Opinia, octombrie 1911 (Anul 8, nr. 1413-1435)
1911-10-14 / nr. 1423
BbaniExemplarul ABONAMENTE na «a . . a o o 20 lei @ 0 a s a Q HO jjj; Skill Exemplarul ANUNŢURI Ua rând în pag. .XHS 50 Bani ,v i» it if-- u HAS CONSIlIATOR-DEMOCMT Redacţia. şi Administraţia? Mii mr. 1423 Vineri 14 Octombrie 1911 Ilustrul şef al partidului conservator-democrat, domnul Take Ionescu, împlineşte astăzi cincizeci trei ani de viaţă. Cu profunda veneraţie, cu adânc respect, cu nestrămutată admiraţie pentru şef, salutăm aniversarea celui mai mare barbat de stat al Romîniei contimporane, celui mai ilustru cetăţean al Ţării, celui mai mare şi mai luminat patriot român. :. Pentru fericirea desăvîrşită a Ţării, pentru triumful culminant al ideei democrate, facem urări entuziaste ca aniversarea naşterei şefului partidului nostru să fie sărbătorită încă mulţi, foarte mulţi ani de acum înainte. Să trăiască Take Ionescu ! Să trăiască partidul conservator-democrat. „OPINIA TAKE IONESCU Uşor e să desinezi o figură care ţi s a arătat sub toate înfăţişerile-i posibile, să analizezi un talent, care s’a cheltuit întreg, să apreciezi o viaţă, care a dat societăţei tot ce-i putea da, prin concursul personal al inteligenţei şi al voinţei, al ideei şi al faptei; să schiţezi însă chipul unui om, care desigur încă nu şi-a ajuns culmea carierei, este o sarcină mai grea, fiindcă promisiunile acestuia sunt încă supuse îndoelei. Este adevărat că Take Ionescu promitea mult şi că tot ce a promis pînă acum a îndeplinit cu prisos, potrivit vîrstei, şi mereu promite mult, şi poate va îndeplini şi mai mult. Fără îndoială acest om, care posedă o mare virtute, ambiţiunea, posedă şi toate mijloacele de isbîndă, şi e ştiut că nu e virtute socială mai mare decit ambiţiunea— cînd, ajutată de un potrivit talent, e insuflată de dragostea binelui public. Un politic distins, în acelaş timp publicist de valoare, zicea încă de mult, pe vremea sesiunei parlamentare din 1888 asupra lui Take Ionescu. „Este un tînăr plin de viitor, ambiţios, foarte ambiţios, ca toţi oamenii ,cari simt ceva în inimă şi în cap, caută să ajungă acolo unde culturalul în ’’telectuală şi talentele lui îl împing. Situaţia lui politică nu e încă bine definită pentru moment. Nu se ştie ceva ajunge Teke Ionescu. Or cum arfi, acest deputat al Craiovei, este pentru parlamentul român o adevărată „podoabă“. Omul superior, care scria aceste rînduri, şi care el însuşi este o ilustraţiune a vremei noastre, nu s’a amăgit. G. Panu a prevăzut Afine, viitorul tînărului deputat al Craiovei. Acest tînăr şi a făcut el însuşi o situaţie deosebită, care nu se poate confunda în gramadă, ci trebueşte distinsă, şi a ajuns să se impună ca o personalitate politică de cea mai înaltă marcă. Toţi aceia, care fac politică serioasă în ţara asta sunt legaţi să-l pună în rîndul întăiu sau al amicilor sau al adversarilor, să se rezeme pe dînsul cu încredere sau să se teamă de el. Amiciţia lui Alexandru Lahovari, ilustrul repauzat, a fost pentru Take Ionescu un mare noroc. Tînărul avea la începutul carierei momente de ezitare ; era încovoiat sub greutatea citorva prejudecăţi amăgitoare, pe atunci încă dominante, risipite astăzi, graţie în mare parte şi puterea talentului lui. Tocmai în acele momente, cînd trebue fireşte o extremă bravură pentru a lovi o legendă învederată atunci cînd tînărul sta la cumpănă între pietate pentru demodatul liberalism doctrinar şi spiritul democratic modern,— un mare amic i-a întins mina. Şi acea mină, atingîndu i fruntea cu bunătatea şi simpatia ce o inspiră unui adevărat