Opinia, ianuarie 1913 (Anul 10, nr. 1773-1796)

1913-01-15 / nr. 1783

i­ r Jertfa zadarnică De cîteva zile încoace, sentimen­tul public în conflictul româno-bul­­gar pare a se manifesta hotărît pen­tru o soluţie violentă. Pe de o parte lucrul mă bucură. Sentimentul acesta, care însamnă demnitate, mîndrie şi solidaritate naţională, face proba strălucită a patriotizmului şi a energiei noastre sufleteşti. Dar pe de altă parte, el mă şi în­tristează. Am mai spus-o : punctul nostru de vedere e cinstit şi drept. Cînd cerem linia Silistra-Kavarna, nu ur­mărim nici un gînd ascuns; pre­gătim apărarea şi liniştea noastră de mîni. Dar pentru Bulgari, mai cu samă în momentul de faţă, ce­rerea aceasta are ceva prea dure­ros de vexator. Pentru demnitatea noastră nu trebue să împingem lu­crurile prea departe. Şi trebue să recunosc că e aşa, —în fapt,—de­şi nu e cîtuşi de pu­ţin aşa,—în drept. Dar mă întreb : independent de ori­ce idee de dreptate şi indepen­dent de ori­ce sentiment omenesc, facem noi bine să luăm calea vio­lenţei ? De­sigur aspiraţiile noastre na­ţionale nu se îndreaptă către sud. Pentru fraţii noştri din Pind, nu vom putea nici­odată face mai mult de­cît să purtăm grijă de integrita­tea lor etnică şi de autonomia bi­­sericei lor. Cu statul bulgar n’avem dar de­cît interesul de a păstra cele mai bune şi mai strînse raporturi politice, şi cu poporul bulgar cele mai calde legături sufleteşti. Legă­turile aceste, cu deosebire, trebue pregătite şi cultivate cu îngrijire, pentru că astăzi ele nu există. Sub politeţa rece a curteniei politice, cele două popoare vecine se pri­vesc mereu cu neîncredere şi fără nici o dragoste. Dacă vom ocupa triunghiul, chiar fără varsare de sînge,­va fi duş­mănia de veci, va fi ura de moarte. Şi va fi poate şi sacrificiul cauzei fraţilor noştri de pe tărîmurile Ma­cedoniei, pentru apărarea cărora am pus pînă astăzi atîtea străduinţe. Şi n’avem nevoe de aceasta. Aspira­ţiile noastre naţionale merg aiurea. Pentru ele, şi numai pentru ele, se cuvine să păstrăm taina puterei şi a avîntului nostru. Război, dar pentru acest mize­rabil petec de pămînt ? Dar războiul nu e numai bravura celor cari-l fac, nu e numai sacri­ficiul de sînge pentru cauza comună. Şi nu e numai sarăcia şi doliul şi suferinţele ţărei întregi. Războiul e în acelaşi timp o acţiune cu riscuri imense. Cine poate şti, în noua în­torsătură a lucrurilor, cu ce se va alege mîni, Bulgaria învingătoare de azi ? Să pui în cumpînă toate riscu­rile aceste, cînd pe platanul opus a­­tîrnă idealul tău, da ! Dar cînd a­­acolo nu atîrnă decît o zdreanţă de pămînt, de care nimic nu te leagă,— e o nebunie! Departe dar de noi, gîndul acesta care ne tulbură şi ne rătăceşte. Nu mirajul sarbedei glorii, pe care am întrezărit-o acum, să ne atragă. Cunosc ceva de mii de ori mai fer­mecător: e gloria de a menţinea mereu neatinsă unitatea sufletească a celor 13 milioane de Romîni risi­piţi în toate văile Carpaţilor şi do­rinţa vie de a face ca această mare şi nobilă forţă etnică să aducă ome­­nirei, din resursele adînci ale geniu­lui său, toată larga sa contribuţie la civilizaţia omenească. In direcţia aceasta dar, războiu cu gîndul, războiu cu sufletul, răz­boiu cu cuvîntul, şi la nevoe, răz­boiu cu toată fiinţa noastră. Ori­unde în altă parte, batem drumuri pustii şi primejdioase ; pen­tru ori şi ce alta, facem jertfă za­darnică. Eug. HerowatRU E de prisos să adaog că cele exprimate în rîndurile de mai sus, nu alcătuesc de­cît vede­rile mele personale, că ele deci