Opinia, iunie 1911 (Anul 8, nr. 1315-1338)

1911-06-11 / nr. 1324

SE VEDE SPIRŞITUL Procesul de la Sinod se apropie de­­sfîrşit. Lumina sa tace; adevărul triumfă. Credinţa strămoşească îşi gă­seşte sprijinul în lupta contra falsi­­tăţii şi a imoralităţii. Furtuna care acum vrăvuteşte biserica va aduce după sine un senin frumos, care va înlesni să strălucească mai frumos razele credinţei. Ne am înşela amar de am bănui un singur moment sur­parea credinţei strămoşeşti prin pă­cătoşeniile unora şi ale altora din cei ce diriguesc biserica noastră. Au mai fost furtuni în biserica noastră, stârnite de vârtejul lupte­lor politice. Au mai fost răpuşi ei Mitropoliţi pentru credinţele lor­­eo­­liticeşti. Furtuna a trecut şi biserica s-a repus pe bazele ei seculare. Is­toria numai le înregistrează ca pagini negre, ca momente de cădere. Post­ a fost dat ca D. D- Atanasie Mi­­ronescu, Primatele Romîniei din 1911 să înscrie o pagină înjositoare în condica sfîntă a Mitropoliei ţării şi istoriograful, care în viitor ar veni să scrie partea acestei arhipăstoriri, se va izbi de marele şi istoricul pro­ces ce se pertractează la Sinod şi a cărui agent principal e Episcopul de Roman. In ce scop acest Prelat a provocat un proces unic în felul lui? Fost-a dus el de scopuri egoistice? Răv­­nit-a el la scaunul Mitropolitan ? Fost-a el o uneltă a Catolicilor ? Fost-a el teomanul decadent, care aruncă cu măciuca în biserică? Toate șoaptele, toate uneltirile, toate zisele, ce se aruncau în spetele Ierarhului de la Roman s’au spulbe­rat ca fumul de faţa vîntului, ca ceara de faţa focului la luminoasa şi documentata apărare, ce şi-a făcut Episcopul de Roman, apărîndu-se pe sine şi acuzînd pe Primatele ţării. Reiese din această aparare atît de joasă persoana primatului, că repre­zintă prin sine persoana întreagă a arivistului, a parvenitului, a ciocoiului în biserică. In dorul de a ajunge Pri­mate a intimidat pe Episcopul Pimen şi l’a dat plocon laşilor şi Moldovei; în dorul de a parveni s’a vîndut pentru un blid de linte ministrului Haret, apărSfrd astă­zi ceia ce com­bătuse eri; în dorul de a parveni s’a pus în slujba duşmanilor seculari ai bisericei ortodoxe, ca feştelind în tina insultei pe fraţii săi în Hristos să rămăi singur pe ruinele bisericei. In dorul de a parveni şi-a pus în slujba scaunului arhipăstoresc partea rea a sufletului omenesc: defăimarea, sperjurul, tăgada, îndrăzneala fără samăn. Şi să facem o paralelă, pentru a Învedera lucrul. Fostul Mitropolit Partenie, care era o figură în Sinod, şi care umbrea persoana Episcopului de Rîmnic, după ce a fost insultat grosolan de presa politică adversă şi de cea ca­­tolicească, insulte la care s’a asociat în mod clandestin şi Episcopul Atanasie, după ce a luat avizul cer­curilor competente s’a demis din înalta sa demnitate, pentru a nu pune mica sa persoană mai pre­sus de sfintele şi meternele interese ale bi­sericei. Şi Partenie n’a scris nici un rînd de ocară la adresa fraţilor săi din Sinod. Primatele actual a scris şi corectat articole întregi de ocară la adresa Sinodului. In ce scop? La Partenie n’a fost ajuns un ca­tolic cu prietenia să se pună în sluj­ba lor. Primatele actual a îndemnat pe d. Teodorian să insulte pe mem­brii