talent, un talent adevărat, l'a redat lui—şi l’a deslegat de îndoială. Voinţa lui Take Ionescu astfel îmbărbătată s’a ridicat îndată cu toată vigoarea. Rupînd legăturile rutinei, el a intrat numai de cit pe calea largă, unde voinţa-i putea găsi loc liber de mişcare, unde talentu-i superior se putea dezvolta fără piedici nici frîu. In acele momente începe el cu atîta avlnt frumoasa-i carieră, şi din aceleaşi momente, fireşte se pornesc asemenea, alături cu aplauzele admiratorilor, alături cu popularitatea ce creşte pe văzute primele scrişneli ale invidiei şi ale calomniei. Tînărul acesta care, din rîndurile poporului, isbutea, singur între atîtea alţii să se ridice aşa de sus, graţie numai prestigiului eminentelor sale daruri, trebuia zdrobit, dacă nu zdrobit, cel puţin răsturnat, dacă nu răsturnat, barem murdărit !—de două ori duşmănit, odată pentru meritele, şi încă odată pentru succesele lui. Dacă l-ar fi ursit soarta să strălucească tot aşa de tare în altă carieră, unde succesul talentului să nu fi afirnat atîta de puterea voinţei, ca bunăoară în carierile artelor sau literelor, desigur tocmai superioritatea talentului i-ar fi fost cea mai mare primejdie : primul triumf ar fi fost semnalul nenorocirii, dacă nu chiar al peirei triumfătorului. Dar soarta i-a aruncat în cariera politică unde voinţa ajută atît de mult talentului, aşa că urile individioşilor, aţîţate de repezite-i succese, nu l’au putut nici răni, nici micşora. Take Ionescu posedă o extraordinară putere de pătrundere a lucrurilor şi cel mai subtil tact de faţă cu oamenii. Observatorul deprins ghiceşte cită adîncime se ascunde sub zimbetul afabil şi mîngăitor al acestui barbat de Stat, zinbet însoţit totdeauna de o uşoară clipire a pleoapelor. E figura unui camarad, băiat bun, ori în ce mediu s’ar afla, între profesori de Universitate, între barbaţi politici, între publicişti sau alegători, între artişti rafinaţi, între diplomaţi sau între simpli ţărani. Dar sub trăsăturile acestei figuri se întrevede, gata de apărare la orice nevoe voinţa cea mai hotărîtă şi mai neclătinată. Sufletul lui e o claviatură. Toate tonurile pot, după moment, să ia rolul dominant. Vesel student; diplomat iscusit ; orator atît de eminent în desbaterea parlamentară sau academică înaltă cît şi în întrunirea publică zgomotoasă şi «buciumată; jurnalist şi publicist extrem de abil ; eminent avocat; călduros amator de artă şi literatură; consilier devotat şi luminat al tronului , patriot neobosit şi cuminte,—ei îmbrăţişează cu acelaşi interes, discută cu aceaşi aplicare, rezolvă cu aceeaşi pătrundere toate chestiunile politice şi sociale. Peste tot şi oricînd, aceeaşi limpezime de spirit, aceeaşi încordare a voinţei. Dinte toate aceste calităţi, acea care le pune pe toate în lumină şi i-a înlesnit succesul este talentul de orator, talent rar în adevăr, peste putinţă de tăgăduit; şi de aceea pînă acuma n’a cutezat nimeni a i-1 discuta. Este ceva specific în cuvîntarea lui, ca la toţi oratorii mari, o notă personală care sfidează orice metodă. Frază comodă, corectă şi elegantă ; limpezime desăvîrşită şi nici un fel de pretenţie; facilitate şi mlădiare fără artificii nici preţiozitate — toate astea într’o limbă romînească adevărat literară. Dar afară de partea exterioară, mecanică, el are, ceea ce e mai important la orator, partea interioară, pasională, nota personală. La el, apucăturile vehemente, pornirea bunului simţ, care luptă adesea revoltat cruzimea spontană a dreptăţii nedreptăţite sunt foarte rare. In schimb însă, în cuvintarea lui ferbe violenţa