Opinia, octombrie 1911 (Anul 8, nr. 1413-1435)

1911-10-14 / nr. 1423

BbaniExemplarul ABONAMENTE na «a . . a o o 20 lei @ 0 a s a Q HO jjj; Skill Exemplarul ANUNŢURI Ua rând în pag. .XHS 50 Bani ,v i» it if-- u HAS CONSIlIATOR-DEMOCMT Redacţia. şi Administraţia? Mii mr. 1423 Vineri 14 Octombrie 1911 Ilustrul şef al partidului conservator-democrat, domnul Take Ionescu, împlineşte astă­zi cinci­zeci trei ani de viaţă. Cu profunda veneraţie, cu adânc respect, cu nestrămutată ad­miraţie pentru şef, salutăm aniversarea celui mai mare barbat de stat al Romîniei contimporane, celui mai ilustru cetăţean al Ţării, celui mai mare şi mai luminat patriot român. :. Pentru fericirea desăvîrşită a Ţării, pentru triumful culmi­nant al ideei democrate, facem urări entuziaste ca aniversarea naşterei şefului partidului nostru să fie sărbătorită încă mulţi, foarte mulţi ani de acum înainte. Să trăiască Take Ionescu ! Să trăiască partidul conservator-democrat. „OPINIA TAKE IONESCU Uşor e să desinezi o figură care ţi s a arătat sub toate înfăţişerile-i posibile, să analizezi un talent, care s’a cheltuit întreg, să apreciezi o viaţă, care a dat societăţei tot ce-i putea da, prin con­cursul personal al inteligenţei şi al vo­inţei, al ideei şi al faptei; să schiţezi însă chipul unui om, care desigur încă nu şi-a ajuns culmea carierei, este o sarcină mai grea, fiindcă promisiunile acestuia sunt încă supuse îndoelei. Este adevărat că Take Ionescu promitea mult şi că tot ce a promis pînă acum a îndeplinit cu prisos, potrivit vîrstei, şi mereu promite mult, şi poate va îndeplini şi mai mult. Fără îndoială acest om, care posedă o mare virtute, ambiţiunea, posedă şi toate mijloacele de isbîndă, şi e ştiut că nu e virtute socială mai mare de­cit ambiţiunea— cînd, ajutată de un potrivit talent, e insuflată de dragostea binelui public. Un politic distins, în acelaş timp pu­blicist de valoare, zicea încă de mult, pe vremea sesiunei parlamentare din 1888 asupra lui Take Ionescu. „Este un tînăr plin de viitor, ambi­ţios, foarte ambiţios, ca toţi oamenii ,cari simt ceva în inimă şi în cap, cau­­­tă să ajungă acolo unde culturalul în ’’telectuală şi talentele lui îl împing. Si­tuaţia lui politică nu e încă bine de­­finită pentru moment. Nu se ştie ce­­va ajunge Teke Ionescu. Or cum ar­­fi, acest deputat al Craiovei, este pen­­­tru parlamentul român o adevărată „podoabă“. Omul superior, care scria aceste rîn­­duri, şi care el însuşi este o ilustraţi­­une a vremei noastre, nu s’a amăgit. G. Panu a prevăzut Afine, viitorul tînă­­rului deputat al Craiovei. Acest tînăr şi a făcut el însuşi o si­tuaţie deosebită, care nu se poate con­funda în gramadă, ci trebueşte distinsă, şi a ajuns să se impună ca o persona­litate politică de cea mai înaltă marcă. Toţi aceia, care fac politică serioasă în ţara asta sunt legaţi să-l pună în rîn­­dul întăiu sau al amicilor sau al ad­versarilor, să se rezeme pe dînsul cu încredere sau să se teamă de el. Amiciţia lui Alexandru Lah­ovari, ilustrul repauzat, a fost pentru Take Ionescu un mare noroc. Tînărul avea la începutul carierei momente de ezi­tare ; era încovoiat sub greutatea citor­­va prejudecăţi amăgitoare, pe atunci încă dominante, risipite astăzi, graţie în mare parte şi puterea talentului lui. Tocmai în acele momente, cînd tre­­bue fireşte o extremă bravură pentru a lovi o legendă învederată atunci cînd tînărul sta la cumpănă între pietat­e pentru demodatul liberalism doctrinar şi spiritul democratic modern,— un mare amic i-a întins mina. Şi acea mină, atingîndu i fruntea cu bunătatea şi simpatia ce o inspiră unui adevărat talent, un