi menţinută. A nesocoti curentele — este o operă nesănătoasă. Pildele abundă în istoria constituţionalismului. In Franţa conser­vatorii, rău au făcut că n’au convenit la separaţia bisericei — căci, reforma s’a votat apoi, pătimaşă în contra con­servatorilor. In Anglia, răul este acum la ordinea zilei, fiind că conservatorii n’au voit să asculte de glasul lordului Rosberg, de acum 20 de ani, care a cerut reforma camerei lorzilor, fiind­că principiul moş­­tenirei în materie de rol legislativ ie un anacronism; răul s’a văzut, căci astă­zi raportul celor două camere s’a pus in contra conservatorilor, iar aceştia trebuia să recurgă la extrema­l referen­dum. In faţa problemelor aduse de vremuri, partidele trebue să aibă soluţie — a­­ceasta se chiamă politică pozitivă. Legea electorală, este un scop, sau un mijloc? E un mijloc, ca voinţa naţiu­­nei să triumfe; ori­ce lărgire electorală trebue să meargă numai pînă acolo pînă unde nu se compromite indepen­denţa alegătorului. Credinţa mea, zice oratorul, este că la noi sufragiul univer­sal ar însemna cezarismul. Voiţi dovadă? De ce chiar în 1907, nu s’a lăsat libera expresiune a voinţei ţărăneşti ? Şi dacă nici chiar de la această dată extra­ or­­dinară, nu i s’a dat libertatea, cum să cred, că în astfel de condiţiuni sufra­giul universal, în care ar majora aceiaşi ţarani, ar însemna alt­ceva de­cit ce­zarism. Intr’o ţară, în care a face club la ţară înseamnă anarhie, dezordine, să vorbeşti de sufragiul universal­­e extra­ordinar ! Eu nu voi nici anarhie, nici cezarism, deci mă înscriu contra votu­lui universal. Colegiul unic ? După datele de astă­zi ale alegătorilor, camerile ar fi expre­­siunea ţeranilor, căci numărul lor ma­jorează. Se poate admite aşa ceva­­ colegiul al treilea, refugiul candidaţilor nevol­nici — afară de onorabile excepţii — să exprime şi să indice camera? Ce s’a făcut pentru pregătirea ţeranului din punct de vedere politic, pentru ca să le dăm lor parlamentul în mină? Deci nici această soluţie nu se poate admite. Părerea d-lui Take Ionescu este că după cum am trecut de la patru la trei colegii, vom trebui să trecem de la trei la două. Prin acest chip vom putea lărgi viaţa politică şi vom putea face şi o justă reprezentatare a mino­rităţilor. Iar în ce priveşte colegiul ţără­nesc trebuie sch­imbată proporţia între direcţi şi indirecţi şi respectul pentru independenţa lor, căci dacă păturile conducătoare nu se vor hotărî a respecta această independenţă, ţăranii o vor im­pune, D-zeu, însă, ştie, în ce mod. In ce priveşte Senatul d. Take Ionescu crede că pe lingă organizaţiile, astă­zi reprezentate în mod perpetuu în Senat, ar trebui să fie reprezentate şi alte orga­nisme vii ale naţiunei, cum sunt camerile de comerţ şi meserii, şi consilierii tro­nului, care după un număr de ani de serviciu să devie senator pe viaţă. * Terminmd cu partea programatică a discursului, d. Take Ionescu intră in ana­liza situaţiei anormale constituţionale de asta­zi. D sa susţine drepturile partide­lor de a şi disputa veleitatea prezidărei alegerilor generale, deşi Coroanei ii re­mine dreptul da a hotărî. Modul constant cum s’a manifestat voinţa ţarei îmi dă dreptul să analizez miezul constituţional al pretenţiunei ju­nimiştilor. Partea aceasta a discursului, imposi­bilă de redat, constituie un cap de o­­peră de analiză, logică, sarcazm şi o pagină de oratorie pe care chiar cea mai splendidă pagină din oratoria de până acum a lui Take Ionescu n o ega­lizează. Pretenţia junimiştilor că au dreptul la guvernare, că respinşi de naţiune, ei sunt deasupra naţiune!, este o teorie pericu­loasă, care nici în China nu-şi mai gă­seşte aplicare. Dacă conservatorii car­­pişti ar fi luat 9 locuri şi noi jumătate foc —cum s’a întâmplat cu ei — nici sub mese n’am mai fi găsit loc în această cameră. Şi dacă junimiştii nesocotesc voinţa alegătorilor, ce-i importă reforma elec­torală—nu sunt ei deasupra voinţei ţerei! însuşi