Opinia, iunie 1911 (Anul 8, nr. 1315-1338)
1911-06-11 / nr. 1324
SE VEDE SPIRŞITUL Procesul de la Sinod se apropie desfîrşit. Lumina sa tace; adevărul triumfă. Credinţa strămoşească îşi găseşte sprijinul în lupta contra falsităţii şi a imoralităţii. Furtuna care acum vrăvuteşte biserica va aduce după sine un senin frumos, care va înlesni să strălucească mai frumos razele credinţei. Ne am înşela amar de am bănui un singur moment surparea credinţei strămoşeşti prin păcătoşeniile unora şi ale altora din cei ce diriguesc biserica noastră. Au mai fost furtuni în biserica noastră, stârnite de vârtejul luptelor politice. Au mai fost răpuşi ei Mitropoliţi pentru credinţele loreoliticeşti. Furtuna a trecut şi biserica s-a repus pe bazele ei seculare. Istoria numai le înregistrează ca pagini negre, ca momente de cădere. Post a fost dat ca D. D- Atanasie Mironescu, Primatele Romîniei din 1911 să înscrie o pagină înjositoare în condica sfîntă a Mitropoliei ţării şi istoriograful, care în viitor ar veni să scrie partea acestei arhipăstoriri, se va izbi de marele şi istoricul proces ce se pertractează la Sinod şi a cărui agent principal e Episcopul de Roman. In ce scop acest Prelat a provocat un proces unic în felul lui? Fost-a dus el de scopuri egoistice? Răvnit-a el la scaunul Mitropolitan ? Fost-a el o uneltă a Catolicilor ? Fost-a el teomanul decadent, care aruncă cu măciuca în biserică? Toate șoaptele, toate uneltirile, toate zisele, ce se aruncau în spetele Ierarhului de la Roman s’au spulberat ca fumul de faţa vîntului, ca ceara de faţa focului la luminoasa şi documentata apărare, ce şi-a făcut Episcopul de Roman, apărîndu-se pe sine şi acuzînd pe Primatele ţării. Reiese din această aparare atît de joasă persoana primatului, că reprezintă prin sine persoana întreagă a arivistului, a parvenitului, a ciocoiului în biserică. In dorul de a ajunge Primate a intimidat pe Episcopul Pimen şi l’a dat plocon laşilor şi Moldovei; în dorul de a parveni s’a vîndut pentru un blid de linte ministrului Haret, apărSfrd astăzi ceia ce combătuse eri; în dorul de a parveni s’a pus în slujba duşmanilor seculari ai bisericei ortodoxe, ca feştelind în tina insultei pe fraţii săi în Hristos să rămăi singur pe ruinele bisericei. In dorul de a parveni şi-a pus în slujba scaunului arhipăstoresc partea rea a sufletului omenesc: defăimarea, sperjurul, tăgada, îndrăzneala fără samăn. Şi să facem o paralelă, pentru a Învedera lucrul. Fostul Mitropolit Partenie, care era o figură în Sinod, şi care umbrea persoana Episcopului de Rîmnic, după ce a fost insultat grosolan de presa politică adversă şi de cea catolicească, insulte la care s’a asociat în mod clandestin şi Episcopul Atanasie, după ce a luat avizul cercurilor competente s’a demis din înalta sa demnitate, pentru a nu pune mica sa persoană mai presus de sfintele şi meternele interese ale bisericei. Şi Partenie n’a scris nici un rînd de ocară la adresa fraţilor săi din Sinod. Primatele actual a scris şi corectat articole întregi de ocară la adresa Sinodului. In ce scop? La Partenie n’a fost ajuns un catolic cu prietenia să se pună în slujba lor. Primatele actual a îndemnat pe d. Teodorian să insulte pe membrii Episcopatului nostru, pentru a slăbi autoritatea. Haret pe de o parte, Episcopul do Rimnic pe de altă parte, alimentau presa catolică cu campania de ură şi ocară contra bisericei noastre. Pe Partenie l’au necinstit cu o iscoadă şi el s’a demis, ştiind şi afirmînd că un Erarh al ţării nu poate sta în instanţă contra calomniatorului, ca orice alt cetăţean mirean; el a fost ţinut de înalta sa situaţie să sufere în tăcere, fără a riposta. Actualul primar vede cu ochii dovezile gîrlă. Scrisori, atestări, mandate, fotografii, reţete, şi cu toate acestea stă în instanţă aşteptînd cu nepăsare verdictul. Cînd e ca D-zeu să piarză pe cineva îi