Opinia, noiembrie 1911 (Anul 8, nr. 1436-1459)

1911-11-26 / nr. 1456

6 baniExemplarul 5 bani Exemplarul ANUNT­URI ABONAMENTE rând la pag. HI, 50 Bani MM C&HSSIVATOR-DE10CBAT ■ţffwn mm iinninr irinrnnim in i mi'iri n him n in i i..................... j0 Sub direcţiunea unui Comitet Redacţia. şi Administraţia. U% SI?, & fest 25 Um a Anni IX- No. 1456-SînMtă 26 NEDESPĂRŢIŢII Interpelarea deputatului de Tutova,­­ d. Gr. Vasiliu asupra numirii d-lui ge-­­­neral Averescu, ca şef al statului ma­­­­jor, şi răspunsul ministrului de război, d. Nicu Filipescu, a făcut să se intre­­zăre­acă numai raporturile politice şi personale ale membrilor ce compun ac­tualul cabinet. Raţiunea militară a numirii d lui ge­neral Averescu în înalta sa funcţiune, de şef al statului major, a fost de astă dată aşa de puternică, că a trebuit să se treacă peste persoana insăşi a d-lui Marghiloman, a răsplătit cu vîrf şi în­desat pe generalul Averescu, care ca ministru liberal în cabinetul Sturza şi Brăteanu, neputînd face nu totul pe mi­nistrul stingei liberale, nici pe interesul dinastiei a fost svirlit din minister pen­tru raţiuni pur politice Dacă partidul liberal şi guvernul d-lui Brăteanu s’a aratat incapabil îa dirigu­­irea politică a armatei, ii priveşte pe sine. Sub aceiaşi direcţiune politică a d-lui I. I. C. Brătianu s’au succedat la ministerul de războiu 2 miniştri, amîn­­doi generali, cari au organizet în mod cu totul opus armata noastră. Această buleversare făcută în armată, unită cu nedestoinicia politică a miniştrilor de războiu şi cu lipsa de orientare a şefu­lui guvern­ului a făcut să se resimtă lu­crurile în armată aşa fel, că astăzi să vină un ministru al Măriei Sale şi să afirme în plin parlament că a găsit a­­tâta lipsă în pregătirea războinică a ar­matei, că nu corespundea cu vorbele puse în gura Regelui in mesajul din 1910, toamna. Lucrurile s’au răzbunat azi prin ele înseși, căci dacă din punct de vedere politic partidul liberal s’a desfăcut cu zgom­ot de ministrul său de războiu, nimeni din partidul liberal nu s-a găsit să atace pe generalul Averescu în co­rectitudinea gestiunii sale, ci însuşi şe­­ful guvernului a acoperit provizor pe colegul său de toată bănuiala aruncată asuptă-i. Deci politiceşte generalul Averescu a fost debordat de guvernul d­lui Bră­teanu ; milităreşte însă, el a fost imediat pus în fruntea diviziei I, ca militar cu merit. Cine îi fost acela, care s’a făcut coadă de topor să amestece ura politică a li­beralilor, cu intrigile de culise ale u­­nora şi altora din administraţia minis­terului de războiu, cărbidu-i saci de dosare de la minister, ca să afle mici incorectitudini în administraţie, atenţii interesate unora, mici cîştiguri altora ? Pe cînd­­deputaţii liberali, membri di­n major­­ate, scrieau la reviste sub fo­rme de schiţe şi impresii, cum se pri­meş­te în audienţă la ministerul de răz­­bo­i, între săbii şi baionete, făcînd li­teratură de patimă politică, acela care s’a scoborit la rolul de calomniator or­dinar imbinînd nedestoinicia politică a generalului Av­erescu cu ura de biurouri a subalternilor internaţi a fost deputa­tul AL Marghiloman, care valsa poli­ticeşte lu guvernul d-lui Brătianu şi s’a lăsat driît în nesocotinţa lui de o­­poziţie miluită să atingă pe generalul Averes­u nu numai în gestiunea lui poltică de ministru liberal, ci în com­pete­nţ­­­­­a militară, ca acela care fiind răspunzător de vaza militară a ţării, se lasa tărît de samsari