Episcopatului nostru, pentru a slăbi autoritatea. Haret pe de o parte, Episcopul do Rimnic pe de altă parte, alimentau presa catolică cu campania de ură şi ocară contra bi­sericei noastre. Pe Partenie l’au necinstit cu o is­coadă şi el s’a demis, ştiind şi afir­­mînd că un Erarh al ţării nu poate sta în instanţă contra calomniatoru­lui, ca ori­ce alt cetăţean mirean; el a fost ţinut de înalta sa situaţie să sufere în tăcere, fără a riposta. Actualul pri­­mar vede cu ochii dovezile gîrlă. Scrisori, atestări, mandate, fotografii, reţete, şi cu toate acestea stă în in­stanţă aşteptînd cu nepăsare ver­dictul. Cînd e ca D-zeu să piarză pe cine­va îi ia minţile- l-a luat D-zeu min­ţile. Şi vezi că norodul nostru e în­găduitor, îşi închipue o serie de minţi, cari nu sînt de­cît păreri, ju­decăţi, argumente. Ei bine, nici o ju­decată nu şi-a făcut Primatele, cînd a ţinut să se înceapă procesul. Pro­cesul ţine de 2 săptămîni. Ţara în­treagă stă în gura procesului. Şi fie ce zi aduce lucruri nouă. Şi toţi ne mirăm şi ne întrebăm : pînă unde au să meargă toate acestea? Şi la ce ban să meargă pînă la urmă ? Pen­tru a se goli tot paharul ruşinei şi al nedemnităţii omului şi pentru a se înfiera o atitudine, că pentru parve­nit, pentru ciocoiul din biserică, daci suişul i-a fost îngăduit, alunecuşu căderii e şi mai grăbit şi mai cu zgomot, pentru a se împlini vorba psalmistului David : „peirea lui fi-va cu zgomot“. Iar Sinodul este edificat astă­zi că Primate e Romîniei e eretic, Primatele Romîniei a plagiat, Primatele Romîniei e imoral. Iar ca om s’a dat dovadă că e fals, nestatornic în idei, iute aprinzător de ’păreri protivnice, şi că spiritul Evan­ghelic nu a pătruns în sufletul lui nici pînă la unghii, necum în minte şi inimă, şi că îndemnurile lui Ma­­mona sînt mai puternice în sufletul său, de­cît cele de la D-zeu. Şi sfirşitul se vede: Mitropolitul Primat, D. D. Atanasie Mironescu va fi demis din Înalta sa demnitate apostolică, pentru că a făcut biserica lui D-zeu casă vînzătorilor de neam şi credinţă. „târanul îngropat de Vin“ Opinia a reprodus o scrisoare a d-lui profesor doctor C. Istrate prin care a­­cest mare erudit cere lămuriri d-lui Artur Gorovei, care, într’un articol a­­supra răscoalelor magrare, a vorbit despre un sătean, care ar fi fost înmormîntat de viu. Domnul Artur Gorovei răspunde in­vitaţiei d-lui dr. Istrate şi are atenţia să trimeată răspunsul seu, spre a fi pub­licat, în Opinia. Iată răspunsul: Domnule Director, La somaţiunea ce-mi face d. Dr. Is­trati, prin No. 8 al N. R. R., cu toat consideraţia ce o am pentru d-sa, nu­ pot satisface de­cît în parte. Cele ce am revelat eu, au fost povestite de către alţii; eu le-am auzit şi le-am reprodus, ca document omenesc.— Nu am fost martor la săvîrşirea dramei; de con­trolat faptul nu am încercat, şi nici mi-ar fi fost cu putinţă, aşa că nu pot nici să retrag, nici să mă îndărătnicesc a susţine, ca adevărată, povestirea pe care am re­produs-o şi eu. Să precizez localitatea şi să indic nu­me proprii, iarăşi nu-mi stă prin putinţă, pentru că nici acei cari povestiau aceste lucruri nu dădeau aceste indicaţiuni. Pentru a linişti, însă, conştiinţa revol­tată—cu drept cuvînt—a d-lui dr. Istrati, îi declar că şi mie îmi place