Opinia, noiembrie 1911 (Anul 8, nr. 1436-1459)
1911-11-26 / nr. 1456
6 baniExemplarul 5 bani Exemplarul ANUNTURI ABONAMENTE rând la pag. HI, 50 Bani MM C&HSSIVATOR-DE10CBAT ■ţffwn mm iinninr irinrnnim in i mi'iri n him n in i i..................... j0 Sub direcţiunea unui Comitet Redacţia. şi Administraţia. U% SI?, & fest 25 Um a Anni IX- No. 1456-SînMtă 26 NEDESPĂRŢIŢII Interpelarea deputatului de Tutova, d. Gr. Vasiliu asupra numirii d-lui ge-neral Averescu, ca şef al statului major, şi răspunsul ministrului de război, d. Nicu Filipescu, a făcut să se intrezăreacă numai raporturile politice şi personale ale membrilor ce compun actualul cabinet. Raţiunea militară a numirii d lui general Averescu în înalta sa funcţiune, de şef al statului major, a fost de astă dată aşa de puternică, că a trebuit să se treacă peste persoana insăşi a d-lui Marghiloman, a răsplătit cu vîrf şi îndesat pe generalul Averescu, care ca ministru liberal în cabinetul Sturza şi Brăteanu, neputînd face nu totul pe ministrul stingei liberale, nici pe interesul dinastiei a fost svirlit din minister pentru raţiuni pur politice Dacă partidul liberal şi guvernul d-lui Brăteanu s’a aratat incapabil îa diriguirea politică a armatei, ii priveşte pe sine. Sub aceiaşi direcţiune politică a d-lui I. I. C. Brătianu s’au succedat la ministerul de războiu 2 miniştri, amîndoi generali, cari au organizet în mod cu totul opus armata noastră. Această buleversare făcută în armată, unită cu nedestoinicia politică a miniştrilor de războiu şi cu lipsa de orientare a şefului guvernului a făcut să se resimtă lucrurile în armată aşa fel, că astăzi să vină un ministru al Măriei Sale şi să afirme în plin parlament că a găsit atâta lipsă în pregătirea războinică a armatei, că nu corespundea cu vorbele puse în gura Regelui in mesajul din 1910, toamna. Lucrurile s’au răzbunat azi prin ele înseși, căci dacă din punct de vedere politic partidul liberal s’a desfăcut cu zgomot de ministrul său de războiu, nimeni din partidul liberal nu s-a găsit să atace pe generalul Averescu în corectitudinea gestiunii sale, ci însuşi şeful guvernului a acoperit provizor pe colegul său de toată bănuiala aruncată asuptă-i. Deci politiceşte generalul Averescu a fost debordat de guvernul dlui Brăteanu ; milităreşte însă, el a fost imediat pus în fruntea diviziei I, ca militar cu merit. Cine îi fost acela, care s’a făcut coadă de topor să amestece ura politică a liberalilor, cu intrigile de culise ale unora şi altora din administraţia ministerului de războiu, cărbidu-i saci de dosare de la minister, ca să afle mici incorectitudini în administraţie, atenţii interesate unora, mici cîştiguri altora ? Pe cînddeputaţii liberali, membri din majorate, scrieau la reviste sub forme de schiţe şi impresii, cum se primeşte în audienţă la ministerul de război, între săbii şi baionete, făcînd literatură de patimă politică, acela care s’a scoborit la rolul de calomniator ordinar imbinînd nedestoinicia politică a generalului Averescu cu ura de biurouri a subalternilor internaţi a fost deputatul AL Marghiloman, care valsa politiceşte lu guvernul d-lui Brătianu şi s’a lăsat driît în nesocotinţa lui de opoziţie miluită să atingă pe generalul Averesu nu numai în gestiunea lui poltică de ministru liberal, ci în competenţa militară, ca acela care fiind răspunzător de vaza militară a ţării, se lasa tărît de samsari ordinari, vindea