ordinari, vindea mitraile, şi altele şi altele. Camera liberală—stingă liberală—era retrasă de răzbunare şi de descotorosire politică, şi s’a simţit în largul ei cînd a văzut că s’a găsit un deputat miluit din opoz­ţie să ia cărbunele cu mîna lui, fără să tr’gă vre­un membru din cabinetul liberal. Iată ce ştie ţara de rolul urii ce l’a jucat un deputat ca d. Alex. Marghi­loman, ponegrind la faţa ţării pe un general de elită, pe care azi ţara prin de­cretul regal, Îl pune în cel mai de cinste post militar, să vegheze la onoarea stea­gului armatei. Nu discutăm împrejurările cari au a­­dus această bună şi fericită numire, nici nu facem d lui N. Filipescu gloria a­­cestei numiri. Ce a putut face din parte-i ministrul­­ de războiu ? Să atenueze dificultatea po­litică, ca din această numire să nu iasă știrbit colegul său de la interne, d. Al. Marghiloman. Numai faptul că d. Filipescu, a cre­zut că e de nevoe să ceară avizul per­sonal a d-lui Marghiloman în chestia numirii generalului Averescu, arată în mod suficient că numirea aceasta jena politiceşte pe d. Marghiloman. Ministrul de interne a dat adesiunea, şi numirea s’a făcut. Şi îndată se gră­beşte a declara d. Filipescu că se simte obligat câtră d. Marghiloman. Dar toc­mai din distincţiunea care a căutat sft o facă d. Filipescu, că în numirea d-lui general Averescu nu era obligat să ţină samă de cit de d. Carp şi Marghi­loman, trădează tocmai existenţa in ca­binetul Carp a unor consideraţiuni spe­cifice cătră unii membri din cabinet, cari prin situaţia lor în cabinet pot produce desagregări şi tulburări. In guvernul actual sunt 4 curente mai mult sau mai puţin existente. Din aceste patru numai două preocupă de­o­cam­dată, atenţiunea partidelor de opoziţie, ce loc ocupă d. Nicu Filipescu în ca­binetul Carp ? Ce loc ocupă d. Alex. Marghiloman in acelaşi Cabinet ! Ei­­ sunt cucoşii politici, de la al cărora cîn­­tec de cucurigu politic pot să se deş­tepte toate taberile de găini politice, ce stau în dosul dormitanzilor şefi de nu­anţe. Ei bine, aceşti doi cucoşi politici au declarat armistiţiu; ba s’a simţit unul din ei —cel mai cucoş— foarte obligat faţă de antagonistul său, pentru ce? pentru că a dat adesiunea sa la o nu­mire de tehnică specială militară. Cit de obligat nu se simte spre d. Filipescu că-l are pe d. Marghiloman ministru de interne ? Cit de obligat e d. Filipescu, că şef de guvern e d. Carp ? Mergînd din obligaţie în obligaţie au ajuns a declara, că tocmai adesiunea d-lui Marghiloman la numirea genera­lului Averescu ca şef de stat major, l’a făcut să fie şi mai nedespărţit de cum era pănă acum; şi dacă unul din ei stă în Batişte şi altul în Mercur, vor face că pe din dos, prin bulevardul ne­plăcerilor sentimentale, să se apropie aşa de tare, că ceia ce D-zeu a Împre­unat omul să nu despartă. Ce idilă politică ! Ce făţărnicie poli­tică ! Toate bune din partea onoratului domn Filipescu ! Dar ce zice d. Alex. Marghiloman ? Ori, vorba lui Creangă: „va tăcea multum şi va înghiţi găluşca.“ Nedespărţiţii ?! 