Opinia, noiembrie 1913 (Anul 10, nr. 2024-2047)

1913-11-26 / nr. 2043

t ♦ [ Conservatorii democraţi şi celel­alte partide Să fia oare conservatorii­ democraţi fă­cuţi dintr’un alt aluat de cît partizanii celorlalte partide politice ? se va întreba cu neîncredere acela care a cetit prece­dentele două articole în care insistam a­­supra chemărei la viaţa publică a ţără­­nimei şi criticam lupta pătimaşă a con­servatorilor şi liberalilor în căutarea ve­­nirei la putere. Fără şovăială privitorul frămîntărilor politice din ultimul timp, trebue să afir­me că într adevăr conservatorii-democraţi au o mentalitate politică deosebită de a celorlalţi oameni, cari fac politică în Ro­­mînia. Mentalitatea aceasta ia deosebit de mult, din timpul cînd ei nu erau de­cît o grupare în partidul conservator; de a­­tunci se vedea că oamenii aceştia vor trebui să se despartă de restul conserva­torilor şi vor forma un partid nou, cu un program nou, cu o viaţă nouă. Căci ceea ce deosebia pe partizanii d-lui Take Ionescu de ceilalţi conservatori şi ceea ce i-a făcut mai târziu să se diferen­ţieze de liberali, a fost şi un ideal poli­tic mai presus de interesele de partid, o politică superioară mai­­presus de ches­tiile de tarabă şi o disciplină conştientă faţă de şeful lor. Idealul politic a luat formă în progra­mul partidului conservator-democrat şi este astăzi idealul minimal cel mai rea­lizabil şi cel mai necesar de realizat în viaţa noastră socială. Pe cînd liberalii trebuesc să se des­partă de utopiile lor politice şi să revie la politica pămîntească a intereselor la­­tifondiarilor ei proprietari, conservatorii­­democraţi, după cum se poate vedea şi din ultima scrisoare a d-lui Take Ionescu rămîn credincioşi idealului lor politic, care fără să aibă cerinţe ultra-democrate, are totuşi tot ceea ce e necesar în momentul de faţă pentru ţară. Că idealul acesta politic al democraţi­lor e mai presus de interesele luate în parte­a partizanilor nimeni nu va con­testa, dar disciplina de partid pe care a­­minteam face să amuţească nemulţumi­rile pe care vre-unul din membrii parti­dului le-ar fi avînd. Că interesele gene­rale ale ţărei sunt puse mai presus de interesele personale la conservatorii de­mocraţi, se poate dovedi nu numai cu forme istorice dar cu fapte. Cînd în Martie 1907 d. P. P. Carp a­­nunţa de pe înaltul tribunei Camerei că „mai întăi represiune şi apoi vom aviza" vorbea prin glasul său, toată suflarea na­babilor şi bogătaşilor conservatori cari în­groziţi de întorsătura lucrurilor se temeau pentru propria lor piele şi uitau că răs­culaţii cereau ceva necesar. Atunci d.­­­ake Ionescu uitînd că face parte dintr’un partid da bogătaşi îşi aducea aminte că mai presus de interesele partizanilor săi sunt­ interesele ţărei, a marei ţări care era în revoltă din cauza mizeriei şi ne­­dreptăţei, şi atunci d. Take Ionescu s’a cerut numai represiunea pe care oricine era nevoit s’o ceară, dar a dat con­cursul său necondiţionat guvernului libe­ral de a înfăptui cele mai urgente legi. Arat-au liberalii sau conservatorii a­­ceiaşi atitudine faţă de d. Take Ionescu cînd interesele ţărei cereau de asemeni unirea tuturor în potriva unui vrăjmaş comun ? Au arătat aceştia aceiaşi mări­nimie, dezinteresare, aceiaşi dragoste pen­tru ţară, cum le-a aratat d. Take Io­nescu ? In plină campanie astă vară, cu toată starea de asediu, liberalii şi conservato­rii nemulţumiţi mălăiau ca nişte dulăi flămînzi prin ziarele lor. Şi n’au aşteptat ca pacea să fie în­cheiată, n’au ^aşteptat ca Romînia să-şi revie în fire după campanie şi au şi în-­n­ceput lupta odioasă contra omului care a adus In aceste cîteva luni de viaţă poli­tică mai multă glorie şi mai multă bogă­ţie ţărei sale de cîte zeci de ani de gu­vernare a tuturor celorlalte partide. Şi azi