Opinia, ianuarie 1913 (Anul 10, nr. 1773-1796)
1913-01-15 / nr. 1783
i r Jertfa zadarnică De cîteva zile încoace, sentimentul public în conflictul româno-bulgar pare a se manifesta hotărît pentru o soluţie violentă. Pe de o parte lucrul mă bucură. Sentimentul acesta, care însamnă demnitate, mîndrie şi solidaritate naţională, face proba strălucită a patriotizmului şi a energiei noastre sufleteşti. Dar pe de altă parte, el mă şi întristează. Am mai spus-o : punctul nostru de vedere e cinstit şi drept. Cînd cerem linia Silistra-Kavarna, nu urmărim nici un gînd ascuns; pregătim apărarea şi liniştea noastră de mîni. Dar pentru Bulgari, mai cu samă în momentul de faţă, cererea aceasta are ceva prea dureros de vexator. Pentru demnitatea noastră nu trebue să împingem lucrurile prea departe. Şi trebue să recunosc că e aşa, —în fapt,—deşi nu e cîtuşi de puţin aşa,—în drept. Dar mă întreb : independent de orice idee de dreptate şi independent de orice sentiment omenesc, facem noi bine să luăm calea violenţei ? Desigur aspiraţiile noastre naţionale nu se îndreaptă către sud. Pentru fraţii noştri din Pind, nu vom putea niciodată face mai mult decît să purtăm grijă de integritatea lor etnică şi de autonomia bisericei lor. Cu statul bulgar n’avem dar decît interesul de a păstra cele mai bune şi mai strînse raporturi politice, şi cu poporul bulgar cele mai calde legături sufleteşti. Legăturile aceste, cu deosebire, trebue pregătite şi cultivate cu îngrijire, pentru că astăzi ele nu există. Sub politeţa rece a curteniei politice, cele două popoare vecine se privesc mereu cu neîncredere şi fără nici o dragoste. Dacă vom ocupa triunghiul, chiar fără varsare de sînge,va fi duşmănia de veci, va fi ura de moarte. Şi va fi poate şi sacrificiul cauzei fraţilor noştri de pe tărîmurile Macedoniei, pentru apărarea cărora am pus pînă astăzi atîtea străduinţe. Şi n’avem nevoe de aceasta. Aspiraţiile noastre naţionale merg aiurea. Pentru ele, şi numai pentru ele, se cuvine să păstrăm taina puterei şi a avîntului nostru. Război, dar pentru acest mizerabil petec de pămînt ? Dar războiul nu e numai bravura celor cari-l fac, nu e numai sacrificiul de sînge pentru cauza comună. Şi nu e numai sarăcia şi doliul şi suferinţele ţărei întregi. Războiul e în acelaşi timp o acţiune cu riscuri imense. Cine poate şti, în noua întorsătură a lucrurilor, cu ce se va alege mîni, Bulgaria învingătoare de azi ? Să pui în cumpînă toate riscurile aceste, cînd pe platanul opus atîrnă idealul tău, da ! Dar cînd aacolo nu atîrnă decît o zdreanţă de pămînt, de care nimic nu te leagă,— e o nebunie! Departe dar de noi, gîndul acesta care ne tulbură şi ne rătăceşte. Nu mirajul sarbedei glorii, pe care am întrezărit-o acum, să ne atragă. Cunosc ceva de mii de ori mai fermecător: e gloria de a menţinea mereu neatinsă unitatea sufletească a celor 13 milioane de Romîni risipiţi în toate văile Carpaţilor şi dorinţa vie de a face ca această mare şi nobilă forţă etnică să aducă omenirei, din resursele adînci ale geniului său, toată larga sa contribuţie la civilizaţia omenească. In direcţia aceasta dar, războiu cu gîndul, războiu cu sufletul, războiu cu cuvîntul, şi la nevoe, războiu cu toată fiinţa noastră. Oriunde în altă parte, batem drumuri pustii şi primejdioase ; pentru ori şi ce alta, facem jertfă zadarnică. Eug. HerowatRU E de prisos să adaog că cele exprimate în rîndurile de mai sus, nu alcătuesc decît vederile mele personale, că ele deci nu