mitraile, şi altele şi altele. Camera liberală—stingă liberală—era retrasă de răzbunare şi de descotorosire politică, şi s’a simţit în largul ei cînd a văzut că s’a găsit un deputat miluit din opozţie să ia cărbunele cu mîna lui, fără să tr’gă vreun membru din cabinetul liberal. Iată ce ştie ţara de rolul urii ce l’a jucat un deputat ca d. Alex. Marghiloman, ponegrind la faţa ţării pe un general de elită, pe care azi ţara prin decretul regal, Îl pune în cel mai de cinste post militar, să vegheze la onoarea steagului armatei. Nu discutăm împrejurările cari au adus această bună şi fericită numire, nici nu facem d lui N. Filipescu gloria acestei numiri. Ce a putut face din parte-i ministrul de războiu ? Să atenueze dificultatea politică, ca din această numire să nu iasă știrbit colegul său de la interne, d. Al. Marghiloman. Numai faptul că d. Filipescu, a crezut că e de nevoe să ceară avizul personal a d-lui Marghiloman în chestia numirii generalului Averescu, arată în mod suficient că numirea aceasta jena politiceşte pe d. Marghiloman. Ministrul de interne a dat adesiunea, şi numirea s’a făcut. Şi îndată se grăbeşte a declara d. Filipescu că se simte obligat câtră d. Marghiloman. Dar tocmai din distincţiunea care a căutat sft o facă d. Filipescu, că în numirea d-lui general Averescu nu era obligat să ţină samă de cit de d. Carp şi Marghiloman, trădează tocmai existenţa in cabinetul Carp a unor consideraţiuni specifice cătră unii membri din cabinet, cari prin situaţia lor în cabinet pot produce desagregări şi tulburări. In guvernul actual sunt 4 curente mai mult sau mai puţin existente. Din aceste patru numai două preocupă deocamdată, atenţiunea partidelor de opoziţie, ce loc ocupă d. Nicu Filipescu în cabinetul Carp ? Ce loc ocupă d. Alex. Marghiloman in acelaşi Cabinet ! Ei sunt cucoşii politici, de la al cărora cîntec de cucurigu politic pot să se deştepte toate taberile de găini politice, ce stau în dosul dormitanzilor şefi de nuanţe. Ei bine, aceşti doi cucoşi politici au declarat armistiţiu; ba s’a simţit unul din ei —cel mai cucoş— foarte obligat faţă de antagonistul său, pentru ce? pentru că a dat adesiunea sa la o numire de tehnică specială militară. Cit de obligat nu se simte spre d. Filipescu că-l are pe d. Marghiloman ministru de interne ? Cit de obligat e d. Filipescu, că şef de guvern e d. Carp ? Mergînd din obligaţie în obligaţie au ajuns a declara, că tocmai adesiunea d-lui Marghiloman la numirea generalului Averescu ca şef de stat major, l’a făcut să fie şi mai nedespărţit de cum era pănă acum; şi dacă unul din ei stă în Batişte şi altul în Mercur, vor face că pe din dos, prin bulevardul neplăcerilor sentimentale, să se apropie aşa de tare, că ceia ce D-zeu a Împreunat omul să nu despartă. Ce idilă politică ! Ce făţărnicie politică ! Toate bune din partea onoratului domn Filipescu ! Dar ce zice d. Alex. Marghiloman ? Ori, vorba lui Creangă: „va tăcea multum şi va înghiţi găluşca.“ Nedespărţiţii ?! 