interioară, concentrată toată în structura expunerii şi argumentării. Argumentarea la el lucrează ca un fel de cleşte, care, după ce a apucat, strînge încet, încet, cu răceală, fără grabă, dar cu o cruzime care creşte, creşte mereu pînă sfarîmă. Cariera lui politică pentru moment nu poate fi socotită—este însă o avere de promisiuni; de aceea am spus dintru’nceput, că a schița figura lui Take Ionescu nu e o sarcină tocmai uşoară. Cariera unui om de talent, seamănă cu brazda ce o lasă în urmă-i o luntre pe imensitatea mării. Munca lopătarului se poate preţui numai după ce el a ajuns la ţărmul hotaric. Cîte primejdii îl vor împresura pe omul de stat, cîte promisiuni va îndeplini el, jertfindu-se uneori pe sine spre a folosi totdeauna la ai săi şi binelui public,—toate atîrnă de atîtea şi atîtea împrejurări, nenumărate şi acestea ca şi valurile pe cari a pornit îndrăzneţul luntraş. Spre a birni împrejurări şi valurile rămîn şi unuia şi altuia puterea voinţei, limpezimea minţii şi nestrămutată credinţă în ele. Asta e cariera talentului, asta va fi cariera lui Take Ionescu. El de abia a intrat în largul mării pe valurile înalte ; nimeni dintre prieteni ori vrăjmaşi, nici el însuşi, nu se îndoieşte de puterea talentului şi voinţei lui. La ceea ce spunea în 1888 G. Panu despre Take Ionescu, astăzi peste aproape zece ani, am putea adăuga : cum îl vedem mîndru şi luntrea, vîslaşul acesta departe are s’ajungă ; şi cînd într’un tîrziu, se va opri, el va fi fost o adevărată glorie pentru vremea şi ţara lui. Caragiale, 1897 Iunie pragul sfîrşitului constitue azi organismul de partid cel mai viu, ce există acum în ţară şi cea mai vitală organizare in care s’a întrupat la noi ideea conservatoare în cei din urmă două zeci de ani. S’ar cuveni aproape să pomenim cu recunoştinţă vestirea „Epocei“, căci ea a dat odată mai mult prilej tuturor straturilor şi tuturor organizărilor partidului conservator-democrat, să dovedească o coleziune, un devotament şi mai ales o încredere în viitor, pentru care nu cunoaştem pereche în viaţa noastră politică şi care rămîn criteriul fundamental al existenţei şi forţei unui partid. începutul l-a făcut admirabila şi exemplara organizare conservator-democrată din Iaşi, care în toate împrejurările a fost în frunte cu impozantele ei manifestări de vitalitatea şi unitatea partidului. Şi din toate judeţele au venit apoi, într-o mişcare de irezistibilă conştiinţă de sine, dovezi puternice de inalterabilă credinţă în destinele democraţiei conservatoare. Este aceasta atitudinea unui partid isprăvit, care urmează să se împrăștie în cele patru puncte cardinale, pentru că un estetician sau un geometru politic a descoperit deodată că strică o oarecare simetrie ? Dealtmintrelea, nu numai prin această atitudine partidul conservator democrat a dat dovada isbitoşre a existenţei şi stăruinţei sale, şi intuiţia clară a isbîndei sale definitive. Se va vedea numaidecît, cînd va reîncepe lupta, cît e de recalcitrant acest mort, ce prisos de viaţă şi energie pulsează întrînsul, cit de puţin neliniştite despre ziua de mîine, şi cît de bine ştie să dobîndească aceea ce li se cuvine şi de care nici o consideraţiune de ordin geometric nu-l poate lipsi pînă în cele din urmă. Este totuşi adevărat că există un partid sfirşit, un partid care se exclude din rîndul partidelor de guvernămînt. Acest partid, e cel guvernamental. In tocmai cum partidul nostru şi-a dovedit în mod neîndoios vitalitatea prin faptul că a putut rămîne în opoziţie fără a suferi nici o ştirbire, tot astfel partidul carpist şi