ia minţile- l-a luat D-zeu minţile. Şi vezi că norodul nostru e îngăduitor, îşi închipue o serie de minţi, cari nu sînt decît păreri, judecăţi, argumente. Ei bine, nici o judecată nu şi-a făcut Primatele, cînd a ţinut să se înceapă procesul. Procesul ţine de 2 săptămîni. Ţara întreagă stă în gura procesului. Şi fie ce zi aduce lucruri nouă. Şi toţi ne mirăm şi ne întrebăm : pînă unde au să meargă toate acestea? Şi la ce ban să meargă pînă la urmă ? Pentru a se goli tot paharul ruşinei şi al nedemnităţii omului şi pentru a se înfiera o atitudine, că pentru parvenit, pentru ciocoiul din biserică, daci suişul i-a fost îngăduit, alunecuşu căderii e şi mai grăbit şi mai cu zgomot, pentru a se împlini vorba psalmistului David : „peirea lui fi-va cu zgomot“. Iar Sinodul este edificat astăzi că Primate e Romîniei e eretic, Primatele Romîniei a plagiat, Primatele Romîniei e imoral. Iar ca om s’a dat dovadă că e fals, nestatornic în idei, iute aprinzător de ’păreri protivnice, şi că spiritul Evanghelic nu a pătruns în sufletul lui nici pînă la unghii, necum în minte şi inimă, şi că îndemnurile lui Mamona sînt mai puternice în sufletul său, decît cele de la D-zeu. Şi sfirşitul se vede: Mitropolitul Primat, D. D. Atanasie Mironescu va fi demis din Înalta sa demnitate apostolică, pentru că a făcut biserica lui D-zeu casă vînzătorilor de neam şi credinţă. „târanul îngropat de Vin“ Opinia a reprodus o scrisoare a d-lui profesor doctor C. Istrate prin care acest mare erudit cere lămuriri d-lui Artur Gorovei, care, într’un articol asupra răscoalelor magrare, a vorbit despre un sătean, care ar fi fost înmormîntat de viu. Domnul Artur Gorovei răspunde invitaţiei d-lui dr. Istrate şi are atenţia să trimeată răspunsul seu, spre a fi publicat, în Opinia. Iată răspunsul: Domnule Director, La somaţiunea ce-mi face d. Dr. Istrati, prin No. 8 al N. R. R., cu toat consideraţia ce o am pentru d-sa, nu pot satisface decît în parte. Cele ce am revelat eu, au fost povestite de către alţii; eu le-am auzit şi le-am reprodus, ca document omenesc.— Nu am fost martor la săvîrşirea dramei; de controlat faptul nu am încercat, şi nici mi-ar fi fost cu putinţă, aşa că nu pot nici să retrag, nici să mă îndărătnicesc a susţine, ca adevărată, povestirea pe care am reprodus-o şi eu. Să precizez localitatea şi să indic nume proprii, iarăşi nu-mi stă prin putinţă, pentru că nici acei cari povestiau aceste lucruri nu dădeau aceste indicaţiuni. Pentru a linişti, însă, conştiinţa revoltată—cu drept cuvînt—a d-lui dr. Istrati, îi declar că şi mie îmi place să fiu convins că faptul s’a petrecut, şi convin că povestirea a fost o farifaromdă a aceluia care se da drept autor al faptului, sau o hiperestizie a acelora cari povestiau faptul. Cu această ocazie am putut constata inconvenientul de a se trunchia bucăţile care se reproduc din o scriere oarecare. După cum a reprodus, d. dr. Istrati în scrisoarea d-sale, sfirşitul articolului meu, cetitorii acestei scrisori, cari nu au cetit şi articolul, înţeleg ca eu a’şi afirma că am cunoştinţă că s’a petrecut faptul relatat, ceia ce nu este exact, şi mi-a adus adrecati neplăceri; pe cînd, dacă ar fi reprodus măcar numai trei rînduri mai mult, care sînt imediat înaintea celor reproduse, cetitorii scrisoarei ar vedea că eu vorbeni despre „povestirea“ altuia. Şi, între a afirma existenţa unui fapt, şi a reproduce povestirea altora, despre săvîrşirea acelui fapt, mi se pare că este o deosebire foarte mare. Cu acest răspuns sper, D-le Director, că atît Dv., cît şi eu, ne-am îndeplinit datoria faţă de d. dr. Istrati, şi vă rog sa primiţi încredinţarea osebitei mele consideraţii. Artur Gorovoi Doamna Olimpia Vasilescu scria scrisori franţuzeşti actualului I. P. S. S. Mitropolit Primat. Una din ele, datată Martie 1908, pe cînd Mitropolitul fusese încă Episcop, a fost publicată