să fiu con­vins că faptul s’a petrecut, şi convin că povestirea a fost o farifaromdă a aceluia care se da drept autor al faptului, sau o hiperestizie a acelora cari povestiau faptul. Cu această ocazie am putut constata inconvenientul de a se trunchia bucăţile care se reproduc din o scriere oarecare. După cum a reprodus, d. dr. Istrati în scrisoarea d-sale, sfirşitul articolului meu, cetitorii acestei scrisori, cari nu au cetit şi articolul, înţeleg ca eu a’şi afirma că am cunoştinţă că s’a petrecut faptul rela­tat, ceia ce nu este exact, şi mi-a adus adrecati neplăceri; pe cînd, dacă ar fi reprodus măcar numai trei rînduri mai mult, care sînt imediat înaintea celor re­­p­­roduse, cetitorii scrisoarei ar vedea că eu vorbeni despre „povestirea“ altuia. Şi, între a afirma existenţa unui fapt, şi a reproduce povestirea altora, despre săvîr­şirea acelui fapt, mi se pare că este o de­osebire foarte mare. Cu acest răspuns sper, D-le Director, că atît Dv., cît şi eu, ne-am îndeplinit datoria faţă de d. dr. Istrati, şi vă rog sa primiţi încredinţarea osebitei mele con­sideraţii. Artur Gorovoi Doamna Olimpia Vasilescu scria scri­sori franţuzeşti actualului I. P. S. S. Mitropolit Primat. Una din ele, datată Martie 1908, pe cînd Mitropolitul fusese încă Episcop, a fost publicată de noi, ieri. Este indiferent, faptul că sora Vasilescu nu ştie să scrie franţuzeşte. Dar ce vrea ea, ce cede ea, in ce grad de... rubede­nie se afla ea, în 1908, cu Primatul Ro­’­miniei, aceasta reesă foarte clar chiar şi din franţuzeasca romînească, cu greşeli de ortografie, a scriitoarei faimoasei scrisori. Olimpia era amanta prea sfîntului Athanasie. Acesta, ca un bonjourist oare­care, avea garsoniera sa, strada Sapienţiei şi­ primea acolo vizitele damei. Banal laici Fostul episcop scria scrisori dulci­­neei şi ea răspundea. O invită să vie. Ea îl anunţă s’o aştepte El îi tremitea cărţi să se instruiască ; ea, în scrisori, îi dădea cont cum a petrecut ziua şi că s’a preumblat, la şosea, cu o damă, nu doar, ferească Dumnezeu, cu un laic! Scrisoarea se isprăveşte cu aurivoir —la revedere, pentru Duminică sau Marţi—Ce lungă aşteptare!—şi cu cu­vintele, subliniate în text, „j’ai someile* —care, cine ştie cum ar trebui traduse ca să aibă adevăratul lor text. Dar Olimpia Vasilescu, care posedă certificat de moralitate, fiindcă s’a spo­vedit, probabil înaintea fostului ei a­­mant, această Olimpie a jurat înaintea juriului sinodal, că ea n’a avut nici o relaţie cu acuzatul de Episcopul de Roman. A jurat dar fals. Dar asta n’are de a face. încărcătoare pentru acuzat este scrisoarea damei—asta are de-a face. Ea dovedeşte zdrobitor, că Episcopul de Roman n’a calomniat. Ea deschide scandalul mai mare şi dovedeşte ce rău serviciu au adus Bisericei acei, cari au impus pe Primat la judecată, cînd Episcopul de Roman propusese închi­derea procesului, prin demisia sa şi a Primatului. Mai poate sta în fruntea bisericei, sau chiar la umbra ei, un om bolnav de boli lumeşti, un om în corespon­denţă amoroasă cu femeile, un om care pentru a arata, că el n’a avut relaţiuni cu o altă femee, a pus’o să spună că ea trăia, pe cheltuiala Primatului, cu un nepot al acestuia. Afară din biserică un asemenea pîn­­găritor al ei I­litică