cînd guvernul are nevoe de pace are nevoie de susţinerea tuturor a întări legile romîneşti în provincia cucerită, a făuri noui legi pentru întreaga ţară, azi guvernul dar mai ales d. Take Ionescu e ţinta tuturor atacurilor mişeleşti, a tutu­ror atacurilor acelora cari n’ar fi putut trăi ori fără ajutorul lui. Da, fără ajutorul lui. La 1907 d. Take Ionescu a ajutat pe liberali să iee guvernul și In pace să fău­rească cîteva legi, în 1910 d. Take Ie­neseu a scapat pe liberali de urmăririle la cari erau supuși de către conservatori pentru afacerea tramvaelor. La 1912 d. Take Ionescu a permis con­servatorilor să înscrie o pagină frumoasă în istoria partidului lor, căci fără d­lul Take Ionescu conservatorii nu puteau forma un guvern cum nu-l vor forma nici mîine fără concursul democraţilor. Şi cînd zicem fără ajutorul d-lui Take Ionescu, zicem fără ajutorul partidului său. De ce au fost făcute­ toate acestea de conservatorii democraţi ? Pentru că toţi erau pătrunşi de un ideal definit, pentru că dragostea de ţară era mai presus de interesele lor proprii. Dacă ar fi dat a­­tenţie mai mult afacerilor lor, de­sigur nici la 1907, nici la 1910 nici ori la 1912 n’ar fi făcut gestul care îi ridică în ochii lumei, ci ar fi căutat ca şi liberalii ca şi conservatorii să instige, să calom­nieze, să micşoreze opera altora, să răs­colească patimile cele mai joase doar vor face rău adversarilor lor şi vor pro­fita ei. Disciplina partidului conservator-demo­crat a uimit însă pe toţi şi cei mai în­­focaţi liberal sau conservator sunt nevoiţi să recunoască aceasta. Nu mai departe de­cît cu ocazia venirei la putere a gu­vernului de colaborare sau văzut rezul­tatele acestei discipline. Cîţi democraţi n’au fost sacrificaţi cu această ocazie, cîţi au trebuit să stee în umbră ca să permită posibilitatea conlu­­crărei, cîţi dintre democraţi n’au acceptat posturi cari nu cadrau cu situaţia lor şi cu toate acestea ce ridicul de mic a fost numărul acelora cari au protestat. Oare acelaşi lucru s’a petrecut şi la conservatori? De la cel mai cu meritate pretenţii şi pănă la acela care n’are dreptul a formula nici una, toţi au în­ceput a instiga, a calomnia, a murdări cu veninul lor partidul lor, pe oamenii lor mai de frunte. In interval de un an ’l-au urmat şi dezavuat pe șeful lor în două rînduri. N’a lipsit d-lui P. P. Carp nici epitetul de nebun nici acela de ramolit. In inter­val de douăsprezece luni toată armata aceasta de flămînzi a aruncat tot guno­iul ior sufletesc în obrazul venerabilului bătrîn care conduce guvernul actual. D-lui Maiorescu nici epitetul de imbecil senil nici acela de surd nu i’au fost cruţate pentru că la urma urmelor să fie totuşi ales de aceeaşi gaşcă, de şef de partid. Adevarata isterie politică, adevărata zminteală ! Şi pentru ce toată această frâmîntare ? Pentru că nici unul din oamenii aceştia n’au un ideal politic, n’au un crez, n’au un scop înalt în viaţa lor. Haită de lupi în goană după pradă, ea stă cînd e să­tulă ascunsă şi linge bezda cu smerenie, dar devine îngrozitoare îndată ce flă­­mînda se vede urmărită şi prigonită. Aceiaşi privelişte au dat’o ţărei toţi domnii aceştia de la Epoca şi Cuvîntul, toată armata aceasta de lupi asediaţi şi îndepărtaţi de la prada lor. Şi pentru curăţirea atmosferei politice, pentru însănătoşirea ei, oare nu e vre­mea să se deschidă larg porţile, la viaţa politică, a acelora, cari vor şti pune mai presus de interesele lor, interesele ţarei, ţărănimei ? Pentru a rămîne la comparaţia noas­tră cu haita de lupi, oare nu sunt tot ţaranii ridicaţi de pe la vetrele lor să bată pădurile în prigonirea fiarelor, da ce şi în viaţa politică să nu fie tot ei aceia cari vor scăpa România de cea mai ti­căloasă haită, a lupilor politici, a lupilor flămînzi de situaţii şi