1 ------- și ni.m­ai—' — Interpelarea Vasiliu Deputatul de Tutova și-a desvoltat in­terpelarea în chestia chemării generalu­lui Averescu, la demnitatea de șef gene­ral al marelui stat major al armatei. Se urmărea mai mult, cu acea inter­pelare, stabilirea adevărului intr’o chestie foarte palpitantă, pexistă sau nu animo­zităţi între domnii Filipescu şi Marghi­loman“ ? Şi rezultatul a fost: înainte de inter­pelarea Vasiliu, ministrul de război iubea cald pe ministrul de interne; după inter­pelare amorul a ajuns la clocote. Dacă excludem aceste banalităţi, ajungem la rezultatele serioase ce le a dat interpela­rea prin răspunsul ministrului de rezboi. In primul loc este declaraţia, că d. Fi­lipescu nu împărtăşeşte învinuirile pe cari d. Marghiloman le adusese, în vremuri, generalului Averescu. Cu toate acestea generalul Averescu n’a fost numit, a declarat d. Filipescu, fără de consimţimîntul d lui Marghiloman. Mai mult, domnul Marghiloman a făcut concesia să admită numirea, fapt pentru care d. Filipescu îi rămîne obligat. Domnul Averescu a fost numit şef ge­neral al statului major, din înalt ordin referitor la apararea naţională—a decla­rat ministrul de rezboi. Nu există ordin mai înalt. Ce poate fi, în adevăr, mai superior, de­cit apa­rarea naţională. Şi cu toate acestea, nu­mirea nu ţia făcut fără de aderarea d-lui Marghiloman ; d. Marghiloman a făcut o concesie, acceptînd-o; numirea nu s’ar fi făcut, a declarat d. Filipescu, dacă d. Marghiloman n’ar fi acceptato. E extra­ordinar ca un ministru să declare în Parlament, într’o chestie pen­tru care străinătatea are urechi, că ar fi preferit apărării naţionale un fleac de ambiţie a unui alt ministru , că armo­nia în guvern cîntăreşte mai mult, de­cît apararea naţională a ţării ! Dacă d. Filipescu ar fi declarat, pur şi simplu, că numirea d-lui Averescu are asentimentul întregului guvern—ar fi fost în nota justă. Dar cum a pus chestia este foarte regretabil, fiind­că veni cine ne va putea considera fără neserioasă, unde interesele personale au mai multă trecere de­cit interesele de existență a țării. Răspunsul d-lui Filipescu ne a dovedit două lucruri: că un impulsiv, ctndi se sileşte să cadă in cealaltă extremă, gre­şeşte mai râu ; şi că relafiunile sale de prietenie cu d. Marghiloman sunt arti­ficiale. Dacă ar fi fost naturale, n’ar fi fost nevoe de atîta expansiune. Prin zugrumare... Rusia ţine recordul sectelor religioase. De cîtva timp, s’a constatat la Peters­burg, dispariţia unor oameni, prea bine cunoscuţi. Toate cercetările rămaseră zădarnice, pină ce o întîmplare a dat peste o descoperire lugubră. In subterana unei case, s’au desco­perit cadavrele celor dispăruţi. Moartea a provenit prin zugrumare. S’a consta­tat însă, că ei au consimţit de bună voie, a-şi pune capăt vieţei, făcînd parte din secta religioasă, numită Pod­­porniki. După principiile acestei secte, un om pentru a-şi salva sufletul nu trebue să trăiască mai mult de 60 ani. La un timp anumit, membrii sectei se întrunesc, iar cel ce a îndeplinit vr­sta fatală, se lasă a fi zugaimat de cei mai tineri. Bine­înţeles, zugrumarea este prece­dată de rugăciuni. Ivirea acestor secte religioase are o explicaţie firească în Rusia. Poporul simte iobăgia sa şi ştie cit trăieşte de izolat şi cum e încă departe pentru dînsul soarele libertăţei. Unica nădejde ce i se permite, e credinţa, de a regăsi în cer o lume mai bună, unde deose­birea să dispară şi unde să găsească fericirea, pe care nu o găseşte pe pămînt. Stăpînit de această ideia, obsedat de dînsa, e firesc că se găsesc unii desechi­­libraţi, cari în loc să lupte pentru a realiza aci idealul lor, preferă să-şi pue capăt vieţii, pentru a ajunge cu o oră mai curind ţelul, la care rivnesc. La noi asemenea asociaţiuni n’ar­ pu­tea înflori. Aci ai toată libertatea, dar guvernele ştiu, ca prin legi mult discu­tate, să te zugrume tocmai în