abjectă din partea celuilalt. Fost magistrat, om drept, democrat convins, Gorovei n’a putut admite ex­pulzarea brutală a unui om și de aceea i-a uşurat intrarea în ţară, doar se va putea judeca şi dovedi că, după cum pretinde, Rakowski, el este cetăţean român. Sacrificiul acesta pentru dreptate şi pentru adevăr, Gorovei l-a plătit cu func­ţia sa. Dar ce motive îl determinase pe mi­nistrul Marghiloman, să permită rein­trarea lui Rakowski ? Le cunoaştem şi ele sunt: 1) sindica­liştii din Bucureşti să voteze cu guver­nul; 2) reintrarea lui Rakowski şi săr­bătorirea lui de muncitori, să fie şi o manifestaţie contra liberărilor ; 8) bătrî­­nul P. Grădişteanu să publice o scrisoare —pe care a publicat-o la timp—în care să combată cartelul takiştilor cu libe­ralii. Că Rakowski a fost reexpulzat—ştim şi motivele faptului acestui. Dar reîntrase cu voia ministrului, cu ştiinţa lui. Şi de aceea destituirea lui Gorovei, apare ca o imfamie şi perfi­die—demne de un geambaş politic ca d. Marghiloman, vremea trece, cu atît strălucirea e mai I vie, mai plină, mai senină, mai curată. Frumuseţea care a fost resfrînsă prin * versul unui poet rămîne imaculată, — fiindcă a devenit nemuritoare.­­ Ce ar fi însămnat graţia unei femei, a acelei femei? Dar ea avu * favoarea ca să incinte simţirea unui mare poet şi , iat’o de-a pururea ilustră, iat’o supra- I vieţuind secolele, biruind depărtările, ■ străbătînd ca o dungă de lumină năs­­j cătoare de încîntare şi de mîndrie. Căci , nu poate fi o mai dreaptă mîndrie a I unei femei decit acea de a trezi o clipă ‘ de inspiraţie în sufletul unui poet. Rodion UN „DESTITUIT“ Sunt două sau trei luni că d. Artur Gorovei a fost destituit din postul de inspector agricol al judeţului Botoşani sau Suceava — n’am putea preciza ju­deţul. Destituirea acestui excelent funcţionar, considerat cel mai bun d­intre inspec­torii agricoli din ţară, numit sub libe­rali—de­şi el e takist—mutat intr’un ju­deţ mai important, acea destituire se făcuse în chip foarte misterios pentru public. Decretul de destituire, apărut în Monitor, nu era urmat de nici o ex­punere de motive, nici ziarele oficioase nu comentase destituirea. Noi, însă, publicasem motivul : d Go­­rovei îşi atrăsese pedeapsa destituirei fiind că uşurase intrarea în ţară a d-rului Rakowski. Abia astăzi, cu prilejul publicării u­­nor „însemnări de călătorii“, scrise de d. Gorovei, Epoca afirmă, că d. Goro­vei a fost destituit pentru motivul pu­blicat de noi. Lăsăm la o parte chestia articolului publicat de d. Gorovei, fiind­că asupra lui, autorul dă lămuriri în chiar nu­­mărul nostru de astăzi. Dar destituirea d-lui Gorovei, pentru considerentul arătat, este o infamie și o perfidie. Ministrul de interne, care a hotărît destituirea, este acela care a permis in­trarea în ţară a d-rului Rakowksi. Cum am ştiut că Artur Gorovei a u­­şurat intrarea în ţară a expulzatului, ştim că ministrul Marghiloman a per­mis acea intrare. A permis-o, în urma unei convorbiri ce a avut-o cu d. P. Grădişteanu ; a ştiut ziua în care Rakowski sosise în Bucureşti şi de cine era găzduit. Osebirea între fapta lui Gorovei şi fapta domnului Marghiloman, constă în cinste, din partea primului, şi din po­ OAMENI ŞI LUCRURI După o sută de ani Intr’o localitate puţin cunoscută a Germaniei a murit acum de curînd o doamnă, Anna Franzius, văduva unui fost magistrat. Ii lipseau numai cîte­ va luni ca să înplinească suta de ani. Nu însă aceasta s’a subliniat cu ocazia mor­ţii sale, ci cu totul altă ceva. Anume, că odinioară, pe cînd era foarte tînără, ea a inspirat lui Heinrich Heine unul din cele mai celebre Lieduri ale lui : „Du bist wie eine Blume, So hold und schön und rein...