talent adevărat, l'a redat lui—şi l’a deslegat de îndoială. Voinţa lui Take Ionescu astfel îmbăr­bătată s’a ridicat îndată cu toată vi­goarea. Rupînd legăturile rutinei, el a intrat numai de cit pe calea largă, unde voinţa-i putea găsi loc liber de mişcare, unde talentu-i superior se putea dez­volta fără piedici nici frîu. In acele momente începe el cu atîta avlnt fru­­moasa-i carieră, şi din aceleaşi momen­te, fireşte se pornesc asemenea, alături cu aplauzele admiratorilor, alături cu popularitatea ce creşte pe văzute pri­mele scrişneli ale invidiei şi ale ca­lomniei. Tînărul acesta care, din rîndurile po­porului, isbutea, singur între atîtea alţii să se ridice aşa de sus, graţie numai prestigiului eminentelor sale daruri, tre­buia zdrobit, dacă nu zdrobit, cel pu­ţin răsturnat, dacă nu răsturnat, barem murdări­t !—de două ori duşmănit, o­­dată pentru meritele, şi încă odată pen­tru succesele lui. Dacă l-ar fi ursit soarta să strălucească tot aşa de tare în altă carieră, unde succesul talentu­lui să nu fi afirnat atîta de puterea vo­inţei, ca bună­oară în carierile artelor sau literelor, desigur tocmai superiori­tatea talentului i-ar fi fost cea mai mare primejdie : primul triumf ar fi fost sem­nalul nenorocirii, dacă nu chiar al pei­rei triumfătorului. Dar soarta i-a arun­cat în cariera politică unde voinţa ajută atît de mult talentului, aşa că urile in­dividioşilor, aţîţate de repezite-i succese, nu l’au putut nici răni, nici micşora. Take Ionescu posedă o extra­ordinară putere de pătrundere a lucrurilor şi cel mai subtil tact de faţă cu oamenii. Ob­servatorul deprins ghiceşte cită adîn­­cime se ascunde sub zimbetul afabil şi mîngăitor al acestui barbat de Stat, zinbet însoţit tot­deauna de o uşoară clipire a pleoapelor. E figura unui ca­marad, băiat bun, ori în ce mediu s’ar afla, între profesori de Universitate, în­tre barbaţi politici, între publicişti sau alegători, între artişti rafinaţi, între di­plomaţi sau între simpli ţărani. Dar sub trăsăturile acestei figuri se întrevede, gata de apărare la ori­ce nevoe voinţa cea mai hotărîtă şi mai neclătinată. Sufletul lui e o claviatură. Toate to­nurile pot, după moment, să ia rolul dominant. Vesel student; diplomat is­cusit ; orator atît de eminent în desba­­terea parlamentară sau academică înaltă cît şi în întrunirea publică zgomotoasă şi «buciumată; jurnalist şi publicist ex­trem de abil ; eminent avocat;­­ căldu­ros amator de artă şi literatură; con­silier devotat şi luminat al tronului , patriot neobosit şi cuminte,—ei îmbră­ţişează cu acelaşi interes, discută cu a­­ceaşi aplicare, rezolvă cu aceeaşi pă­trundere toate chestiunile politice şi so­ciale. Peste tot şi ori­cînd, aceeaşi lim­pezime de spirit, aceeaşi încordare a voinţei. Dinte toate aceste calităţi, acea care­­ le pune pe toate în lumină­ şi i-a în­lesnit succesul este talentul de orator, talent rar în adevăr, peste putinţă de tăgăduit; şi de aceea pînă acuma n’a cutezat nimeni a i-1 discuta. Este ceva specific în cuvîntarea lui, ca la toţi o­­ratorii mari, o notă personală care sfi­dează orice metodă. Frază comodă, co­rectă şi elegantă ; limpezime desăvîrşită şi nici un fel de pretenţie; facilitate şi mlădiare fără artificii nici preţiozitate — toate astea într’o limbă romînească adevărat literară. Dar afară de partea exterioară, mecanică, el are, ceea ce e mai important la orator, partea inte­rioară, pasională, nota personală. La el, apucăturile vehemente, pornirea bunu­lui simţ, care luptă adesea revoltat cru­zimea spontană a dreptăţii nedreptăţite sunt foarte rare. In schimb însă, în cuvintarea lui ferbe