pot fi atribuite nici ziarului nici partidului din care face parte. E. H. okMtoiftoi i-haaibítuii ABONAMENT® Un »a 8 IlBBli o o a o o o o o oo 20 lei Kitosp® sfi tesi sir Gfî. lîrzsssu 2§ l kai Exemplarul ANUNȚURI jrâad In pag. Eu, 50 Bani :iái € @111IMI@ 1=111 eMf "jy^arw 'mb ilrieiim®® mira! €®m!fo X- «s.1783- Mărfi 15 lanuri« Darurile pentru armâ Monitorul Oficiai da aialtferî a pa*blscsst o seria de scrisori trimise Ministru! de Război, în aumaia ER. S. Regelui, diferitelor personse, esrl m oferit daruri armatei, fie fu badi fisssa staturi. Lista anelor generoşi donatori şi patrioţi eră îmbucurător da lussgi, iar de la publicarea ei piui azi, ea a sporit cu incă dous. In primul riad e n. Vateriao-Urseams, profesor de drept internaţional autic, cerea bine-voit să pună la dispoziţia soldaţilor din comuna sa cita 5 lscare de pămînt, in proprietate deplină. Pe de altă parte, d. G. Pavlovici, mare proprietar din Craiova, a pus iss disposiţia ministerului de războiu suma necesară pentru a se cumpără o baterie de tunuri. Gestul acesta al d-lui Pavlovici vine ca o încoronare a jertfelor făcute pini în prezent pentru armată. Darul acesta vorbeşte dela sine, şi orice subliniere a noastră n’ar face decit să-l slăbească. D. Pavlovîci face parte din partidul conservator democrat, şi dacă ca Români ne bucurăm de actul ti-sale generos, apoi ca oameni politici suntem mindri aşti printre partizani. Abdul-Hamid şi Dominia InNord in Sud.“, reproduse şi în „Le Temps“ găsim pasagii foarte interesante din „Memoriile lui Abdul Hamid“ în care se vorbeşte şi de Romînia. Foarte picantă între altele este următoarea Parabolă scrisă de fostul Sultan: „Grădinarul meu din Yldiz avea dreptate cînd îşi arată părerile despre agitaţiile balcanice în modul acesta: —„Un măr, un păr, un prun, un stejar şi un pin erau unul lîngă altul, aşa fel că crengile lor se atingeau în de ele. Stejarul domina pe ceilalţi copaci, cari împrumutau de la ramurile de jos ale uriaşului, aerul şi lumina de cari aveau nevoie, aşa că aceste ramuri cădeau, moarte şi vestejite. Şi iată că într’o bună zi, acei copaci se luară la luptă. Strigătele şi vaetele lor se ridicară pînă la cer şi le auzi Allah. El apăru în mijlocul lor şi le ţinu limbagiul acesta: —„De ce vă bateţi? Cu toţii la fel aveţi dreptul la viaţă. Nici un copac nu este mai bun decît altul. Fiecare este mare, pus la locul lui.“ Tocmai aşa se petrec lucrurile în Balcani. Mărul este România ; prunul este Serbia ; pinul — Grecia ; părul — Bulgaria; Turcia noastră este stejarul care a lăsat să cadă multe crengi moarte,—dureroasă cădere pentru trunchiu, după credința mea; căci ramurile veștede pe cari le-am pierdut erau o primejdie pentru sănătatea noastră.. E locul de a adăoga că Stejarul musulman, lipsit cu vremea de atîtea crengi... putrede stă mult mai prost, de multă vreme, de cît ramurile de care Sultanul Roş îşi bătea joc,—„rîdea galbăn“, cum s’ar zice. Recunoaştem însă că sunt în foile lui Abdul Hamid lucruri interesante, care denotă din partea lui şi oarecare intuiţie politică ori diplomatică. In genere se face elogiul germanismului şi fostul Sultan are un mare regret, că Turcia n a putut să se alipească de Tripla Alianţă. In unul din capitole Hamid vorbeşte pe larg despre Cruciada modernă în contra Turciei şi ia pe rînd toate popoarele creştine din Europa, ca să arăte că au pe conştiinţă brutalităţi mult mai mari faţă de popoare mici, decît acele ce se atribuie Turcilor faţă de