1 ------- și ni.mai—' — Interpelarea Vasiliu Deputatul de Tutova și-a desvoltat interpelarea în chestia chemării generalului Averescu, la demnitatea de șef general al marelui stat major al armatei. Se urmărea mai mult, cu acea interpelare, stabilirea adevărului intr’o chestie foarte palpitantă, pexistă sau nu animozităţi între domnii Filipescu şi Marghiloman“ ? Şi rezultatul a fost: înainte de interpelarea Vasiliu, ministrul de război iubea cald pe ministrul de interne; după interpelare amorul a ajuns la clocote. Dacă excludem aceste banalităţi, ajungem la rezultatele serioase ce le a dat interpelarea prin răspunsul ministrului de rezboi. In primul loc este declaraţia, că d. Filipescu nu împărtăşeşte învinuirile pe cari d. Marghiloman le adusese, în vremuri, generalului Averescu. Cu toate acestea generalul Averescu n’a fost numit, a declarat d. Filipescu, fără de consimţimîntul d lui Marghiloman. Mai mult, domnul Marghiloman a făcut concesia să admită numirea, fapt pentru care d. Filipescu îi rămîne obligat. Domnul Averescu a fost numit şef general al statului major, din înalt ordin referitor la apararea naţională—a declarat ministrul de rezboi. Nu există ordin mai înalt. Ce poate fi, în adevăr, mai superior, decit apararea naţională. Şi cu toate acestea, numirea nu ţia făcut fără de aderarea d-lui Marghiloman ; d. Marghiloman a făcut o concesie, acceptînd-o; numirea nu s’ar fi făcut, a declarat d. Filipescu, dacă d. Marghiloman n’ar fi acceptato. E extraordinar ca un ministru să declare în Parlament, într’o chestie pentru care străinătatea are urechi, că ar fi preferit apărării naţionale un fleac de ambiţie a unui alt ministru , că armonia în guvern cîntăreşte mai mult, decît apararea naţională a ţării ! Dacă d. Filipescu ar fi declarat, pur şi simplu, că numirea d-lui Averescu are asentimentul întregului guvern—ar fi fost în nota justă. Dar cum a pus chestia este foarte regretabil, fiindcă veni cine ne va putea considera fără neserioasă, unde interesele personale au mai multă trecere decit interesele de existență a țării. Răspunsul d-lui Filipescu ne a dovedit două lucruri: că un impulsiv, ctndi se sileşte să cadă in cealaltă extremă, greşeşte mai râu ; şi că relafiunile sale de prietenie cu d. Marghiloman sunt artificiale. Dacă ar fi fost naturale, n’ar fi fost nevoe de atîta expansiune. Prin zugrumare... Rusia ţine recordul sectelor religioase. De cîtva timp, s’a constatat la Petersburg, dispariţia unor oameni, prea bine cunoscuţi. Toate cercetările rămaseră zădarnice, pină ce o întîmplare a dat peste o descoperire lugubră. In subterana unei case, s’au descoperit cadavrele celor dispăruţi. Moartea a provenit prin zugrumare. S’a constatat însă, că ei au consimţit de bună voie, a-şi pune capăt vieţei, făcînd parte din secta religioasă, numită Podporniki. După principiile acestei secte, un om pentru a-şi salva sufletul nu trebue să trăiască mai mult de 60 ani. La un timp anumit, membrii sectei se întrunesc, iar cel ce a îndeplinit vrsta fatală, se lasă a fi zugaimat de cei mai tineri. Bineînţeles, zugrumarea este precedată de rugăciuni. Ivirea acestor secte religioase are o explicaţie firească în Rusia. Poporul simte iobăgia sa şi ştie cit trăieşte de izolat şi cum e încă departe pentru dînsul soarele libertăţei. Unica nădejde ce i se permite, e credinţa, de a regăsi în cer o lume mai bună, unde deosebirea să dispară şi unde să găsească fericirea, pe care nu o găseşte pe pămînt. Stăpînit de această ideia, obsedat de dînsa, e firesc că se găsesc unii desechilibraţi, cari în loc să lupte pentru a realiza aci idealul lor, preferă să-şi pue capăt vieţii, pentru a ajunge cu o oră mai curind ţelul, la care rivnesc. La noi asemenea asociaţiuni n’ar putea înflori. Aci ai toată libertatea, dar guvernele ştiu, ca prin legi mult discutate, să te zugrume tocmai în