nu pot fi atri­buite nici ziarului nici partidului din care face parte. E. H. okMtoiftoi i-h­aaibítuii ABONAMENT® Un »a 8 IlBBli o o a o o o o­ o oo 20 lei Kitosp® sfi tesi sir Gfî. lîrzsssu 2§ l kai Exemplarul ANUNȚURI jrâad In pag. Eu, 50 Bani :iái € @111IMI@ 1=111 eMf "jy^arw 'mb ilrieiim®® mira! €®m!fo X- «s.1783- Mărfi 15 lanuri« Darurile pentru arm­â Monitorul Oficiai da aialtferî a pa*­blscsst o seria de scrisori trimise Ministru! de Război, în aumaia ER. S. Regelui, diferitelor person­­s­e, esrl m oferit daruri armatei, fie fu badi fis­ssa staturi. Lista anelor generoşi donatori şi patrioţi eră îmbucurător da lussgi, iar de la publicarea ei piui azi, ea a sporit cu incă dous. In primul riad e n­. Vateriao-Urseams, profesor de drept internaţional aut­ic, cere­a bine-voit să pună la dispoziţia soldaţilor din comu­na sa cita 5 lscare de pămînt, in proprietate deplină. Pe de altă parte, d. G. Pavlovici, mare proprietar din Craiova, a pus iss disposiţia ministerului de războiu suma necesară pentru a se cumpără o baterie de tunuri. Gestul acesta al d-lui Pavlovici vine ca o încoronare a jertfelor făcute pini în prezent pentru ar­mată. Darul acesta vorbeşte dela sine, şi orice subliniere a noas­tră n’ar face decit să-l slăbească. D. Pavlovîci face parte din par­tidul conservator democrat, şi dacă ca Români ne bucurăm de actul ti-sale generos, apoi ca oa­meni politici suntem mindri a­­­şti printre partizani. Abdul-Hamid şi Dominia In­­Nord in Sud.“, reproduse şi în „Le Temps“ găsim pasagii foarte interesante din „Memoriile lui Abdul Hamid“ în care se vorbeşte şi de Romînia. Foarte picantă între altele este urmă­toarea Parabolă scrisă de fostul Sultan: „Grădinarul meu din Yldiz avea drep­tate cînd îşi arată părerile despre agita­ţiile balcanice în modul acesta: —„Un măr, un păr, un prun, un ste­jar şi un pin erau unul lîngă altul, aşa fel că crengile lor se atingeau în de ele. Stejarul domina pe ceilalţi copaci, cari împrumutau de la ramurile de jos ale uriaşului, aerul şi lumina de cari aveau nevoie, aşa că aceste ramuri cădeau, moarte şi vestejite. Şi iată că într’o bună zi, acei copaci se luară la luptă. Strigă­tele şi vaetele lor se ridicară pînă la cer şi le auzi Allah. El apăru în mijlocul lor şi le ţinu limbagiul acesta: —„De ce vă bateţi? Cu toţii la fel a­­veţi dreptul la viaţă. Nici un copac nu este mai bun decît altul. Fiecare este mare, pus la locul lui.“ Tocmai aşa se petrec lucrurile în Bal­cani. Mărul­­ este România ; prunul este Serbia ; pinul — Grecia ; părul — Bulga­ria; Turcia noastră este stejarul care a lăsat să cadă multe crengi moarte,—du­reroasă cădere pentru trunchiu, după credința mea; căci ramurile veștede pe cari le-am pierdut erau o primejdie pen­tru sănătatea noastră.. E locul de a adăoga că Stejarul mu­sulman, lipsit cu vremea de atîtea cren­gi... putrede stă mult mai prost, de multă vreme, de cît ramurile de care Sultanul Roş îşi bătea joc,—„rîdea galbăn“, cum s’ar zice. Recunoaştem însă că sunt în foile lui Abdul Hamid lucruri interesante, care de­notă din partea lui şi oarecare intuiţie politică ori diplomatică. In genere se face elogiul germanismului şi fostul Sul­tan are un mare regret, că Turcia n a putut să se alipească de Tripla Alianţă. In unul din capitole Hamid vorbeşte pe larg despre Cruciada modernă în con­tra Turciei şi ia pe rînd toate popoarele creştine din Europa, ca să arăte că au pe conştiinţă brutalităţi mult mai mari faţă de popoare mici, de­cît acele ce se atribuie Turcilor faţă de