de sinecuri ? Dr. I. Duscian ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Administraţia: Iaşi, str. Gh. Mirse­scu 17 Sub direcţiunea unui C­omitet Anul X No. 2043—Marţi 20Noembr9lB VU ww. *■' mm zilei Misterul divulgat. Acei cari erau nedumeriţi asupra motive­lor pentru care d. A. C. Cuza s’a abţinut de la inaugurarea bustului regretatului V. Conta, vor avea explicaţia, cetind în „No­ua Revistă Romînă" cuvîntarea rostită la Inaugurare de cătră d. profesor Dim. Gusti: «...Conta a fost unul dintre cei dintâi români, care a făcut fericitul început de a rupe cu tra­diţia consumării din bunurile culturale ale altor popoare şi de a deveni el însuşi un producător al acestor bunuri, făcînd ca şi ţara noastră să contribue cu ceva la bogăţia comună a omeni­­rei culte». Vă Închipuiţi d. Cuza ascultînd o ase­menea directă aluzie la... operile lui ori­ginale? Economistul e convins că farsa i-a pus-o la cali. .. „rectorul sibirian“, — cum ar zice „Unirea“ și i-o va plăti. ------------------------------------­ 1101 POLEMICI Care e diferenţa între instalaţia tele­fonică şi instalaţia de apă în Iaşi ? Cea dintăi e permanent deranjată, cea de a doua, numai din cînd în cînd. * In sfirşit ! Scoasă din răbdări „ Viaţa Romînească“ se va ocupa de o veche actualitate : pla­giatele cuziste. Mai bine tîrziu decit ni­­ ciodată...* D. Virgil I. Barbat scoate o revistă. Să-i urăm... bărbăție. * ' '' ? ■■■ POLITICE PENTRU^ IAŞI... Se pare ca vom asista în curmei la manifestarea unei acţiuni să­nătoase, pentru reînvierea Iaşu­lui. Sunt caracteristice, în astă­­privinţă, unele articole de gazetă şi cuvîntările autorizate ale bar- Imţilor politiei iaşeni mai «le vază. Evident, nu poate fi vorba «Ie teiulinţi separatiste. Manifestări­le aceste dovedesc, insă, că prea s’a considerat laşul ,ca o regiune cucerită și, că, sui» unele guver­ne, s’au nesocotit multe «drepturi ie Capitalei Mold­ovei. Suntem la largul nostru eîu«i vorbim în această chestiune. I). Alexandru A. Hadaren ca primar, şi «le «louă ori ca mem­bru al guvernului, a făcut pentru laşi, ceea ce tot restul oamenilor poliţiei n’au făcut , pentru acest oropsit oraş. lUianţu­l activităţi» prezid­entulu­i nostru în această privinţă­­şi ne vom face plăcerea să facem intr’o zi acest «»ilanţ — ie mai eloquent decit orice «»It argument. Cit pentru ceilalţi, în mare par­te vina o­st«i și aceia care, repre­­zentîml l­»sul, «»'au luptat eu «les­­tulii energie pentru «»pararea in­teresei«»»* Sui. Au incriminăm —­ eăei «»ei i»u-i vorba «ie îndi’imiuikt. Trebui­, «lin contra, ca toate* iunie voinţele să se unească «le «team încolo pen­tru a ajuta lit propăşirea Isisu­lui. Nu mai puţin constatăm, că une­ori litsul «» fost lovit chiar în eeet» ce «» mai ramas «lin strălucirea vii. Intr’ad­evăr laşul trece drept o­­raşul scoalelor, şi în fruittea scoa­­lei or ie «l­ai* Universitatea. Or, «ieşi laşul a»*e o facultate de «drept aproape toate numirii«. «Sin ultimi şapte ani în magistratul*«» icşant» au însemnat un adevărat import «le elemente streine laşului. Am «levenit un soi «Ie tributari ai lalo­­miţei sau nu ştiu cărui «»It ju«leț. Depar­te «I«, noi gîndul de «» voi ss» bănuim eît «ie cît destoinicia celor importaţi. Ne întrebam însă «lac«» nu s’ar* fi putut găsi ele­mente tot atît «I«, bune în iași sau în apropiere «Ie lași. Acei care ai* voi» să vadă în rîndu­rîle «ie fstră alt-eev«» «ie cît constatarea «unei stări «le lucruri miihnitoar’e s’ar înşela. Consta­­tăm un fapt în privinţa căr*uia s­u­n t «le acord toţi acei cai*i iubesc laşul şi toţi «»cei cari se văd nesocotiţi, în pr­opriu­l lo»* oi*aş, numai fîind-că ’sunt iaşani. Se va produce vesteţia — aici că se poate alt-fel. Se pare că vom asista la formulare «Ie cere»şi pre­mise. Vom avea o mişcare în toa­tă regula. Succesul va veni repede&— sun­tem siguri, căci pentru acest scop să e suficient consensu­l tutu­ror acelor* care vor avea dreptul să vorbească în numele laşului. Afişul teatral anunţi eri „Hamlet“ pentru seară. Pină la amiază piesa fu schimbată. Cu drept cuvînt : atita lume străină în oraş...