numele acelei libertăți, dăndu-i forma legală, ce lipsește in sfinta Rusie. D. Un prefect, procuror general In ziarul nostru au fost relatate ieri două isprăvi extraordinare, relative la magistraţi: ura făcută de prefectul de Suceava, inteligentul Filostrat, cealaltă de procurorul general de Iaşi, care şi are reşedinţa în birtul Sure din Galaţi. Prefectul l-a scuipat în faţă pe magistratul stagiar din Paşcani—fiind că este... însurat, proclamînd astfel celibatul pentru stagiari; i’a dat afară, apoi, din cabinetul prefectorial, cînd a aflat că, căsătoria stagiarului n’a ramas nerodnică. Iar în a treia repriză, nemulţumit că l’a scuipat, nici că l’a silit să închidă uşa pe cealaltă parte, prefectul a reclamat ţie magistrat la ministru, dînd şi soluţia distituirei, fiindcă magistratul cutezase să acţioneze în judecată prefectura, pentru neplată de chirie. Ministrul n’a trimis pe inspectorul judecătoresc să cerceteze cam). Dacă ar fi făcut-o, ar fi aflat de scenele degădătoare, petrecute la cabinetul prefectului. Ministru fără experienţă însă, fără autoritate alta decit aceea ce i o dă prietinia cu Pascal Toncescu, ministrul, ca să nu se pună rău cu prefectul, a admis, în parte, soluţia acestuia şi a transferat pe magistrat undeva, în Valachia Prefectul care s’a purtat astfel faţă de un magistrat încăpător, retribuit cu 180 lei lunar, esra un fost magistrat de carieră, unul din cei mai proşti, dar căruia mişteul i-a preparat o lege specială, care să-i permită reintrarea in magistratură, prim președinte de tribunal, sau, lucrul se poate, consilier de Curte de Apel. Al doilea fapt. El se petrece tot în fieful Filostratului. Eroul nu mai este prefectul, ci procurorul general de Iași. Trimes să ancheteze pe judecătorul Lecca, a căruia poliţă a fost găsită la un justiţiabil, pe care emitentul poliţei il judecase şi i dăduse dreptate, procurorul general este intimpinat la gară de judecătorul cu pricina, ceia ce dovedeşte, în primul loc, că procurorul general înştiinţase pe judecător de sosirea sa. * ---------------------------------------------- Ambii pleacă la Baia, la şeful partidului conservator de la Suceava, pentru ca să pună la cale ancheta. Se în- torc inspiraţi şi ancheta începe. O conduc ambii anchetator şi anchetat. Martorii sunt aduşi de chiar Lecca. Procurorul general pofteşte pe martori să şeadă, oferă ţigarete tuturor—o raritate de procuror general. Apoi cazul devine altfel, că procurorul general ordonă să se facă percheziţie la cămătarul, la care se găsise poliţa lui Lecca, spre a vedea dacă nu mai sunt şi alte poliţi la fel. Şi ştiţi cine face percheziţia ? Domnul Lecca în persoană. Domnul Lecca n’a mai găsit nici o poliţă a sa, dar a găsit alta a unui alt negustor, d. Victor Ionescu. O aduce procurorului general şi acesta dă ordin s’o fotografieze. Dară pînă s’o fotografieze, procurorul general se împrietineşte intim cu d. Ionescu şi ambii pleacă în excursiune, cu automobilul, la Piatra-N, unde locuiesc părinţii d-lui Ionescu. Castelanul de la Baia, şeful partidului conservator din Suceava, nu inspirase, însă, pe procurorul general, decit pentru d. Lecca. Aşa că, cu toată excursia făcută, cu tot cheful tras acasă la d. Ionescu, procurorul general face raport favorabil pentru Lecca şi înfundă pe Ionescu. Restul se cunoaşte. Dar aşa prefect şi aşa procuror general—n’am cunoscut încă pină acum. OAMENI ŞI LUCRURI AMORUL BOHEM Dacă