Armenia- în 1903 Sultanul scrie în ale sale me­morii despre Bulgaria şi proiectul unei Alianţe balcanice. „Gazetele ruseşti lansează ideea unei alianţ­e a popoarelor balcanice: Serbia, Bulgaria, Romînia şi Grecia, toţi la­o­­laltă cu creştinii din Macedonia. Bosnia şi Herzegovina trebue să alcătuiască o alianţă pe care presa rusă o socoate la 18 milioane de oameni. Diviziunea şi neîncrederea reciprocă condamnă însă Statele Balcanice la o neputinţă, deplină, la rolul de instrument în mînile unul al treilei. Este’adevărat, dominaţiunea noastri în Europa este întemeiată pe neînţelege­rea între popoarele balcanice. Cum îşi închiruesc gazetarii ruşi o fu­ziune a ţărilor balcanice? Strim şi Bul­garii nu se iubesc între dînşii. Bulgari urăsc 08 Rum»:*?. Grecii şi Bulgarii sunt duşmani de moarte. Bulgarii susţin că în Macedonia rasa bulgară predomină. Grecii spun că în Macedonia pomflaţiu­­nea este greacă şi că ea a fost bulgari­zată cu forţa. Lupta religioasă (1870) a despărţit, pen­tru totdeauna pe Greci şi pe Bulgari“. Cu toată intuiţia lucrurilor se vede lesne că ex-Sultanul a fost un rău pro­fet. Se poate însă prea lesne ca prooro­cirile să-i fie adevărate pentru viitor. In­tre aliaţii victorioşi — în potriva Turciei putregăite — dezbinarea va deveni poate mai grozavă ca pe vremea cînd Abdul Hamid îşi scria memoriile. Vom arăta încă unele Interesante re­flecţii din acele însemnări, privitoare la relaţiile cu Bulgaria. ...­.Cu toate politeţele sale, cu toată plecăciunile, prinţul Ferdinand nu merită încrederea noastră. Dacă ar îndrăzni nu­mai să se proclame Rege ! Aceasta nu am putea, nu ar­ trebui s’o îngăduim niciodată, afară dacă am renunța la pre­stigiul nostru de Mare Putere. In cazul acesta trupele Adrianopolului trebue să pornească asupra Sofiei neîn­­tîrziat. Rusia și-ar deschide ochiii de două ori pînă să se încumeteze a interveni. Austria ar face gravă eroare dacă ar vroi să susţină Bulgaria în ambiţiunile ei de mare Putere*. Sărmanul Hamid ! Nu-i da pe atunci în gînd că va fi captivul unui nou regim şi că întemni­ţarea lui va concide cu îndrăzneala Bul­garilor de a porni — ei — asupra Adri­anopolului, înainte ca soldaţii vechei ci­tadele musulmane să pornească asupra Sofiei. De altfel Hamid a văzut cu ochii lui de Sultan neputincios ridicarea „vasalu­lui“ Ferdinand la rangul de Ţar şi... nu a făcut nici o rezistenţă. Puterea lui era sfîrşită înainte de a-i schimba rangul de Khalif cu costumul de simplu exilat.­ ­ drepturile şi revendicările noas­tre“. Pe de altă parte „L’Indépen­­dance Roumaine“, publică ur­mătoarea informaţie: „Se constată cu satisfacţie, că guvernul a luat o hotărîre decisivă, care răspunde cerin­­ţilor situaţiei. Dealminteri, acelaşi este şi sentimentul partidului liberal, după cum reesă din nota pe care o publicăm“. Cu chipul acesta se dovedeşte încă­ odată că un deplin acord există între partidele de guver­­nămînt în ce privește chestiu­nea externă. 8­8&aS0B«aeaw****“ Soluţia grabnică în Consiliul de miniştri, ţinut Sîmbătă la Palat, sub preziden­ţia M. S. Regelui, miniştrii au căzut de acord­ asupra liniei de conduită de urmat, pentru a da o cit mai grabnică soluţie dife­rendului româno-bulgar. Ţara întreagă aprobă această atitudine a guvernului, şi în pri­mul loc partidul liberal a ţinut să-şi dea asentimentul, publicînd următorul comunicat: „Ultimele evenimente de la Constantinopol au produs pre­tutindeni o emoţie legitimă. „Este imposibil azi de a de­termina cu certitudine schimba­rea ce ele pot