Armenia- în 1903 Sultanul scrie în ale sale memorii despre Bulgaria şi proiectul unei Alianţe balcanice. „Gazetele ruseşti lansează ideea unei alianţe a popoarelor balcanice: Serbia, Bulgaria, Romînia şi Grecia, toţi laolaltă cu creştinii din Macedonia. Bosnia şi Herzegovina trebue să alcătuiască o alianţă pe care presa rusă o socoate la 18 milioane de oameni. Diviziunea şi neîncrederea reciprocă condamnă însă Statele Balcanice la o neputinţă, deplină, la rolul de instrument în mînile unul al treilei. Este’adevărat, dominaţiunea noastri în Europa este întemeiată pe neînţelegerea între popoarele balcanice. Cum îşi închiruesc gazetarii ruşi o fuziune a ţărilor balcanice? Strim şi Bulgarii nu se iubesc între dînşii. Bulgari urăsc 08 Rum»:*?. Grecii şi Bulgarii sunt duşmani de moarte. Bulgarii susţin că în Macedonia rasa bulgară predomină. Grecii spun că în Macedonia pomflaţiunea este greacă şi că ea a fost bulgarizată cu forţa. Lupta religioasă (1870) a despărţit, pentru totdeauna pe Greci şi pe Bulgari“. Cu toată intuiţia lucrurilor se vede lesne că ex-Sultanul a fost un rău profet. Se poate însă prea lesne ca proorocirile să-i fie adevărate pentru viitor. Intre aliaţii victorioşi — în potriva Turciei putregăite — dezbinarea va deveni poate mai grozavă ca pe vremea cînd Abdul Hamid îşi scria memoriile. Vom arăta încă unele Interesante reflecţii din acele însemnări, privitoare la relaţiile cu Bulgaria. ....Cu toate politeţele sale, cu toată plecăciunile, prinţul Ferdinand nu merită încrederea noastră. Dacă ar îndrăzni numai să se proclame Rege ! Aceasta nu am putea, nu ar trebui s’o îngăduim niciodată, afară dacă am renunța la prestigiul nostru de Mare Putere. In cazul acesta trupele Adrianopolului trebue să pornească asupra Sofiei neîntîrziat. Rusia și-ar deschide ochiii de două ori pînă să se încumeteze a interveni. Austria ar face gravă eroare dacă ar vroi să susţină Bulgaria în ambiţiunile ei de mare Putere*. Sărmanul Hamid ! Nu-i da pe atunci în gînd că va fi captivul unui nou regim şi că întemniţarea lui va concide cu îndrăzneala Bulgarilor de a porni — ei — asupra Adrianopolului, înainte ca soldaţii vechei citadele musulmane să pornească asupra Sofiei. De altfel Hamid a văzut cu ochii lui de Sultan neputincios ridicarea „vasalului“ Ferdinand la rangul de Ţar şi... nu a făcut nici o rezistenţă. Puterea lui era sfîrşită înainte de a-i schimba rangul de Khalif cu costumul de simplu exilat. drepturile şi revendicările noastre“. Pe de altă parte „L’Indépendance Roumaine“, publică următoarea informaţie: „Se constată cu satisfacţie, că guvernul a luat o hotărîre decisivă, care răspunde cerinţilor situaţiei. Dealminteri, acelaşi este şi sentimentul partidului liberal, după cum reesă din nota pe care o publicăm“. Cu chipul acesta se dovedeşte încă odată că un deplin acord există între partidele de guvernămînt în ce privește chestiunea externă. 88&aS0B«aeaw****“ Soluţia grabnică în Consiliul de miniştri, ţinut Sîmbătă la Palat, sub prezidenţia M. S. Regelui, miniştrii au căzut de acord asupra liniei de conduită de urmat, pentru a da o cit mai grabnică soluţie diferendului româno-bulgar. Ţara întreagă aprobă această atitudine a guvernului, şi în primul loc partidul liberal a ţinut să-şi dea asentimentul, publicînd următorul comunicat: „Ultimele evenimente de la Constantinopol au produs pretutindeni o emoţie legitimă. „Este imposibil azi de a determina cu certitudine schimbarea ce ele pot