violenţa interioară, concentrată toată în structura expunerii şi argumentării. Argumentarea la el lu­crează ca un fel de cleşte, care, după ce a apucat, strînge încet, încet, cu ră­ceală, fără grabă, dar cu o cruzime care creşte, creşte mereu pînă sfarîmă. Cariera lui politică pentru moment nu poate fi socotită—este însă o avere de promisiuni; de aceea am spus din­­tru’nceput, că a schița figura lui Take Ionescu nu e o sarcină tocmai uşoară. Cariera unui om de talent, seamănă cu brazda ce o lasă în urmă-i o luntre pe imensitatea mării. Munca lopătarului se poate preţui numai după ce el a a­­juns la ţărmul hotaric. Cîte primejdii îl vor împresura pe omul de stat, cîte promisiuni va îndeplini el, jertfindu-se une­ori pe sine spre a folosi totdeauna la ai săi şi binelui public,—toate atîrnă de atîtea şi atîtea împrejurări, nenumă­rate şi acestea ca şi valurile pe cari a pornit îndrăzneţul luntraş. Spre a birni împrejurări şi valuri­le rămîn şi unuia şi altuia puterea voinţei, limpezimea minţii şi nestrămutată credinţă în ele. Asta e cariera talentului, asta va fi ca­riera lui Take Ionescu. El de abia a intrat în largul mării pe valurile înalte ; nimeni dintre prie­teni ori vrăjmaşi, nici el însuşi, nu se îndoieşte de puterea talentului şi voin­ţei lui. La ceea ce spunea în 1888 G. Panu despre Take Ionescu, astăzi peste aproape zece ani, am putea adăuga : cum îl vedem mîndru şi luntrea, vîs­­laşul acesta departe are s’ajungă ; şi cînd într’un tîrziu, se va opri, el va fi fost o adevărată glorie pentru vremea şi ţara lui. Caragiale, 1897 Iunie pragul sfîrşitului constitue azi organis­mul de partid cel mai viu, ce există a­­cum în ţară şi cea mai vitală organi­zare in care s’a întrupat la noi ideea conservatoare în cei din urmă două zeci de ani. S’ar cuveni aproape să pomenim cu recunoştinţă vestirea „Epocei“, căci ea a dat odată mai mult prilej tuturor straturilor şi tuturor organizărilor par­tidului conservator-democrat, să dove­dească o coleziune, un devotament şi mai ales o încredere în viitor, pentru care nu cunoaştem pereche în viaţa noastră politică şi care rămîn criteriul fundamental al existenţei şi forţei unui partid. începutul l-a făcut admirabila şi e­­xemplara organizare conservator-demo­­crată din Iaşi, care în toate împrejură­rile a fost în frunte cu impozantele ei manifestări de vitalitatea şi unitatea partidului. Şi din toate judeţele au ve­nit apoi, într-o mişcare de irezistibilă conştiinţă de sine, dovezi puternice de inalterabilă credinţă în destinele demo­craţiei conservatoare. Este aceasta atitudinea unui partid isprăvit, care urmează să se împrăștie în cele patru puncte cardinale, pentru că un estetician sau un geometru politic a descoperit deodată că strică o oare­care simetrie ? Dealtmintrelea, nu numai prin această atitudine partidul conservator democrat a dat dovada isbitoşre a existenţei şi stăruinţei sale, şi intuiţia clară a isbîn­­dei sale definitive. Se va vedea numai­decît, cînd va re­începe lupta, cît e de recalcitrant acest mort, ce prisos de viaţă şi energie pul­sează întrînsul, cit de puţin neliniştit­e despre ziua de mîine, şi cît de bine ştie să dobîndească aceea ce li se cu­vine şi de care nici o consideraţiune de ordin geometric nu-l poate lipsi pînă în cele din urmă. Este totuşi adevărat că există un par­tid sfirşit, un partid care se exclude din rîndul partidelor de guvernămînt. Acest partid, e cel guvernamental. In tocmai cum partidul nostru şi-a dove­dit în mod neîndoios vitalitatea prin faptul că a putut rămîne în opoziţie fără a suferi nici o ştirbire, tot astfel partidul carpist şi a