de noi, ieri. Este indiferent, faptul că sora Vasilescu nu ştie să scrie franţuzeşte. Dar ce vrea ea, ce cede ea, in ce grad de... rubedenie se afla ea, în 1908, cu Primatul Ro’miniei, aceasta reesă foarte clar chiar şi din franţuzeasca romînească, cu greşeli de ortografie, a scriitoarei faimoasei scrisori. Olimpia era amanta prea sfîntului Athanasie. Acesta, ca un bonjourist oarecare, avea garsoniera sa, strada Sapienţiei şi primea acolo vizitele damei. Banal laici Fostul episcop scria scrisori dulcineei şi ea răspundea. O invită să vie. Ea îl anunţă s’o aştepte El îi tremitea cărţi să se instruiască ; ea, în scrisori, îi dădea cont cum a petrecut ziua şi că s’a preumblat, la şosea, cu o damă, nu doar, ferească Dumnezeu, cu un laic! Scrisoarea se isprăveşte cu aurivoir —la revedere, pentru Duminică sau Marţi—Ce lungă aşteptare!—şi cu cuvintele, subliniate în text, „j’ai someile* —care, cine ştie cum ar trebui traduse ca să aibă adevăratul lor text. Dar Olimpia Vasilescu, care posedă certificat de moralitate, fiindcă s’a spovedit, probabil înaintea fostului ei amant, această Olimpie a jurat înaintea juriului sinodal, că ea n’a avut nici o relaţie cu acuzatul de Episcopul de Roman. A jurat dar fals. Dar asta n’are de a face. încărcătoare pentru acuzat este scrisoarea damei—asta are de-a face. Ea dovedeşte zdrobitor, că Episcopul de Roman n’a calomniat. Ea deschide scandalul mai mare şi dovedeşte ce rău serviciu au adus Bisericei acei, cari au impus pe Primat la judecată, cînd Episcopul de Roman propusese închiderea procesului, prin demisia sa şi a Primatului. Mai poate sta în fruntea bisericei, sau chiar la umbra ei, un om bolnav de boli lumeşti, un om în corespondenţă amoroasă cu femeile, un om care pentru a arata, că el n’a avut relaţiuni cu o altă femee, a pus’o să spună că ea trăia, pe cheltuiala Primatului, cu un nepot al acestuia. Afară din biserică un asemenea pîngăritor al ei Ilitică abjectă din partea celuilalt. Fost magistrat, om drept, democrat convins, Gorovei n’a putut admite expulzarea brutală a unui om și de aceea i-a uşurat intrarea în ţară, doar se va putea judeca şi dovedi că, după cum pretinde, Rakowski, el este cetăţean român. Sacrificiul acesta pentru dreptate şi pentru adevăr, Gorovei l-a plătit cu funcţia sa. Dar ce motive îl determinase pe ministrul Marghiloman, să permită reintrarea lui Rakowski ? Le cunoaştem şi ele sunt: 1) sindicaliştii din Bucureşti să voteze cu guvernul; 2) reintrarea lui Rakowski şi sărbătorirea lui de muncitori, să fie şi o manifestaţie contra liberărilor ; 8) bătrînul P. Grădişteanu să publice o scrisoare —pe care a publicat-o la timp—în care să combată cartelul takiştilor cu liberalii. Că Rakowski a fost reexpulzat—ştim şi motivele faptului acestui. Dar reîntrase cu voia ministrului, cu ştiinţa lui. Şi de aceea destituirea lui Gorovei, apare ca o imfamie şi perfidie—demne de un geambaş politic ca d. Marghiloman, vremea trece, cu atît strălucirea e mai I vie, mai plină, mai senină, mai curată. Frumuseţea care a fost resfrînsă prin * versul unui poet rămîne imaculată, — fiindcă a devenit nemuritoare. Ce ar fi însămnat graţia unei femei, a acelei femei? Dar ea avu * favoarea ca să incinte simţirea unui mare poet şi , iat’o de-a pururea ilustră, iat’o supra- I vieţuind secolele, biruind depărtările, ■ străbătînd ca o dungă de lumină năsj cătoare de încîntare şi de mîndrie. Căci , nu poate fi o mai dreaptă mîndrie a I unei femei decit acea de a trezi o clipă ‘ de inspiraţie în sufletul unui poet. Rodion UN „DESTITUIT“ Sunt două sau trei luni că d. Artur Gorovei a fost destituit din postul de inspector agricol al judeţului Botoşani sau Suceava — n’am putea preciza judeţul. Destituirea acestui excelent funcţionar, considerat cel mai bun dintre inspectorii agricoli din ţară, numit sub liberali—deşi el e takist—mutat