numele acelei libertăți, dăndu-i forma legală, ce lipsește in sfinta Rusie. D. Un prefect, procuror general In ziarul nostru au fost relatate ieri două isprăvi extra­ordinare, relative la magistraţi: ura făcută de prefectul de Suceava, inteligentul Filostrat, cealaltă de procurorul general de Iaşi, care şi are reşedinţa în birtul Sure din Galaţi. Prefectul l-a scuipat în faţă pe ma­gistratul stagiar din Paşcani—fiind că este... însurat, proclamînd astfel celi­batul pentru stagiari; i’a dat afară, a­­poi, din cabinetul prefectorial, cînd a aflat că, căsătoria stagiarului n’a ra­mas nerodnică. Iar în a treia repriză, nemulţumit că l’a scuipat, nici că l’a silit să închidă uşa pe cealaltă parte, prefectul a reclamat ţie magistrat la ministru, dînd şi soluţia distituirei, fi­ind­că magistratul cutezase să acţio­neze în judecată prefectura, pentru ne­­plată de chirie. Ministrul n’a trimis pe inspectorul judecătoresc să cerceteze cam). Dacă ar fi făcut-o, ar fi aflat de scenele deg­ă­­dătoare, petrecute la cabinetul prefec­tului. Ministru fără experienţă însă, fără autoritate alta de­cit aceea ce i o dă prietinia cu Pascal Toncescu, mi­nistrul, ca să nu se pună rău cu pre­fectul, a admis, în parte, soluţia aces­tuia şi a transferat pe magistrat unde­va, în Valachia Prefectul care s’a purtat astfel faţă de un magistrat încăpător, retribuit cu 180 lei lunar, esra un fost magistrat de carieră, unul din cei mai proşti, dar căruia mi­şteul i-a preparat o lege specială, care să-i permită reintrarea in magistratură, prim președinte de tri­bunal, sau, lucrul se poate, consilier de Curte de Apel. Al doilea fapt. El se petrece tot în fieful Filostratului. Eroul nu mai este prefectul, ci procurorul general de Iași. Trimes să ancheteze pe judecătorul Lecca, a căruia poliţă a fost găsită la un justiţiabil, pe care emitentul poli­ţei il judecase şi i dăduse dreptate, procurorul general este intimpinat la gară de judecătorul cu pricina, ceia ce dovedeşte, în primul loc, că procuro­rul general înştiinţase pe judecător de sosirea sa. * ----------------------------------------------­ Ambii pleacă la Baia, la şeful parti­dului conservator de la Suceava, pen­tru ca să pună la cale ancheta. Se în-­ torc inspiraţi şi ancheta începe. O con­duc ambii­­ anchetator şi anchetat. Martorii sunt aduşi de chiar Lecca. Procurorul general pofteşte pe mar­tori să şeadă, oferă ţigarete tuturor—o raritate de procuror general. Apoi ca­­­­zul devine altfel, că procurorul general ordonă să se facă percheziţie la cămă­tarul, la care se găsise poliţa lui Lecca, spre a vedea dacă nu mai sunt şi alte poliţi la fel. Şi ştiţi cine face percheziţia ? Dom­nul Lecca în persoană. Domnul Lecca n’a mai găsit nici o poliţă a sa, dar a găsit alta a unui alt negustor, d. Vic­tor Ionescu. O aduce procurorului general şi a­­cesta dă ordin s’o fotografieze. Dară pînă s’o fotografieze, procurorul gene­ral se împrietineşte intim cu d. Ionescu şi ambii pleacă în excursiune, cu automo­bilul, la Piatra-N, unde locuiesc părin­ţii d-lui Ionescu. Castelanul de la Baia, şeful partidu­lui conservator din Suceava, nu inspi­rase, însă, pe procurorul general, de­cit pentru d. Lecca. Aşa că, cu toată excursia făcută, cu tot cheful tras acasă la d. Ionescu, pro­­curorul general face raport favorabil pentru Lecca şi înfundă pe Ionescu. Restul se cunoaşte. Dar aşa prefect şi aşa procuror general—n’am cunos­cut încă pină acum. OAMENI ŞI LUCRURI AMORUL BOHEM