proclamat singur decăderea şi eliminarea din rîndul fac­torilor de guvernare prin modul cum a luat puterea şi cum o exercită. De sus pînă jos, edificiul guverna­mental ridicat în grabă ca o panoramă de bîlciu, crapă şi se dărîmă. Nici un curent de idei, nici o aspiraţie, nici mă­car un mare şi victorios orgoliu de par­tid. Fie­care din seniorii coalizaţi ame­ninţă să se retragă cu trupele sale. Vedeţi, comparaţi şi judecaţi : Care este partidul cel isprăvit şi o­­sîndit ? (Ordinea) PARTID OSINDIT Cu cită bucurie a vestit „Epoca“, a­­cuma cîte­va zile, sfîrşitul celui de al treilea partid! Al treilea partid, eram noi. Bucuria ei însă, a fost de scurtă du­rată. Partidul cel isprăvit, cel osîndit, cel desfiinţat, nu s’a clintit un moment din loc Vestea sfîrşitului a primit’o cu o admirabilă seninătate, și iată-1 că stă azi în fața regimului, mai hotărît, mai dîrz, mai compact decît ori­cînd. Dacă vreo­ odaia a putut zice cine­va despre el cunoscuta vorbă a vitalităței ireduc­tibile, e partidul conservator democrat: — Les morts que vous Inez, se portent assez bien. Ne simţim bine, ne simţim tari, iar ziua de mîine o aşteptăm cu o linişte şi cu un sim­ţimînt de siguranţă, pe care nimic şi nimeni nu poate să ni le tulbure. Nu se stinsese bine ecoul vorbelor care anunţară, pare-,se, sfîrşitul partidu­lui nostru, ca partid de guvernămînt, şi întreg partidul a fost în picioare pentru a şi afirma voinţa şi a-şi mani­festa destoinicia, de a fi şi rămîne un organ al vieţei naţionale, care trăeşte propria sa viaţă şi e în stare să asume răspunderea integrală a condu­cerei sta­tului. Acesta a fost unicul şi singurul re­­sultat al nouei încercări de’, a provoca disolvarea și disociarea acestei organi­zări­ politice, care departe de a fi pe OAMENI ŞI LUCRURI GLOSSA INSISCERAKEI Dintr’o mică aventură idilică, iată ne în faţa unei sigeroase tragedii. Războ­iul italo-turc, despre care se credea că va fi repede încheiat, fără vărsări de singe, se apropie tot mai mult de ceea ce trebuie să fie trista realitate a ori­cărui război­, un măcel. Italienii sunt, fără îndoială o naţi­une simpatică, — un popor iubitor de libertate, un popor al cugetării şi al ştiinţei. Şi cu toate aceste—cine ar tă­­gedui ? — de astă dată opinia publică europeană e mai favorabilă semi-lunei, e mai înclinată cătră poporul Semi cult care şi apără pămîntul şi rămăşiţa de demnitate cu o energie desperată. Celui atacat se cuvine simpatia, compătimi­rea. Cu atît mai mult cu cît nimeni nu vede şi nu pricepe lămurit înţăiesul neaşteptatului şi cruntului atac al ita­lienilor asupra unui adversar care are singura vină de a sta, fără voie, în ca­lea năzuinţelor de întindere colonială a Italiei, ori,—care trebuia să servească— prin slăbiciunea lui, poate numai apa­rentă—drept scară de suire a renume­­lui italic, pita puţin fecund în izbînzi militare în deceniile din urmă. Un scriitor de la un mare ziar fran­cez nota, cu data de 1 Octombrie, în decursul unor impresii dintr’o excursi­­une de anchetă în toată Italia: „Iată mă în Masina ! Da, in acea Mesină unde—nu sunt încă 3 ani—am văzut plîngînd un nerod întreg, un po­por întreg în jurul unei cetăţi care pă­rea moartă. Şi astăzi oraşul acesta are peste o sută de mii de locuitori. Casele sunt înnoite şi sunt pavoazate. Imnuri de bătălie şi de cucerire răsună presta tot unde răsunau atuncea cruţările de do­liu şi de mîhnire. Şi nimic nu e mai semnificativ, mai simbolic pentru su­fletul italian decît această exaltare a unui război eminamente popular într’un oraş însîngerat încă de brutala trecere a morţii, întreb pe un Messinez autentic, pe unul dintr’aceia ai căror străbuni au văzut catastrofele din secolul al 17 şi al 1­8 lea, şi care abia a scăpat el în­suşi ca prin minune din dezastrul de la 1908 şi—el îmi spune : — Nu poţi crede pînă la ce punct războiul acesta este pentru noi o uşu­rare şi o mîntuire. Noi aveam trebu­­inţă de dînsul, precum convalescen­ţii au trebuinţă de aer, de mişcare, de întă­­rire. Am îndurat de secole atîtea ne­norociri şi dezastre oarbe, incit lumea se obişnuite a ne plînge de milă...