“ Un nepot al defunctei, dentistul Georg H. Franzius din New-York, publică oare­­cari amănunte cu privire la această reminiscenţă poetică. E foarte cu pu­tinţă ca in comunicările aceste să fie oare­cari lucruri de fantazie—dar îm­prejurarea nu e mai puţin romantică. In vrîstă numai de 16 ani, domni­şoara Anna Reinecke se afla, în anul 1827, la staţiunea balneară Norderney, unde Heine îşi petrecea şi el vacanţele. E staţiunea care-şi datoreşte o bună parte din celebritatea-i mondială celor scrise de marele poet asupra localităţii. Se întîmplă ca la un moment dat poetul şi încintătoarea domnişoară să se găsească faţă în faţă, la una şi a­­ceeaşi masă de hotel. Cîntăreţul fu aşa de impresionat de frumuseţea şi graţia feciorelnică a tinerei Anna, în­cit pierdu gustul de a mînca şi de a bea, ca să se poată sătura numai de vederea dom­nişoarei. Revoltată de stăruinţa şi „neruşina­rea“ străinului, ea făcu faţă de vecina sa o observaţie drastică pe care, negre­şit, Heine nu ar fi scris-o in carnetul său de impresiuni, dacă ar fi auzit o. Din fericire poetul era atît de absorbit de propria sa însufleţire, în­cît n’auzi nimic. Din potrivă în acele clipe de admiraţiune senzaţiile, lui se întrupară sub forma acelui Lied renumit, care s’a tradus de atunci încoace în toate lim­bile din lume şi a fost pus în muzică de toţi compozitorii posibili şi imposi­bili. Bibliografii lui Heine înregistrează sute de compoziţii pentru această mică dar delicioasă poezie, care cîntă ea în­săşi, prin armonia cuvintelor, prin dul­ceaţa sunetelor împreunate într’un ritmu săltăreţ şi înfiripat. Mai tîrziu, Anna—devenită d-na Anna Franzius—cu mult mai indulgentă faţă de „obrăznicia“ poetului şi pînă în a­­dînci bătrîneţe — la 15 Ianuarie curent, a împlinit 99 de ani!—i-a păstrat ce­a mai duioasă recunoştinţă. Se zice că a ramas şi frumoasă pănă la o vrîstă foarte înaintată,—afară dacă „frumuseţea" a­­ceasta tîrzie, nu se datora unui proces de suggestiune datorit celebrelor strofe ale lui Heine. Pentrucă ori­ce s’ar spune numai cîntările poeţilor consacră în mod trainic farmecul neperitor al fe­­menităţii, aşa cum îl cunoaşte şi­­ pre­­ţueşte ochiul lor pătrunzător. Sunt poeţi îndrăzneţi; sunt capri­­cioşi; sunt schimbăcioşi, — dar ori pe unde trece, în zbor, sufletul lor, simţi­rea lor, dorinţa lor, —se întrupează, ca dintr’o pulbere de raze şi de aur, stră­lucirea unei aureole eterne. Şi cu cît pe urm­ele răscoalelor Zilele acestea multe ziare s’au ocupat — mai drept, s’au alarmat — de un fapt îngrozitor, relatat într’o schiţă pu­blicată de d. Artur Gorovei în „Noua Revistă Romină“. E vorba de fapta în­­mormîntării de viu a unui ţăran, „con­­demnat“ de un ofiţer, conducătorul u­­nei „coloane volante“. Faptul în chestiune comporta o lă­murire şi era de aşteptat ca autorul