intr’un judeţ mai important, acea destituire se făcuse în chip foarte misterios pentru public. Decretul de destituire, apărut în Monitor, nu era urmat de nici o expunere de motive, nici ziarele oficioase nu comentase destituirea. Noi, însă, publicasem motivul : d Gorovei îşi atrăsese pedeapsa destituirei fiind că uşurase intrarea în ţară a d-rului Rakowski. Abia astăzi, cu prilejul publicării unor „însemnări de călătorii“, scrise de d. Gorovei, Epoca afirmă, că d. Gorovei a fost destituit pentru motivul publicat de noi. Lăsăm la o parte chestia articolului publicat de d. Gorovei, fiindcă asupra lui, autorul dă lămuriri în chiar numărul nostru de astăzi. Dar destituirea d-lui Gorovei, pentru considerentul arătat, este o infamie și o perfidie. Ministrul de interne, care a hotărît destituirea, este acela care a permis intrarea în ţară a d-rului Rakowksi. Cum am ştiut că Artur Gorovei a uşurat intrarea în ţară a expulzatului, ştim că ministrul Marghiloman a permis acea intrare. A permis-o, în urma unei convorbiri ce a avut-o cu d. P. Grădişteanu ; a ştiut ziua în care Rakowski sosise în Bucureşti şi de cine era găzduit. Osebirea între fapta lui Gorovei şi fapta domnului Marghiloman, constă în cinste, din partea primului, şi din po OAMENI ŞI LUCRURI După o sută de ani Intr’o localitate puţin cunoscută a Germaniei a murit acum de curînd o doamnă, Anna Franzius, văduva unui fost magistrat. Ii lipseau numai cîte va luni ca să înplinească suta de ani. Nu însă aceasta s’a subliniat cu ocazia morţii sale, ci cu totul altă ceva. Anume, că odinioară, pe cînd era foarte tînără, ea a inspirat lui Heinrich Heine unul din cele mai celebre Lieduri ale lui : „Du bist wie eine Blume, So hold und schön und rein...“ Un nepot al defunctei, dentistul Georg H. Franzius din New-York, publică oarecari amănunte cu privire la această reminiscenţă poetică. E foarte cu putinţă ca in comunicările aceste să fie oarecari lucruri de fantazie—dar împrejurarea nu e mai puţin romantică. In vrîstă numai de 16 ani, domnişoara Anna Reinecke se afla, în anul 1827, la staţiunea balneară Norderney, unde Heine îşi petrecea şi el vacanţele. E staţiunea care-şi datoreşte o bună parte din celebritatea-i mondială celor scrise de marele poet asupra localităţii. Se întîmplă ca la un moment dat poetul şi încintătoarea domnişoară să se găsească faţă în faţă, la una şi aceeaşi masă de hotel. Cîntăreţul fu aşa de impresionat de frumuseţea şi graţia feciorelnică a tinerei Anna, încit pierdu gustul de a mînca şi de a bea, ca să se poată sătura numai de vederea domnişoarei. Revoltată de stăruinţa şi „neruşinarea“ străinului, ea făcu faţă de vecina sa o observaţie drastică pe care, negreşit, Heine nu ar fi scris-o in carnetul său de impresiuni, dacă ar fi auzit o. Din fericire poetul era atît de absorbit de propria sa însufleţire, încît n’auzi nimic. Din potrivă în acele clipe de admiraţiune senzaţiile, lui se întrupară sub forma acelui Lied renumit, care s’a tradus de atunci încoace în toate limbile din lume şi a fost pus în muzică de toţi compozitorii posibili şi imposibili. Bibliografii lui Heine înregistrează sute de compoziţii pentru această mică dar delicioasă poezie, care cîntă ea însăşi, prin armonia cuvintelor, prin dulceaţa sunetelor împreunate într’un ritmu săltăreţ şi înfiripat. Mai tîrziu, Anna—devenită d-na Anna Franzius—cu mult mai indulgentă faţă de „obrăznicia“ poetului şi pînă în adînci bătrîneţe — la 15 Ianuarie curent, a împlinit 99 de ani!