“ ...Să fie oare într’adevăr însîngerarea războinică leacul în potriva răului de care suferea poporul italian,—răul mi­lei altora ? Se va vedea! Pînă atunci e sigur că una din cele mai ciudate pagini de psihologie se scrie în momentul acesta, cînd naţiunea ita­liană se entuziasmează şi se mîngăie cu o foarte îndoelnică reuşită în potriva unui duşman, pe care ar fi vrut să-l surprindă mai puţin pregătit şi mai puţin simpatic, de cum l-a găsit într’a­­devăr. Rodion Rdajiatii turce rimîne In toiul campaniei.—Călătoria Moşteni­torului turc.—Vremuri de glorie.—Mă­rire şi decădere.—Ce plăteam altă dată. Cifre eloquente.—Arhiva umilinţilor. -----­Despre actualul războiu pe care-1 poartă împărăţia Semi-Lunei se vorbeşte în altă parte a ziarului. In rînd cu o­­pinia publică a Europei, opinia publică a ţării noastre simpatizează în mod vă­dit cu Turcia, cu toate legăturile noas­tre de origine şi de cultură cu Italia- Soră. Acum cîteva săptămîni gazetele au dat o deosebită luare aminte vizitei pe care a făcut-o la noi — şi in nume­roase alte state — Moştenitorul Turc, primit cu multă bună voinţă, preste tot, — chiar şi în... Italia. La noi, primi­rea ia afectuoasă, ca şi cum in trecu­tul nostru n’ar fi domnit nici-o umbră de duşmănie faţă de Turcia stăpînitoare. * Fără îndoială. Nimic nu e mai sug­gestiv pentru noi de­cit apariţia, în mijlocul unor primiri oficiale, a unor principi otomani cărora trebuie să le trezească gînduri de melancolie vederea locurilor peste cari odinioară se întin­dea, nedisputată şi atot­puternică stă­­pînirea lor. E de altfel, soarta spe­cială în Europa a împărăţiei turceşti de a vedea — pa hartă — multe, foarte multe şi întinse regiuni asupra cărora a domnit cind­va şi preste cari, astăzi, nu mai dispune de nici un fel de au­toritate. Dar nicăiri poate — afară de Bulgaria — istoria unei ţări nu e atît de mult legată de soarta şi cuvîntul Semi-lunei, ca în foastele Principate- Unite, astăzi Regatul României libere, stat amic al Turciei, dar în nici un fel şi în nici o împrejurare supus ori îndatorat. Am menţionat nu de mult cartea lui Filip Zaltony — apărută în traducere romînească la Alcalay — şi în care sunt pe larg zugrăvite moravurile din timpul domniilor fanariote. Sunt pa­gini adine umilitoare pentru cetitorul român de astăzi, dar şi înălţătoare, în felul lor. Pentru că nimic nu însufle­ţeşte mai mult de­cît constatarea unor imense progrese înfăptuite într’un timp relativ scurt. Se pare scurt intervalul de cîteva decenii, în care s’a putut şter­ge orice urmă dintr’o stare de pro­fundă şi necontenită jignire naţională, morală şi socială ; căci a­şă ceva nu înseamnă relaţiunile ce dominau pe vremuri intre atotputernicia Stambulu­­lui şi bicisnici de domnii din Principate, atirnîmd numai de bunul plac al celui din urmă politician conrupt de pe ma­lurile Bosforului. Dar mai presus de mărturia lui Zak­­­ony — de altfel bine informat şi dîn­sul — este mărturia multor alţi scrii­tori şi oameni politici contemporani, între cari merită a fi citat, printre cei mai cu autoritate, Dimitrie Cantemir, fostul Domnitor al Moldovei, scriitor­ul

Next