Dacă cifrele pe cari le-am citat eri, din statistica oficială a d-lui Colescu, n’au convins pe cetitori că, în ce pri­veşte statistica şi frequenţa diversurilor, suntem între ţările fruntaşe ale lumei, —s’ar putea încă scoate oarecari înche­ieri din aceeaşi statistică oficială, pa­ragraful copiilor „nelegitimi“. Aşa în 1910 numărul acelor născuţi în atari condiţiuni s’a ridicat la 23.635 în toată ţeara. Pe cînd odinioară numărul nelegiti­milor era mai mare la ţeară, astăzi , în urma uşurării formalităţilor civile, graţie legiferării d-lui Badareu — contin­gentul a scăzut la ţeară, — se menţine Încă, cu tendinţa de urcare, în oraşe. De remarcat sunt unele oraşe prin cifre foarte ridicate: la Bucureşti 18 la sută din cei născuţi, la Craiova şi Botoşani 23, la Iaşi 24. Firea omului, se pare, năzueşte tot mai mult spre nestatornicie. Se putea ceti dăunăzi că, sub ocrotirea unei mari scriitoare daneze, Karin Michaelis, se va întemeia în Europa o ligă cu totul curioasă, în scop de a se asigura exis­tenţa femeilor... diversate. Vom vedea, poate, în acest caz înflorind preste tot instituţiuni ca acea din Reno, în Nevada americană — şi se va întări cu atît mai mult tendinţa cătră nestabilitate pe ruina organizaţiei familiare patri­arhale şi clasice. Ce ar fi însă cifrele menţionate, pe lingă o situaţie reală a lucrurilor, — dacă s’ar avea in vedere cazurile în care soţii se... tolerează numai, reciproc, în virtutea unor anumite convenţiuni, în puterea unor anumite raţiuni binecu­­vîntate, fie din interese de diverse na­turi, fie de teama „scandalului“ social şi aşa mai departe! In faţa noilor şi tot mai intensivelor mişcări în favoarea emancipării femenine problema apare din ce în ce mai neclară , dacă în vii­tor instituţia familiei nu va trece prin crize tot mai grele şi mai primejdioase, la noi, ca şi aiurea. In fondul tuturor problemelor acestora este acea simplă, clară şi omenească filosofie a frivolităţii, care pare înnăs­cută omului şi—de ce n’am spune-o?— bărbatului în primul rînd. Vechiul dic­ton ce răsună în versul italian „La donna e mobile“ e o născocire bărbă­tească şi iubirii bărbăteşti se potriveşte mult mai curînd cîntarea duioasă din „Carmen“ despre amorul, veşnic copil pribeag, pururi nestatornic, la fel cu fluturii şăgalnici şi uşurateci. Putea-vor legiuitorii, îngrijoraţi de graiul statis­ticilor, să pună stavilă frequenţei tot mai mari a diversuilor ? Sunt oare legi destul de tari, de bune şi de drepte, cărora să se supună sufletele, simţirile ? Poate vor fi, — cîndva, atunci cînd vor lua parte, la făurirea lor, sexele a­­mîndouă... Dar, cine știe dacă și a­­tunci!... Radiot VICIURILE PRESEI Dedicat ziariştilor şi spri­jinitorilor de ziare. Aşa zisa a patra putere — după cea legislativă, judiciară şi executivă — presa, este un factor relativ recent în viaţa statelor şi popoarelor. înainte de invenţiunea lui Gutenberg se înţelege uşor că de presă nu putea să fie vorba , neexistînd tipariul, nu putea exista presa. Dar chiar după născocirea tipa­­riului, care avu loc în veacul al XV-îea, încă destulă vreme — două și chiar trei veacuri — presa nu luă ființă, in tot cazul nu deveni de­cît încet-încet ceia ce semnifică cam de un veac încoace. Că va fi fiind o putere în stat de în­­semnătatea celorlalte trei, lucrul poate fi discutabil; dar că e un factor de pro­păşire socială dintre cei mai însemnaţi, lucrul nu se poate pune nici-un mo­ment in îndoială. Presa a înlesnit