cifrele pe cari le-am citat eri, din statistica oficială a d-lui Colescu, n’au convins pe cetitori că, în ce priveşte statistica şi frequenţa diversurilor, suntem între ţările fruntaşe ale lumei, —s’ar putea încă scoate oarecari încheieri din aceeaşi statistică oficială, paragraful copiilor „nelegitimi“. Aşa în 1910 numărul acelor născuţi în atari condiţiuni s’a ridicat la 23.635 în toată ţeara. Pe cînd odinioară numărul nelegitimilor era mai mare la ţeară, astăzi , în urma uşurării formalităţilor civile, graţie legiferării d-lui Badareu — contingentul a scăzut la ţeară, — se menţine Încă, cu tendinţa de urcare, în oraşe. De remarcat sunt unele oraşe prin cifre foarte ridicate: la Bucureşti 18 la sută din cei născuţi, la Craiova şi Botoşani 23, la Iaşi 24. Firea omului, se pare, năzueşte tot mai mult spre nestatornicie. Se putea ceti dăunăzi că, sub ocrotirea unei mari scriitoare daneze, Karin Michaelis, se va întemeia în Europa o ligă cu totul curioasă, în scop de a se asigura existenţa femeilor... diversate. Vom vedea, poate, în acest caz înflorind preste tot instituţiuni ca acea din Reno, în Nevada americană — şi se va întări cu atît mai mult tendinţa cătră nestabilitate pe ruina organizaţiei familiare patriarhale şi clasice. Ce ar fi însă cifrele menţionate, pe lingă o situaţie reală a lucrurilor, — dacă s’ar avea in vedere cazurile în care soţii se... tolerează numai, reciproc, în virtutea unor anumite convenţiuni, în puterea unor anumite raţiuni binecuvîntate, fie din interese de diverse naturi, fie de teama „scandalului“ social şi aşa mai departe! In faţa noilor şi tot mai intensivelor mişcări în favoarea emancipării femenine problema apare din ce în ce mai neclară , dacă în viitor instituţia familiei nu va trece prin crize tot mai grele şi mai primejdioase, la noi, ca şi aiurea. In fondul tuturor problemelor acestora este acea simplă, clară şi omenească filosofie a frivolităţii, care pare înnăscută omului şi—de ce n’am spune-o?— bărbatului în primul rînd. Vechiul dicton ce răsună în versul italian „La donna e mobile“ e o născocire bărbătească şi iubirii bărbăteşti se potriveşte mult mai curînd cîntarea duioasă din „Carmen“ despre amorul, veşnic copil pribeag, pururi nestatornic, la fel cu fluturii şăgalnici şi uşurateci. Putea-vor legiuitorii, îngrijoraţi de graiul statisticilor, să pună stavilă frequenţei tot mai mari a diversuilor ? Sunt oare legi destul de tari, de bune şi de drepte, cărora să se supună sufletele, simţirile ? Poate vor fi, — cîndva, atunci cînd vor lua parte, la făurirea lor, sexele amîndouă... Dar, cine știe dacă și atunci!... Radiot VICIURILE PRESEI Dedicat ziariştilor şi sprijinitorilor de ziare. Aşa zisa a patra putere — după cea legislativă, judiciară şi executivă — presa, este un factor relativ recent în viaţa statelor şi popoarelor. înainte de invenţiunea lui Gutenberg se înţelege uşor că de presă nu putea să fie vorba , neexistînd tipariul, nu putea exista presa. Dar chiar după născocirea tipariului, care avu loc în veacul al XV-îea, încă destulă vreme — două și chiar trei veacuri — presa nu luă ființă, in tot cazul nu deveni decît încet-încet ceia ce semnifică cam de un veac încoace. Că va fi fiind o putere în stat de însemnătatea celorlalte trei, lucrul poate fi discutabil; dar că e un factor de propăşire socială dintre cei mai însemnaţi, lucrul nu se poate pune nici-un moment in îndoială. Presa