—i-a păstrat cea mai duioasă recunoştinţă. Se zice că a ramas şi frumoasă pănă la o vrîstă foarte înaintată,—afară dacă „frumuseţea" aceasta tîrzie, nu se datora unui proces de suggestiune datorit celebrelor strofe ale lui Heine. Pentrucă orice s’ar spune numai cîntările poeţilor consacră în mod trainic farmecul neperitor al femenităţii, aşa cum îl cunoaşte şi preţueşte ochiul lor pătrunzător. Sunt poeţi îndrăzneţi; sunt capricioşi; sunt schimbăcioşi, — dar ori pe unde trece, în zbor, sufletul lor, simţirea lor, dorinţa lor, —se întrupează, ca dintr’o pulbere de raze şi de aur, strălucirea unei aureole eterne. Şi cu cît pe urmele răscoalelor Zilele acestea multe ziare s’au ocupat — mai drept, s’au alarmat — de un fapt îngrozitor, relatat într’o schiţă publicată de d. Artur Gorovei în „Noua Revistă Romină“. E vorba de fapta înmormîntării de viu a unui ţăran, „condemnat“ de un ofiţer, conducătorul unei „coloane volante“. Faptul în chestiune comporta o lămurire şi era de aşteptat ca autorul schiţei, d. Gorovei, va da lămurirea cuvenită, după cum a şi dat-o. Aci reproducem o parte din schiţa d-lui Artur Gorovei, partea în care d-sa zugrăveşte în mod obiectiv, dar suggestiv, oarecare privelişti rămase „pe urmele răscoalelor“. „Dacă mergi noaptea cu trenul, între Vereşti şi Burdujeni, şi te uiţi pe fereastra vagonului, zăreşti la oarecare depărtare nişte globuri mari de lumină electrică, asemenea unor stele cari sclipesc deasupra unui pustiu. Acolo e Salcea, moşia d-lui Al. Cantacuzino, moşie pe care s’a făcut cea mai frumoasă gospodărie din ţara noastră, şi s’ar face şi astăzi, dacă n’ar fi intervenit rătăcirea din anul sîngeros 1907. Cînd te duci din Vereşti la Salcea, treci printr’o alee mai lungă de un kilometru, plantată cu pomi de amîndouă părţile. E un drum public, plantat de proprietar, cu cheltuiala lui, şi replantat cu îndărătnicie de nenumărate ori, după ce ţăranii duşmanii arborilor, îi distrugeau, numai pentru plăcerea de a-i distruge. In fundul aleei se zăreşte palatul din Salcea, în mijlocul unui parc mic, dar graţios şi vesel. Cine vrea să-şi facă o palidă idee despre ceea ce au fost răscoalele din 1907, să poftească la Salcea, unde li se păstrează urmele cu multă sfinţenie. Te cuprinde groaza cînd pătrunzi în interiorul acestei locuinţi cochete, ale cărei uşi şi fereşti sunt înlocuite prin scînduri bătute în cuie. Năvălirile barbarilor nu puteau să facă dezastre mai grozave. Nu a rămas nimic nesfărimat. Uşi, fereşti, mobile, totul a fost prefăcut înbucăţi. Sobele de teracotă au fost dărimate, caloriferele scoase din păreţi, sîrmele de la conducta electrică au fost smulse şi rupte, cărţile din bibliotecă sfâşiate foae cu foae, şi toate aceste : lemnărie, teracotă, ferărie, sîrme, hîrtie, toate zac împrăştiate pe parchet, singurul lucru de preţ, care a rămas nevătămat, şi asta numai pentru că ţăranii nu i-au cunoscut valoarea. Ca să poţi înainta prin odăi, trebue să încaleci peste toate aceste sfărimături, care stau de patru ani neclintite, ca şi în ziua nenorocită cînd poporul cel mai blind din lume, a dat dovada unei sălbătăcit de care nimeni nu l’a săruit. Cum s’au petrecut aceste lucruri ? Cine i-a îndemnat ? Unde şi cum s’au înţeles ?... Nimeni nu-ţi poate spune nimic. Se ştia mai de înainte că se va întîmpla ceva, şi în zorii unei zile a năvălit puhoiul. Vitele au fost scoase de prin grajduri şi lăsate slobode; trăsurilor li s’a dat drumul din deal în spre iaz ; hamurile au fost tăiate în bucăţi, apoi au început operaţia în casă. Pînă şi unii dintre servitorii vechi ai proprietarului s’au dedat la acte de vandalism. Se spune că un bucătar lovea cu toporul în maşina de bucătărie şi răcnea: „douăzeci de ani m’am ars« eu la maşina asta !“ Macar pe bucătarul acesta nu l’a minat la răscoală dragostea de pămînt şi lipsa lui. Ciţiva dintre răsculaţi ajunsese iu ---.................................................. 5 bani Exemplarul ANUNŢURI 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an o . . o . 20 lei • 6 luni o o u j o 10 ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacţia şi Administraţia: UE!, Str. Gt Ikimm I? Sub direcţiunea unui Comitet î Anul Vil!—8c. «324 Sîmbătă II Iunie 1911