aduce, atît în relaţiile dintre beligeranţi, cît şi la situaţiunea generală a Europei. „intru cît priveşte statul nostru, aceste evenimente ne dau un prilej nou de a ne manifesta voinţa, DE RÂNDUL ACESTA, cu toată hotărîrea necesară, pentru ca soluţiunile crizei balcanice să nu se poată da în afară de noi şi pentru ca în ele să se ţie seamă SERIOASA de PENTRU IAŞI D. N. Xenopol, ministrul industriei, este un ministru cu adevărat democrat. Cînd d-sa a luat în primire departamentul în fruntea căruia se găseşte, a înţeles că Ministerul a fost creiat pentru comerţ şi nu pentru titular. In adevăr, în loc să ia contact cu Camera de Comerţ din Capitală în cabinetul ministerial, cum se obişnuia pînă atunci, d. N. Xenopol a venit d-sa în mijlocul membrilor acelei Camere şi într’un discurs, care nu se va uita niciodată, pentru serviciile pe cari le-a adus economiei ţării, a expus adevărata noastră situaţie economico-financiară. D-sa s’a dus apoi la Focşani şi s’a interesat îndeaproape de situaţia comerţului din circonscripţia Camerei de-acolo. A vizitat apoi porturile Galaţi şi Brăila, iar acum în urmă a vizitat Iaşul. Vizita aceasta a d-lui N. Xenopol era necesară. Din toate oraşele ţării, acela care e cel mai greu încercat de criza acală prin care trecem, e fără îndoială oraşul nostru. Moldova în genere şi Iaşul în deosebi, au fost cei mai greu loviţi de criza financiară, pricinuită de evenimentele internaţionale. In Iaşi, criza, am putea spune, e endemică, iar criza n’a făcut de cît s’o exagereze şi s’o accentueze în chip dureros. Vizita d-lui N. Xenopol, măsurile pe cari, fără îndoială, le va lua, vor avea ca urmare să amelioreze situaţia de la noi. Vizita d-lui ministru al comerţului era de mult aşteptată şi e bine venită. Dacă ar fi s’o considerăm chiar numai din punctul de vedere moral, și încă ea va fi un efect binefăcător asupra pieței noastre. ------------------------------------------------------------------------------------------ ■ OAMENI ŞI LUCRURI Războiului acului.. ...Dar sunt oare numai explozivele, numai glonţii şi ghiulelele, cari fac războiul în omenirea modernă şi miile de victime? Fireşte că nu. E un vast cîmp de însîngerare şi de încăierare, — de la un capăt la altul al lumei şi cu milioanele se numără jertfele de existenţe cari cad pradă masacrelor... fără vărsări de sînge. Gazetele au vorbit zilele aceste de uriaşa grevă americană, cuprinzînd 150.000 de lucrătoare, din ramura ţesăturilor. Cite şi cîte vor fi, zilnic, pe celelalte tărîmuri de activitate socială, ducînd imensul războiu al muncei cu mînile,— acea armată anonimă pe care o ciută şi o depiinge Heine în refrenul: „Wir weben, wir weben...“—„Noi ţesem, noi ţesem...“ Cînd muncesc în massă — ori fiecare în parte, lucrătoarele aceste aparţin deopotrivă uriaşei legiuni proletare, pe care Eminescu o înfăţişa prin palida eroină din poemul său „Viaţa“: Colo lingă lampă, într’un mic ietac Vezi o fată care pune aţă ’n ac. Faţa ei e slabă, de o paloare crudă, Ochii ei sunt tulburi, pleoapele asudă, Degetele repezi poartă acul fin... Ea îşi coase ochii într’un tort de in. Singurul scriitor modern care a reuşit a se apropia cu imaginaţia de tabloul real şi imens al cîmpului de muncă şi de războire a „ţesăturilor“ este Gerhardt Hauptmann, premiat dăunăzi cu premiul Nobel, ce se dă—cum e ştiut—numai apostolilor literari ai păcii. Drama „Ţesătorii“ este o lucrare uriaşă, emoţionantă şi nu e tînăr cu simţire care să nu fi resimţit zguduirea unora din scenele acelei drame. Bunăoară cînd ţesătorul lager în mijlocul celorlalţi îşi recită „poezia“— pe care în strofe de diletant le-am tradus acum aproape două decenii. O, domnul Dreissiger şi-ai lui Ne jăfuesc cu toţii Şi ne jupoaie pîn’ la os Nesăţioşi — ca hoţii... Galii scîrboşi, neînfrînaţi, Odrasle de a Satanei ’ Ce-şi rîd de oamenii flămînzi De blestemul vadanei. . Degeaba plingi, ori îî te nchini, Degeaba ori ce rugă — „Nu-ţi place?