îm­­prăştierea ideilor; dînsa a universalizat şi vulgarizat cultura ; dînsa a statorni­cit strînse legături între oameni pentru acţiuni comune ; dînsa a fost poate a­­gentul cel mai incitator la schimbările şi îmbunătăţirile sociale ; dînsa a pre­gătit şi alimentat Revoluţiunea franceză ce, tot printr’însa, deveni revoluţiunea europeană. Partea de bun şi de folos a presei pentru ţara noastră a fost cît se poate de mare. De unde acţiunile sociale şi politice în trecut erau forţamente re­duse la atît cît putea răzbi graiul şi propaganda orală, fiind, între diversele focare de avînturi, pustiuri nesfirşite de ignoranţă şi indolenţă , cu utilizarea presei diversele dosare de acţiune şi de cultură se­mnificară, exercitînd peste tot salutara lor influenţă. Pe calea presei Miron Costin şi Dimitrie Cantemir în domeniul istoric, Konsky şi Văcărescu în domeniul poeziei, Russu şi Bălcescu, Assachi şi Eliade Rădulescu, Kogălni­­ceanu şi Rosetti în domeniul social şi politic, Alexandri şi Eminescu în do­meniul artei, Maiorescu şi Conta în do­meniul filosofic, pentru a pomeni nu­mai pe luceferii de mărimea întăia din trecut ai vieţii noastre culturale, pe ca­lea presei prefăcură viaţa ţării noastre, întrodueînd-o în făgaşul ţărilor civi­lizate. Dar cum nu vreau să fa­c aice apolo­gia presei, precum însăş titulatura rîn­­durilor de faţă o arată, ci dimpotrivă să insist asupra viclurilor ei, am cău­tat nu puţine cuvinte să arăt ce însu­şiri frumoase a avut şi are presa, toc­mai spre a putea releva vioiurile ei cari, dacă nu se vor înfrîna la timp, pot pre­cumpăni asupra însuşirilor, aşa ca să ajungă a înrîuri în rău mai mult de­cît în bine , ca partea răului să fie a­­tît de mare, lucit să copleşească pe cea a binelui. Nu vreau să fac imputări nimănui anume. Printre conducătorii presei noas­tre am prieteni şi cunoscuţi de cea mai înaltă consideraţion­e cam­ de­sigur văd ca şi mine viciurile, dar nu găsesc mij­locul de a li se împotrivi, pentru­ că, vorba lui Miron Costin, „nu s vremu­rile sub om, ci bietul om sub vremi“. E o stare de lucruri pe cari conducă­torii presei o îndură, se văd constrînşi a i se supune, precum o îndurăm şi i ne supunem cu toţii. Reacţiunea cală dar să se producă ca o scară largă spre a i se putea vedea urmările. Şi acum, cari-s acele violuri pe cari le­ vizam ? Cel mai fundamental viciu al presei, în vremea de mercantilism în care am ajuns, este acela ca urmăreşte un scop cu totul altul de ce acela ce l-a avut la origine ; anume : tinde să placă în loc să tindă să folosască. Şi cum în viaţă plăcerea şi cu folosinţa nu se suprapun de­cît în restrînsă­ mă­sură, folosinţa poate fi cu totul în pier­dere faţă de plăcerea satisfăcută în toată integralitatea ei, mai ales în integralita­tea desemnată într’o vreme dată. De aici o gramadă de vioiuri ale presei: a­­lergarea după ştiri senzaţionale şi exal­tarea lor cu preţul ori­cărei scăderi mo­rale ; urmărirea cîştigului fără multă alegere ; combaterea cu perfidie a idei­lor adverse ; uşurătatea conţinutului textual ; nelipsitul roman foileton de senzaţie; relevarea cu deosebire a por­nirilor reia şi vătămătoare, formînd iz­­vodat neinteresant şi adese scandalos al faptelor diverse, ce de altminteri se ci­tește cu atîta aviditate. .. De unde ur­­l­mează că presa, în afară de partea cu­rat informativă, are un rol educativ cît se z­oate de restrîns. Un exemplu, între o mie altele ce i­­lustrează violurile presei, este zarva ce

Next