a proclamat singur decăderea şi eliminarea din rîndul factorilor de guvernare prin modul cum a luat puterea şi cum o exercită. De sus pînă jos, edificiul guvernamental ridicat în grabă ca o panoramă de bîlciu, crapă şi se dărîmă. Nici un curent de idei, nici o aspiraţie, nici măcar un mare şi victorios orgoliu de partid. Fiecare din seniorii coalizaţi ameninţă să se retragă cu trupele sale. Vedeţi, comparaţi şi judecaţi : Care este partidul cel isprăvit şi osîndit ? (Ordinea) PARTID OSINDIT Cu cită bucurie a vestit „Epoca“, acuma cîteva zile, sfîrşitul celui de al treilea partid! Al treilea partid, eram noi. Bucuria ei însă, a fost de scurtă durată. Partidul cel isprăvit, cel osîndit, cel desfiinţat, nu s’a clintit un moment din loc Vestea sfîrşitului a primit’o cu o admirabilă seninătate, și iată-1 că stă azi în fața regimului, mai hotărît, mai dîrz, mai compact decît oricînd. Dacă vreo odaia a putut zice cineva despre el cunoscuta vorbă a vitalităței ireductibile, e partidul conservator democrat: — Les morts que vous Inez, se portent assez bien. Ne simţim bine, ne simţim tari, iar ziua de mîine o aşteptăm cu o linişte şi cu un simţimînt de siguranţă, pe care nimic şi nimeni nu poate să ni le tulbure. Nu se stinsese bine ecoul vorbelor care anunţară, pare-,se, sfîrşitul partidului nostru, ca partid de guvernămînt, şi întreg partidul a fost în picioare pentru a şi afirma voinţa şi a-şi manifesta destoinicia, de a fi şi rămîne un organ al vieţei naţionale, care trăeşte propria sa viaţă şi e în stare să asume răspunderea integrală a conducerei statului. Acesta a fost unicul şi singurul resultat al nouei încercări de’, a provoca disolvarea și disociarea acestei organizări politice, care departe de a fi pe OAMENI ŞI LUCRURI GLOSSA INSISCERAKEI Dintr’o mică aventură idilică, iată ne în faţa unei sigeroase tragedii. Războiul italo-turc, despre care se credea că va fi repede încheiat, fără vărsări de singe, se apropie tot mai mult de ceea ce trebuie să fie trista realitate a oricărui război, un măcel. Italienii sunt, fără îndoială o naţiune simpatică, — un popor iubitor de libertate, un popor al cugetării şi al ştiinţei. Şi cu toate aceste—cine ar tăgedui ? — de astă dată opinia publică europeană e mai favorabilă semi-lunei, e mai înclinată cătră poporul Semi cult care şi apără pămîntul şi rămăşiţa de demnitate cu o energie desperată. Celui atacat se cuvine simpatia, compătimirea. Cu atît mai mult cu cît nimeni nu vede şi nu pricepe lămurit înţăiesul neaşteptatului şi cruntului atac al italienilor asupra unui adversar care are singura vină de a sta, fără voie, în calea năzuinţelor de întindere colonială a Italiei, ori,—care trebuia să servească— prin slăbiciunea lui, poate numai aparentă—drept scară de suire a renumelui italic, pita puţin fecund în izbînzi militare în deceniile din urmă. Un scriitor de la un mare ziar francez nota, cu data de 1 Octombrie, în decursul unor impresii dintr’o excursiune de anchetă în toată Italia: „Iată mă în Masina ! Da, in acea Mesină unde—nu sunt încă 3 ani—am văzut plîngînd un nerod întreg, un popor întreg în jurul unei cetăţi care părea moartă. Şi astăzi oraşul acesta are peste o sută de mii de locuitori. Casele sunt înnoite şi sunt pavoazate. Imnuri de bătălie şi de cucerire răsună presta tot unde răsunau atuncea cruţările de doliu şi de mîhnire. Şi nimic nu e mai semnificativ, mai simbolic pentru sufletul italian decît această exaltare a unui război eminamente popular într’un oraş însîngerat încă de brutala trecere a morţii, întreb pe un Messinez autentic, pe unul dintr’aceia ai căror străbuni au văzut catastrofele din secolul al 17 şi al 18 lea, şi care abia a scăpat el însuşi ca prin minune din dezastrul de la 1908 şi—el îmi spune : — Nu poţi crede pînă la ce punct războiul acesta este pentru noi o uşurare şi o mîntuire. Noi aveam trebuinţă de dînsul, precum convalescenţii au trebuinţă de aer, de mişcare, de întărire. Am îndurat de secole atîtea nenorociri şi dezastre oarbe, incit lumea se obişnuite a ne plînge de milă...