schi­ţei, d. Gorovei, va da lămurirea cuve­nită, după cum a şi dat-o. Aci reproducem o parte din schiţa d-lui Artur Gorovei, partea în care d-sa zugrăveşte în mod obiectiv, dar sugges­tiv, oarecare privelişti rămase „pe ur­mele răscoalelor“. „Dacă mergi noaptea cu trenul, între Vereşti şi Burdujeni, şi te uiţi pe fe­reastra vagonului, zăreşti la oarecare depărtare nişte globuri mari de lumină electrică, asemenea unor stele cari scli­pesc deasupra unui pustiu. Acolo e Salcea, moşia d-lui Al. Can­­tacuzino, moşie pe care s’a făcut cea mai frumoasă gospodărie din ţara noas­tră, şi s’ar face şi astăzi, dacă n’ar fi intervenit rătăcirea din anul sîngeros 1907. Cînd te duci din Vereşti la Salcea, treci printr’o alee mai lungă de un ki­lometru, plantată cu pomi de amîn­­două părţile. E un drum public, plan­tat de proprietar, cu cheltuiala lui, şi replantat cu îndărătnicie de nenumă­rate ori, după ce ţăranii duşmanii ar­borilor, îi distrugeau, numai pentru plă­cerea de a-i distruge. In fundul aleei se zăreşte palatul din Salcea, în mijlocul unui parc mic, dar graţios şi vesel. Cine vrea să-şi facă o palidă idee despre ceea ce au fost răscoalele din 1907, să poftească la Salcea, unde li se păstrează urmele cu multă sfinţenie. Te cuprinde groaza cînd pătrunzi în interiorul acestei locuinţi cochete, ale cărei uşi şi fereşti sunt înlocuite prin scînduri bătute în cuie. Năvălirile barbarilor nu puteau să facă dezastre mai grozave. Nu a rămas nimic nesfărimat. Uşi, fereşti, mobile, totul a fost prefăcut în­­bucăţi. Sobele de teracotă au fost dări­­mate, caloriferele scoase din păreţi, sîr­­mele de la conducta electrică au fost smulse şi rupte, cărţile din bibliotecă sfâşiate foae cu foae, şi toate aceste : lemnărie, teracotă, ferărie, sîrme, hîrtie­, toate zac împrăştiate pe parchet, sin­gurul lucru de preţ, care a rămas ne­vătămat, şi asta numai pentru că ţăra­nii nu i-au cunoscut valoarea. Ca să poţi înainta prin odăi, trebue să încaleci peste toate aceste sfărimă­­turi, care stau de patru ani neclintite, ca şi în ziua nenorocită cînd poporul cel mai blind din lume, a dat dovada unei sălbătăcit de care nimeni nu l’a săruit. Cum s’au petrecut aceste lucruri ? Cine i-a îndemnat ? Unde şi cum s’au înţeles ?... Nimeni nu-ţi poate spune nimic. Se ştia mai de înainte că se va în­­tîmpla ceva, şi în zorii unei zile a nă­vălit puhoiul. Vitele au fost scoase de prin grajduri şi lăsate slobode; trăsurilor li s’a dat drumul din deal în spre iaz ; hamurile au fost tăiate în bucăţi, apoi au înce­put operaţia în casă. Pînă şi unii dintre servitorii vechi ai proprietarului s’au dedat la acte de vandalism. Se spune că un bucătar lo­vea cu toporul în maşina de bucătărie şi răcnea: „douăzeci de ani m’am ars« eu la maşina asta !“ Macar pe bucătarul acesta nu l’a mi­nat la răscoală dragostea de pămînt şi lipsa lui. Ciţi­va dintre răsculaţi ajunsese iu ---.................................................. 5 bani Exemplarul ANUNŢURI 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an o . . o . 20 lei • 6 luni o o u j o 10 ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacţia şi Administraţia: UE!, Str. Gt Ikimm I? Sub direcţiunea unui Comitet î Anul Vil!—8c. «324 Sîmbătă II Iunie 1911

Next