* D. N. Iorga şi a reînoit demisia din Ligă. Dac’o demisiona şi a treia oară să ştiţi că revine. E de o consecvenţă fenomenală ! * S’a dat sentinţa în procesul foastei Societăţi de asigurare „Unirea“. O nea­gră amintire pentru obrazul lui N. Fleva .* Din ceh spuse la congresul viticulto­rilor, s’ar părea că unii cultivatori de vii stau prost. — Nu e de mirat că se... clatină, de atita vin. de Închiriat Era fatal să ajungă aici! — Un bilet lang, pus pe geamul redacţiunei ouui zi­ar local, opreşte în dram’ pe trecători: „De închiriat... a se adresa la proprie­taralt nimic/—Proprietarul? nicăiri. Ridici capul... „Cuvîntul* — şi fără a fi răutăcios te întrebi : ce poate fi adevărat din toate acestea ? Ce e de închiriat...? Dacă-ţi trec prin minte întrebări de felii acestora, e că sunt pe deplin de justificate. Nicăiri nu se poate aplica mai bine, şi la orice, cuvîntuî „de închiriat" ca la noi. Ziceam la început „fatal" şi evident că nu poate fi de­cit astfel în această ţară a ambiţiilor, în care fie­care se cre­de îndrituit să aibă ceva de revendecat, să ţipe, să batjocorească, să facă tot ce nu poate fi permis, spre a-şi îndestula propria răutate — pentru ca, nu mai tîr­­ziu de­cît mîni, la cea mai uşoară mă­gulire sau sorţ de neisblndă, — să facă a­­mendă onorabilă, ori­cui îi întinde mîna să iasă din încărcătură, în care nu-i vi­­rîse de­cît propria nesocotinţă şi ambi­ţia deşartă şi nemăsurată. E ad­e­varat sau nu... dar, desigur că... proprietarul cântă de pe acum un dori­tor „de închiriat“— Preţui ?... Un mic portofoliu, — sau dacă nu..., o „promi­siune" pentru... mai tîrziu. Dinu. OAM­ENI ŞI LUCRURI DOI FABULIŞTI Se fac şi cercetări serioase la Univer­sitatea de­ Iaşi. Erudita monografie a d-lui Drouhet a­­supra izvoarelor de inspiraţie în operile literare ale lui Alexandri, nu este izo­lată şi din „laboratoriile“ seminariilor U­­niversităţii noastre e de aşteptat să ne vină şi alte instructive lucrări. Un foarte bun început este şi recenta scriere a d-Ini A. Epure, despre „Influ­enţa fabulistului rus Krylov, asupra fabu­­liştilor noştri A. Donici şi C. Stamati”. Este în­tăia lucrare tipărită a Seminariului de slavistică sub conducerea d-Iui profe­sor I. Bărbulescu şi o lucrare conştiin­cioasă, care impune prin obiectivitatea ei, ca şi prin siguranţa documentării. In cele din urmă trei decenii s’a scris adese­ori despre lipsa de originalitate la primii noştri fabulişti. A fost unul din ră­sunătoarele succese ale „Contemporanu­lui“ darea în vileag a multor „plagiate“ în opera unora din acei scriitori de fabule şi cu osebire a lui Donici, socotit odini­oară ca fabulistul cel mai ales, prin va­­rietatea inspiraţiilor. Iată însă că tocmai această varietate departe de a fi originală, dar Donici n’a încetat a fi încă anal din merituoşii scrii­tori de fabule româneşti. In lucrarea­ d-lui Epure subiectul este tratat în chip larg, cum se cuvine unui stadiu de seminar. Găsim acolo o abun­denţă de modele originale, tipărită în slova lor, alături de bucăţile celor doi fa­­bulişti. Comparaţia, de astă­ dată, este în­lesnită, este impusă prin o convingătoare alăturare de texte pentru specialişti. Iar aşa cum e tratat subiectul, el iese din cadrul unei lucrări senzaţionale, pentru a rămînea în limitele unei cercetări de pară ştiinţă şi istorie literară. Alăturea de sta­diul influenţelor şi legăturilor politice, diplomatice, sociale ale autocraţiei ruseşti cu Principatele române,­­ Seminarul de slavistică ne înlesneşte să