Lascar Catargi n’a fost pentru suprimarea ficţiunei şi ori ce om de stat astă­zi trebuie să dorească transforma­rea ficţiune! într’o realitate. De alt­fel această transformare ur­gentă este impusă prin cele ce se pe­trec în viaţa politică — care cuprinde trei cusururi, trei ipertrofii. Prima, a şefilor guvernului, secunda, ipertrofia guvernului, a treia ipertrofia partidelor asupra alegătorilor. Nu vom avea parlamentari aleşi de ţară şi guvern impus d® parlament cită vreme vom avea la bază minciuna. Doctrina oamenilor care au ochi să vază,‘este să fie mulţumiţi de redeştep­tarea independenţei alegătorilor, chiar dacă expresia ‘voinţei naţiunei este nedreaptă cu ei. In afară de ori­ce, însă, este partea sufletească, căci între doctrina omului, care se crede mai presus de voinţa naţiunei şi a aceluia, care se închină ei, chiar dacă îi nedreaptă cu el, nu poate fi vorba de împăcăciune, căci îi desparte o lume în­treagă. Dar să trecem la analiza părţii prac­tice, zice oratorul. Guvernul striviţilor, de ar fi să vie, ar voi poate să se asi­gure de o nouă dizolvare. Am mai auzit vorbindu-se de serii de dizolvări, până să se înfrunte voinţa­­erei. Cred, însă, că lucrul numai enunţat, e suficient, pentru a nu mai insista. A doua ipoteză: carier Între junimişti şi liberali. Aceasta ce ar fi ? Ar fi ca după opoziţii miluită, să avem şi un gu­vern miluit. A treia ipoteză : alegeri straşnice. Vă daţi seamă ce ar însemna în această ţară alegeri straşnice ? Ce forţă se va opune elementelor anarhice, dezordonate ? Baio­neta ? Dar nu ştiţi vorba cugetătorului, că toate se pot face cu baioneta numai să te aşezi pe ea, asta nu. Curentelor nesănătoase trebuie să li se opuie pres­tigiul legei şi nu pilda nedreptăţei pornită de sus.* Intr’o peroraţie superbă d. Tachs lo­nescu expune convingerea adincă că in ţara romînească nu este posibilă o forţă nouă mai presus de voinţa ţarei, că România nouă nu se poate impsca cu tendinţiale­solutiste sau falsificări de situaţie, că România nouă nu va admite răsturnarea patrimoniului cîştigat in favoarea celor pe care îi nesocoteşti. In ce-l priveşte, convingerea-i nestră­mutată est® că unele lucruri nu se mai pot in această ţară, că chiar da s’ar încerca lu­cruri fanteziste uşor ar fi distruse. In ce priveşte necesităţile absoluţi*!® şi de străşnicie ale unora, de ar fi sâ lupt, această luptă mi se va părea un ce foarte uşor, cînd mă ghidesc la jert­fele generaţiei care a creat România de astă­zi.« Comentarii şi impresii— eins ar fi în­drăzneţul să le aştearnă pe hîrtie­ ? Sunt discursuri care constituie un moment de cugetare şi arta — şi sunt şedinţi care devin memorabile graţie unor atari dis­cursuri. Cuvîntarea de ieri a d-lui Take Ionescu constituia un atare moment — iar şe­dinţa de la 24 Noembrie devine una din „zilele frumoase“ ale parlamentarismului român. Bucureşti 24 Noembrie 1910, care este, totuşi, suferind, sufere de prisos d® inteligenţă. Acum se anunţă—de către un ziar din Bucureşti—o numire cu adevarat extra­ordinară : părinte al oraşului Iaşi s’a nu­mit domnul Dimitrie Grecianu. Domnul Grecianu s’a numit el singur, el a fost numit doar arbitrul situaţiei, el numeşte pe toţi, el este maior peste căpitanii partidului, deci el s’a numit singur primar. Domnul Matei Cantacuzino a avut da­rul să ghicească ceva, din viitorul d-lui Grecianu : îl făcuse lord şi el singur s’a avansat lord-maior. Nai credem, că, într'un guvern Carp, d. Grecianu va avea o poziţie mai mare. Să nu credeţi că-l socoteam ministru. Prea puţin. A mai fost. Ne gîndeam la ceva a­parte : supra ministru, spre pildă. Sau leader — lord leader al majorităţei guvernamentale, mai drept al minorităţei guvernamentale. De aceea am rămas extastaţi de mo­destia d-lui Greceanu, modestie frumoasă dar foarte dureroasă pentru partidul său, cînd ne gîndim că primariatul, potrivit legei, va lipi Camerei deliciul de a-l pu­tea prenumăra pe d. Grecianu intre