aduce, atît în re­laţiile dintre beligeranţi, cît şi la situaţiunea generală a Eu­ropei. „intru cît priveşte statul nos­tru, aceste evenimente ne dau un prilej nou de a ne manifesta voinţa, DE RÂNDUL ACESTA, cu toată hotărîrea necesară, pentru ca soluţiunile crizei bal­canice să nu se poată da în a­­fară de noi şi pentru ca în ele să se ţie seamă SERIOASA de PENTRU IAŞI D. N. Xenopol, ministrul industriei, este un ministru cu adevărat democrat. Cînd d-sa a luat în primire departamen­tul în fruntea căruia se găseşte, a înţe­­les că Ministerul a fost creiat pentru co­merţ şi nu pentru titular. In adevăr, în loc să ia contact cu Ca­mera de Comerţ din Capitală în cabine­tul ministerial, cum se obişnuia pînă a­­tunci, d. N. Xenopol a venit d-sa în mij­locul membrilor acelei Camere şi într’un discurs, care nu se va uita nici­odată, pentru serviciile pe cari le-a adus econo­miei ţării, a expus adevărata noastră si­tuaţie economico-financiară. D-sa s’a dus apoi la Focşani şi s’a in­teresat în­deaproape de situaţia comerţu­lui din circonscripţia Camerei de-acolo. A vizitat apoi porturile Galaţi şi Bră­ila, iar acum în urmă a vizitat Iaşul. Vizita aceasta a d-lui N. Xenopol era necesară. Din toate oraşele ţării, acela care e cel mai greu încercat de criza a­­cală prin care trecem, e fără îndoială o­­raşul nostru. Moldova în genere şi Iaşul în deosebi, au­ fost cei mai greu loviţi de criza fi­nanciară, pricinuită de evenimentele in­ternaţionale. In Iaşi, criza, am putea spune, e endemică, iar criza n’a făcut de cît s’o exagereze şi s’o accentueze în chip dureros. Vizita d-lui N. Xenopol, măsurile pe cari, fără îndoială, le va lua, vor avea ca urmare să amelioreze situa­ţia de la noi. Vizita d-lui ministru al comerţului era de mult aşteptată şi e bine venită. Dacă ar fi s’o considerăm chiar numai din punctul de vedere moral, și încă ea va fi un efect binefăcător asupra pieței noastre. ------------------------------------------------------------------------------------------ ■ OAMENI ŞI LUCRURI Războiului acului.. ...Dar sunt oare numai explozivele, nu­mai glonţii şi ghiulelele, cari fac războiul în omenirea modernă şi miile de victime? Fireşte că nu. E un vast cîmp de în­­sîngerare şi de încăierare, — de la un capăt la altul al lumei şi cu milioanele se numără jertfele de existenţe cari cad pradă masacrelor... fără vărsări de sînge. Gazetele au vorbit zilele aceste de u­­riaşa grevă americană, cuprinzînd 150.000 de lucrătoare, din ramura ţesăturilor. Cite şi c­îte vor fi, zilnic, pe celelalte tărîmuri de activitate socială, ducînd imensul răz­­boiu al muncei cu mînile,— acea armată anonimă pe care o ciută şi o depiinge Heine în refrenul: „Wir weben, wir we­­ben...“—„Noi ţesem, noi ţesem...“ Cînd muncesc în massă — ori fiecare în parte, lucrătoarele aceste aparţin deo­potrivă uriaşei legiuni proletare, pe care Emin­escu o înfăţişa prin palida eroină din poemul său „Viaţa“: Colo lingă lampă, într’un mic ietac Vezi o fată care pune aţă ’n ac. Faţa ei e slabă, de o paloare crudă, Ochii ei sunt tulburi, pleoapele asudă, Degetele repezi poartă acul fin... Ea îşi coase ochii într’un tort de in. Singurul scriitor modern care a reuşit a se apropia cu imaginaţia de tabloul real şi imens al cîmpului de muncă şi de războire a „ţesăturilor“ este Gerhardt Hauptmann, premiat dăunăzi cu premiul Nobel, ce se dă—cum e ştiut—numai a­­postolilor literari ai păcii. Drama „Ţesă­torii“ este o lucrare uriaşă, emoţionantă şi nu e tînăr cu simţire care să nu fi re­simţit zguduirea unora din scenele acelei drame. Bună­oară cînd ţesătorul lager î­n mijlocul celorlalţi îşi recită „poezia“— pe care în strofe de diletant le-am tra­dus acum aproape două decenii. O, domnul Dreissiger şi-ai lui Ne jăfuesc cu toţii Şi ne jupoaie pîn’ la os Nesăţioşi — ca hoţii... Galii scîrboşi, neînfrînaţi, Odrasle de a Satanei ’ Ce-şi rîd de oamenii flămînzi De blestemul vadanei. . Degeaba plingi, ori îî te nchini, Degeaba ori­ ce rugă — „Nu-ţi place?