urmărim legă­turile de altă natură. începuturile dubioase, nesigure, şovă­­alnice întru toate, sunt aceleaşi în dome­ niul social, ca şi întru acel literar. E însuşi procesul de formaţiune; este obsesiune­a lipsei de cultură a vremei în care imita­ţia este oare­cum firească, necesară, ne­­înlăturabilă. Nu este încă epoca de rafi­nament, în care pseudo­savantul ori poe­tul lacom de glorie îşi însuşeşte prin pla­giat inspiraţiile ori lucrările­­ altora , ci epoca de limitare a orizontului de acti­vitate şi stadiu, era de frămîntare şi di­buire, care va pregăti vremea de apoi a erudiţiunii şi inspiraţiunii proprii. Acelor cari urmăresc cu interes pro­­ducţiunile originale ale Universităţii de Iaşi, scrierea d-lui Epure le va face plă­cere. Rodion ECOURI Camerele de comerţ franceze la Bru­xelles.— Existau pînă în prezent două Camere de comerţ franceze în Bruxelles : „La Chambre de­ comerce franţaise de Bruxelles“ şi „La chambre française de commerce et de l’industrie de Bruxelles". Aceste două instituţiuni sunt recunoscute de ministerul comerţului francez şi func­ţionează sub preşidenţia de onoare a mi­nistrului Republicei Bruxelles. De curînd s’a anunţat crearea unei noi instituţii de către un grup de ne­­gustori şi industriaşi francezi, denumită „Chambre de commerce et d’industrie française de Bruxeles et du Grand-Duche de Luxembourg“.­ ­ Cu ocazia a­celei a 112 aniversare a lui Victor Hugo, guvernul francez va oferi Angliei un monument al vestitului cîntăreț al legendei secolelor. Monumen­tul va fi instalat pe marginea mării, la Guernesey, nu departe de stînca unde poetul şedea ore întregi în ascultarea zgomotelor valurilor ce i șopteau magis­tratele versuri pe cari le scria apoi. ieci un defect al Educaţiei Jules Payot, autorul cunoscutei lucrări „Educaţia Voinţei“ în ultima sa scriere „Apprentissage de l’Art d’écrire“, arată cît e de greşit întreg sistemul de educa­ţie aplicat generaţiilor tinere. Se înţele­ge, el vorbeşte despre Franţa. Dar cam greşele sunt,la fel şi sistemul armat a­­proape identic, părerile unui cunoscător trebue să ne fie de mare interes. Payot spune că tinerii nu ştiu să scrie, să compne, să-şi exprime ideile în toată libertatea şi originalitatea lor. Timp de 4 ani el a predat compune­rea în şcoală dîndu-şi toată osteneala şi punîndu-şi toată capacitatea de care dis­pune un asemenea om. Dar rezultatele lor care ajunse fură slabe. In urma acestei experienţi văzu că faptul de a considera compunerea ca o parte deslipită, separată din totalitatea sistemului de instrucţie e greşit, ceea ce a avut ca efect violentarea spiritului. * La început doctul profesor crezu că este o greşală de metodă la predarea compunere!— metodă care-i stingherea toate sforţările lui conştiincioase. Dar cer­­cetind lucrul mai de aproape se încre­­dinţă că nu numai în Franţa ci şi in An­glia şi America se găsesc profesori, cari muncesc mult şi elevi cari nu-şi dau nici o osteneală, şi că învăţămtntul lim­­bei materne merge foarte greu. Cînd fu numit inspector, Juîes Payot, făcu următoarea experienţă : puse pe ele­vii din şcoala primară superioară să lu­creze aceleaşi compuneri, pe care le lu­crase cu 3—4 ani în urmă. Studiindu-le, găsi aceleaşi greşeli esenţiale şi anume : verbalism, incoherenţă şi lipsă de cuge­tare mai adîncă şi mai personală. Deci nu atita vreme nu se realizase nici un folos. Şi oare cele spuse de Payot pentru tinerii Francezi nu-s perfect adevărate şi pentru noi ? Cine şi-a dat osteneala să vadă cam sprin copiii noştri, poate recu­noaşte cît e de alarmantă această negli­jare a spiritului. E ceva care se răsfrînge asupra între­­gei personalităţi a unui individ. Payot spune că nu se dă destul timp copiilor ca să lămurească, să aprofunde­ze și să-și ordoneze cugetarea lor pen­ ..—--­

Next