de­putaţi. Dar poate că, pină va suna ceasul cel bun, inimi caritabile vor reuşi să-l rea­ducă pe d. Grecianu de la prea modes­tia­­ sale. Pentru Iaşi ar fi de sigur, un ciştig fără pereche, că destinele sale să fie conduse de un asemenea lord-maior. Dar interesele unui singur oraş sunt prea mici faţă cu acele ale ţării. Şi ţara cea reală, vrea pe d. Grecianu supra ministru Atîta hatîr ii va face chiar şi d. Carp. Un prea modest Distribuţia slujbelor între carpiştii-gre­­cenişti din Iaşi, continuă cu mult brio. In numele M. S. Regelui, care, după spusele amintitei speţe politice locale, ar fi bine­voit să arendeze puterea d-lui Carp, căci, crede speţa, puterea nu 13 a Ţării, ci un fel de domeniu regal, p® care Ţara a făcut-o dlar, Suveranului —în nu­mele M. S. Regelui corpiomul-grecenist se crede la poarta Puterei — şi îasparte slujbe. Domnul căpitan Stroja, notar militar, est© ales să fie prefect de poliţie; dom­nul Ne­grafi—fără dealt detaliu—prefect de judeţ; domnul A. D. Heiban a fost dezgropat efor al Spiridoniei, alături de un domn căpitan Ghica — pretutindeni căpitan — și de fost frumosul Ivaseu. 5 bani Exemplarul ANUNŢURI 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an.......................20 lei 6 luni ..... 10 „ Un rând în pag. II, 50 Bani ‹‹ »L­it­it IV, 40 ,, ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacţia şi Administraţia: UŞI, Str. St. Trase« 17 Sub direcţiunea unui Comitet Anul Vili -Mă 1170 Vineri 26 Noembrie 1910 CARACTERISTICA SCOALEI ELEMENTARE DIN STATELE­ UNITE ii In şcoalele elementare ca şi în cele secundare coeducaţia este regulă gene­rală. Americanii socot că şcoala nu tre­bue să se deosebească în ceea ce pri­veşte munca intelectuala şi că educaţia trebue să fie adaptată individului şi nici de cum sexului şi că tinerimea tre­bue pregătită pentru viaţă nu evitînd ocaziile de a greşi, ci obicinuindu-se de a rezista instinctelor prin întărirea vo­inţei. Se pune mare preţ pe chestiunile pe­dagogice. In America sunt facultăţi de Educaţie, cum sunt la noi de Medicină sau Drept. Nici o cheltuială nu se cruţă pentru educaţie şi instrucţia poporului. După o statistică recentă publicată şi în Feu­­ille d’avis de Lausanne din 20 Febru­arie 1909 se vede că în Statele­ Unite sunt 128,000 de Institutori publici şi 219,000 institutoare, cari dau instrucţie la 12,000,000 de şcolari. Cea mai mare parte din institutori sunt tineri şi în­vaţă meseria practicînd-o Şcoalele nor­male de importaţie străină sunt de dată recentă. Astfel provincia Massachusett, care a fost totdeauna in fruntea învă­­ţămîntului, a deschis pentru prima oară o şcoală normală pentru femei la­ 1837, iar pentru barbaţi la 1840. Astăzi există mai mult de 170 de şcoli normale, dintre care 120 sunt pu­­blice, adică întreţinute de către Stat, o­­raşe sau districte. Ele dau ca la 130.000 institutori sau institutoare, iar restul, după examen, trec şi fără preparaţie specială de pe băncile şcoalei publice pe catedră. Sumele anuale cheltuite pentru şcoa­­lele publice pe toată suprafaţa Statelor­ Unite se urcă la 122 455.252 de dolari (ca la 612.000.000 fr. Aceste sume provin din deosebite lo­curi . Cele mai multe sunt din taxele ce trebue să li dea oraşele sau distric­­tile pentru instrucţie. Aşa bunioară, New York­ul dă în fie­care an 3—4 milioane dolari (15.—20.000.000 fr.) pen­tru şcoalele sale publice. Filadelfia, 2000000, Boston, 1.865000 dolari. Vin apoi taxele votate de către adunările fie­cărui stat, provincie, taxele naţionale votate de către Congres pentru întreaga uniune, calitatea publică , în fine ve­niturile permanente formate cele mai adeseori de către concesiunile teritoriale. Aceste singure se ridică la mai mult de 60.000.000 dolari, adică la jumătatea budgetului anual al instrucţiunei pu­blice. Ceea ce este Americanul nu dato­­reşte numai educaţiei de la şcoală, ci şi celei de acasă. Acestea se continuă una pe alta. Şcoala prepară familia.

Next