a înlesnit împrăştierea ideilor; dînsa a universalizat şi vulgarizat cultura ; dînsa a statornicit strînse legături între oameni pentru acţiuni comune ; dînsa a fost poate agentul cel mai incitator la schimbările şi îmbunătăţirile sociale ; dînsa a pregătit şi alimentat Revoluţiunea franceză ce, tot printr’însa, deveni revoluţiunea europeană. Partea de bun şi de folos a presei pentru ţara noastră a fost cît se poate de mare. De unde acţiunile sociale şi politice în trecut erau forţamente reduse la atît cît putea răzbi graiul şi propaganda orală, fiind, între diversele focare de avînturi, pustiuri nesfirşite de ignoranţă şi indolenţă , cu utilizarea presei diversele dosare de acţiune şi de cultură semnificară, exercitînd peste tot salutara lor influenţă. Pe calea presei Miron Costin şi Dimitrie Cantemir în domeniul istoric, Konsky şi Văcărescu în domeniul poeziei, Russu şi Bălcescu, Assachi şi Eliade Rădulescu, Kogălniceanu şi Rosetti în domeniul social şi politic, Alexandri şi Eminescu în domeniul artei, Maiorescu şi Conta în domeniul filosofic, pentru a pomeni numai pe luceferii de mărimea întăia din trecut ai vieţii noastre culturale, pe calea presei prefăcură viaţa ţării noastre, întrodueînd-o în făgaşul ţărilor civilizate. Dar cum nu vreau să fac aice apologia presei, precum însăş titulatura rîndurilor de faţă o arată, ci dimpotrivă să insist asupra viclurilor ei, am căutat nu puţine cuvinte să arăt ce însuşiri frumoase a avut şi are presa, tocmai spre a putea releva vioiurile ei cari, dacă nu se vor înfrîna la timp, pot precumpăni asupra însuşirilor, aşa ca să ajungă a înrîuri în rău mai mult decît în bine , ca partea răului să fie atît de mare, lucit să copleşească pe cea a binelui. Nu vreau să fac imputări nimănui anume. Printre conducătorii presei noastre am prieteni şi cunoscuţi de cea mai înaltă consideraţione cam desigur văd ca şi mine viciurile, dar nu găsesc mijlocul de a li se împotrivi, pentru că, vorba lui Miron Costin, „nu s vremurile sub om, ci bietul om sub vremi“. E o stare de lucruri pe cari conducătorii presei o îndură, se văd constrînşi a i se supune, precum o îndurăm şi i ne supunem cu toţii. Reacţiunea cală dar să se producă ca o scară largă spre a i se putea vedea urmările. Şi acum, cari-s acele violuri pe cari le vizam ? Cel mai fundamental viciu al presei, în vremea de mercantilism în care am ajuns, este acela ca urmăreşte un scop cu totul altul de ce acela ce l-a avut la origine ; anume : tinde să placă în loc să tindă să folosască. Şi cum în viaţă plăcerea şi cu folosinţa nu se suprapun decît în restrînsă măsură, folosinţa poate fi cu totul în pierdere faţă de plăcerea satisfăcută în toată integralitatea ei, mai ales în integralitatea desemnată într’o vreme dată. De aici o gramadă de vioiuri ale presei: alergarea după ştiri senzaţionale şi exaltarea lor cu preţul oricărei scăderi morale ; urmărirea cîştigului fără multă alegere ; combaterea cu perfidie a ideilor adverse ; uşurătatea conţinutului textual ; nelipsitul roman foileton de senzaţie; relevarea cu deosebire a pornirilor reia şi vătămătoare, formînd izvodat neinteresant şi adese scandalos al faptelor diverse, ce de altminteri se citește cu atîta aviditate. .. De unde urlmează că presa, în afară de partea curat informativă, are un rol educativ cît se zoate de restrîns. Un exemplu, între o mie altele ce ilustrează violurile presei, este zarva ce