“ ...Să fie oare într’adevăr însîngerarea războinică leacul în potriva răului de care suferea poporul italian,—răul milei altora ? Se va vedea! Pînă atunci e sigur că una din cele mai ciudate pagini de psihologie se scrie în momentul acesta, cînd naţiunea italiană se entuziasmează şi se mîngăie cu o foarte îndoelnică reuşită în potriva unui duşman, pe care ar fi vrut să-l surprindă mai puţin pregătit şi mai puţin simpatic, de cum l-a găsit într’adevăr. Rodion Rdajiatii turce rimîne In toiul campaniei.—Călătoria Moştenitorului turc.—Vremuri de glorie.—Mărire şi decădere.—Ce plăteam altă dată. Cifre eloquente.—Arhiva umilinţilor. -----Despre actualul războiu pe care-1 poartă împărăţia Semi-Lunei se vorbeşte în altă parte a ziarului. In rînd cu opinia publică a Europei, opinia publică a ţării noastre simpatizează în mod vădit cu Turcia, cu toate legăturile noastre de origine şi de cultură cu Italia- Soră. Acum cîteva săptămîni gazetele au dat o deosebită luare aminte vizitei pe care a făcut-o la noi — şi in numeroase alte state — Moştenitorul Turc, primit cu multă bună voinţă, preste tot, — chiar şi în... Italia. La noi, primirea ia afectuoasă, ca şi cum in trecutul nostru n’ar fi domnit nici-o umbră de duşmănie faţă de Turcia stăpînitoare. * Fără îndoială. Nimic nu e mai suggestiv pentru noi decit apariţia, în mijlocul unor primiri oficiale, a unor principi otomani cărora trebuie să le trezească gînduri de melancolie vederea locurilor peste cari odinioară se întindea, nedisputată şi atotputernică stăpînirea lor. E de altfel, soarta specială în Europa a împărăţiei turceşti de a vedea — pa hartă — multe, foarte multe şi întinse regiuni asupra cărora a domnit cindva şi preste cari, astăzi, nu mai dispune de nici un fel de autoritate. Dar nicăiri poate — afară de Bulgaria — istoria unei ţări nu e atît de mult legată de soarta şi cuvîntul Semi-lunei, ca în foastele Principate- Unite, astăzi Regatul României libere, stat amic al Turciei, dar în nici un fel şi în nici o împrejurare supus ori îndatorat. Am menţionat nu de mult cartea lui Filip Zaltony — apărută în traducere romînească la Alcalay — şi în care sunt pe larg zugrăvite moravurile din timpul domniilor fanariote. Sunt pagini adine umilitoare pentru cetitorul român de astăzi, dar şi înălţătoare, în felul lor. Pentru că nimic nu însufleţeşte mai mult decît constatarea unor imense progrese înfăptuite într’un timp relativ scurt. Se pare scurt intervalul de cîteva decenii, în care s’a putut şterge orice urmă dintr’o stare de profundă şi necontenită jignire naţională, morală şi socială ; căci aşă ceva nu înseamnă relaţiunile ce dominau pe vremuri intre atotputernicia Stambulului şi bicisnici de domnii din Principate, atirnîmd numai de bunul plac al celui din urmă politician conrupt de pe malurile Bosforului. Dar mai presus de mărturia lui Zakony — de altfel bine informat şi dînsul — este mărturia multor alţi scriitori şi oameni politici contemporani, între cari merită a fi citat, printre cei mai cu autoritate, Dimitrie Cantemir, fostul Domnitor al Moldovei, scriitorul