“ — „Cară-te de aici, ba pieri pe drumuri, slugă!“ Copiii pîne cer — şi nu-i Măcar o fărmitură,’ Noi cerem milă pentru ei, Stăpînii nu se ndură, Ei vorba „milă“ nu pricep Şi inimi au de cîne, î^*nimui?ca noastrâ chefuiesc, Gînd noi cerşim o pîne... Şi tot astfel strofele curg—întrerupte de reflecţii tragice ori naive ale ţesătorilor, de murmurul maşinelor cam sau oprit din pricina teribilei greve... Domnul Dreissiger—este Molochul simîn paginaţia poetului,—icoana capitalismului modern — izvor de conflicte şi de războiri sociale. Cine ar putea numa victimele ce lasă pe marele cîmp al suferinţelor şi cine ar putea spune că acest războiu nu e tot aşa de dureros ca războiul armat ? Rod Ion. J»sîfKcia în rusia O eră de reforme şcolare se pare a fi deschis în Rusia. Domnul Casso, Ministru de Instrucţie publică, a acordat un interview ziarului „Le Temps, în care expune sforţările ce a făcut în această privinţă şi progresele realizate. Nu s’ar îndoi nimeni, zice el, de numărul şcoalelor pe care le deschidem în fiecare an pînă în cele mai depărtate regiuni ale imperiului. Este încă mult de făcut în această privinţă, dar nu suntem în drept să cerem oarecare timp cînd e vorba de un imperiu aşa de vast? Numai anul din urmă am deschis 11.000 de grupe şcolare nouă. Aceasta este o cifră destul de elocventă. Vreu să vă mai dau una: budgetul nostru a fost mărit anul acesta cu 19 milioane de ruble. In anul 1892 această sumă era budgetul total al departamentului. Altă dată, nu de mult, se afla un gimnaziu de provincie, în capitală. Astăzi, toate orașele, sau aproape toate, dintr’un district, au gimnaziul lor de băeţi sau de fete. In timpul ultimului exerciţiu budgetar, am creat 35 de aceste stabilimente de instrucţie secundară. Pentru a pregăti personalul didactic cerut de noile stabilimente de instrucţie primară, al căror număr va merge crescînd, avem două feluri de şcoli normale, unele pregătind pe institutorii şcoalelor noastre primare inferioare, tipul de şcoală de sat, altele dîndu-ne personalul pedagogic al şcoalelor primare superioare numite şcoli comunale. In ultimul an, numărul şcoalelor normale de primul tip, numite seminare, a fost mărit cu 14 şi am creat 6 şcoli de al doilea tip, numite şcoli deînvăţători. In fine vom institui o facultate de medicină la Rostof pe Don. Sunt în afară de aceste, Universităţile din Saratol şi din Tomsk, care n’au astăzi de cît două facultăţi şi care mai trebuesc ceva complectate. Ar fi nedrept dacă n’aş semnala ajutorul statornic ce mi l-a acordat Duma. Am găsit-o totdeauna, zice domnul Casso, gata a ne secunda, ba de multe ori chiar a ne devansa dorinţele, în ceia ce priveşte finanţele. Nu voiu intra în amănuntele programelor noastre. Nu voiu spune numai că am evoluat mult am dibuit multe metode şi am încercat multe schimbări în spiritul învăţămîntului nostru. Ne-am gîndit la toate greutăţile ce întimpină aplicarea reformelor şcolare chiar în occident. In ceia ce privește limbile moarte, am făcut oarecare reforme.