“ — „Cară-te de aici, ba pieri pe drumuri, slugă!“ Copiii pîne cer — şi nu-i Măcar o fărmitură,’ Noi cerem milă pentru ei, Stăpînii nu se ndură, Ei vorba „milă“ nu pricep Şi inimi au de cîne, î^*ni­mui?ca noastrâ chefuiesc, Gînd noi cerşim o pîne... Şi tot astfel strofele curg—întrerupte de reflecţii tragice ori naive ale ţesătorilor, de murmurul maşinelor cam­ sau oprit din pricina teribilei greve... Domnul Dreissiger—este Molochul sim­­în paginaţia poetului,—icoana ca­­pitalismului modern — izvor de conflicte şi de războiri sociale. Cine ar putea nu­­m­­a victimele ce lasă pe marele cîmp al suferinţelor şi cine ar putea spune că acest războiu nu e tot aşa de dureros ca războiul armat ? Rod Ion. J»sîfKc­ia în ru­sia O eră de reforme şcolare se pare a fi deschis în Rusia. Domnul Casso, Minis­tru de Instrucţie publică, a acordat un interview ziarului „Le Temps, în care expune sforţările ce a făcut în această privinţă şi progresele realizate. Nu s’ar îndoi nimeni, zice el, de nu­mărul şcoalelor pe care le deschidem în fie­care an pînă în cele mai depărtate regiuni ale imperiului. Este încă mult de făcut în această privinţă, dar nu suntem în drept să cerem oare­care timp cînd e vorba de un imperiu aşa de vast? Nu­mai anul din urmă am deschis 11.000 de grupe şcolare nouă. Aceasta este o cifră destul de elocventă. Vreu să vă mai dau una: budgetul nostru a fost mărit anul acesta cu 19 milioane de ruble. In anul 1892 această sumă era budge­tul total al departamentului. Altă dată, nu de mult, se afla un gim­naziu de provincie, în capitală. Astă­zi, toate orașele, sau aproape toate, dintr’un district, au gimnaziul lor de băeţi sau de fete. In timpul ultimului exerciţiu budgetar, am creat 35 de aceste stabilimente de instrucţie secundară. Pentru a pregăti personalul didactic cerut de noile stabilimente de instrucţie primară, al căror număr va merge cres­­­cînd, avem două feluri de şcoli normale,­ unele pregătind pe institutorii şcoalelor noastre primare inferioare, tipul de şcoa­lă de sat, altele dîndu-ne personalul pe­dagogic al şcoalelor primare superioare numite şcoli comunale. In ultimul an, numărul şcoalelor nor­male de primul tip, numite seminare, a fost mărit cu 14 şi am creat 6 şcoli de al doilea tip, numite şcoli de­­învăţă­­tori. In fine vom institui o facultate de me­dicină la Rostof pe Don. Sunt în afară de aceste, Universităţile din Saratol şi din Tomsk, care n’au astă­zi de cît două facultăţi şi care mai trebuesc ceva com­plectate. Ar fi nedrept dacă n’aş semnala aju­torul statornic ce mi l-a acordat Duma. Am găsit-o totdeauna, zice domnul Casso, gata a ne secunda, ba de multe ori chiar a ne devansa dorinţele, în ceia ce priveşte finanţele. Nu voiu intra în amănuntele progra­melor noastre. Nu voiu spune numai că am evoluat mult am dibuit multe metode şi am încer­cat multe schimbări în spiritul învăţămîn­­tului nostru. Ne-am gîndit la toate greutăţile ce întimpină aplicarea reformelor şcolare chiar în occident. In ceia ce privește limbile moarte, am făcut oare­care reforme.

Next