Opinia, iunie 1922 (Anul 18, nr. 4504-4527)
1922-06-24 / nr. 4522
ANUL ai XVHMea No. 4522 1 tErffHEtKOL AIVONAJf^^fTE WA» , # * 8 AS« LUVfc # ^ £M TREi LUNI .a miwsm ZIAR POLITIC COTIDIAN M BATA £4 IUNIE 1922 ■Ek *■ A HU N CI U 8I 8» prim—a ta toat* ApastUl* d» PnhMattn» K a ua yâ \ ABBürSTB&TU ZIAB0LO1 # —»8TS- «ărzescu î? -mjnzAm wscunj a üb v TAKE I0HESCU Moartea năprasnică a lovit, pe neaşteptate, pe unul plin cei mai străluciţi oameni ai ţarei. Take Ionescu dispare în deplinătatea forţelor In vremuri când talentul şi inteligenţa lui puteau fi de cel mai mare folos ţărei şi neamului, pentru stăpânirea şi îndrumarea grelelor împrejurări ale timpului. Take Ionescu a atins culmile situaţiunei publice, numai prin meritile personale. El s’a manifestat pretutindeni cu strălucirea unui astru, a provocat entuziasm, a mânat masele, a îndrumat la operă pozitivă şi a lăsat în urmă căi luminoase şi regenatoare. In vijelioasele frământări politice din iarna 1907—1908, persoana lui Take Ionescu s’a ridicat mândră deasupra „valurilor şi a dat impuls democratismului şi conştiinţei cetăţeneşti. Atunci s’a stabilit legătura formidabilă a omului, cu laşul idealist şi însat de lumină. OPINIA a fost oglinda credincioasă a zilelor înălţătoare de atunci, a purtat în coloanele ei bătăioase sufletul cald şi nou al operei democradice revărsate de Take Ionescu împreună cu Alexandru Badarea. OPINIA va vibra totdeauna cu emoţie, la amintirea acelor zile ! Ne gândim la ce ar fi însemna Take Ionescu dacă ar fi trăit în împrejurări mai favorabile şi in mijlocul unei societăţi mai puţin meschine! Dar nu voim să anticipăm asupra rolului Istoriei, şi ne aplecăm umiliţi asupra unui mare şi glorios mormânt care va vorbi posterităţei despre lucrurile frumoase ale trecutului românesc. Take Ionescu s’a născut în Ploeşti la 13 Octombre 1858. Moare, deci, în vrâstă de 64 ani. Studiile secundare le a făcut la Bucureşti, distingându-se un chip deosebit. Apoi a urmat ştiinţele juridice la Paris, împreună cu personalităţi ca C. C. Arion, C. Dissescu etc. şi obţinând cu deosebită menţiune titlul de doctor în drept. Reîntors în ţară, a îmbrăţişat profesiunea de avocat, relevându se din capul locului ca un strălucit pledant. S-a manifestat în viaţa politică, în cercul ziarului „Românul“ întruchipat de C. A. Rosetti şi în 1881 a fost ales deputat, ca susţinător al lui Ion Brâtianu. Timp de doi ani s’a relevat cu un mare orator al ţărei. Apoi nevoind a sa solidariza cu greşelile în care căzuse regimul, Teke Ionescu părăseşte pe Ion Brâtianu şi duce campanie de opoziţie, grăbind retragerea guvernului liberal, încă în deplină tinereţă, Take Ionescu a intrat în partidul comervar, find acceptat deadreptul în statul major al acelui partid. Venise în toamna lui 1891, chemat de Lascar Catargiu și Al. Lahovary, pentru a fi introdus deadreptul în minister, recunoscându-i-se valoarea şi dreptul în preponderenţa partidului. Funcţionează ca ministru al instrucţiei de la 1891- 1895, făcând operă utilă. Marele Lascar Catargiu a descoperit de la început valoarea acestui om nou, pentru care avea o sinceră afecţiune. Strălucitul Al. Lahovary, în anul 1896, într’un moment în care partidul conservator era decimat de multe rele scria din Paris: „Până atunci, la împrejurări mai grele, dacă doriţi a ţine seamă de părerea mea, eu cred că ar fi bine să luaţi avizul lui Take Ionescu, care este de sigur, un cap bine constituit, o inteligenţă rară şi un temperament politic de prima ordine“. Ca om de guvern, Take Ionescu a lucrat şi a făcut operă conservatoare, atât ca idee, cât şi ca organizare. El a drenat spre partidul conservator toate elementele democrate, la un moment când acest partid era slăbit. In 1897, a determinat asimilarea grupărei radicale de la Iaşi, în frunte cu George Panu, de către partidul conservator. Din Ianuar până în iulie 1900, şi Intre anii 1904—1907, Take Ionescu a funcţionat ca ministru de finanţe, fiind unul dintre cei mai preţioşi colaboratori ai lui G. Cantacuzino. In 1907 se produce deosebirea de vederi între P. P. Carp şi Take Ionescu. La începutul anului 1908 sa produce ruptura şi d. Take Ionescu devine şeful partidului conservatordemocrat fiind urmat de marea majoritate a partidului. Inregistrează frumoase succese de opoziţie. Ia toamna lui 1912 vine la guvira în colaborare cu fracţiunea cealaltă conservatoare, sub preşidenţia lui Titu Maiorescu, şi a deţinut portofoliul internelor. A desfăşurat o frumoasă acţiune diplomatică la Londra şi la Bucureşti, la încheerea păcei balcanice din 1913. In timpul neutralităţii, a desfăşurat o vie acţiune naţională, contribuind la intrarea noastră în acţiune. In 1917 a făcut parte din guvernul de la Iaşi, ca vicepreşedinte al consiliului. In 1920—21 a făcut parte din guvernul Averescu, ca ministru de externe. Iar în Decembre 1921 a prezidat guvernul de o lună alcătuit de partidul democrat Take Ionescu moare în Ihtalia, departe de ţară, după o suferinţă de câteva luni, şi lasă un nume distins în istoria ţări. ACTUALITĂŢI DIN AFARĂ Moartea a doi mari savanţi. — De curând au murit la Paris doi mari savanţi 1) Dr. Laveran membru al institutului Pasteur şi descoperitorul hematozoarului care-i poarta numele, parazit ce trăeşte in Angele omului fiind agentul publign al febrei palustre, al malariei. 2) Dr. Manşon care a dovedit lumii prin impecabile experienţe, că ţânţarul de genul anofel e agentul de transmisiune a hematozoarului Laveran, de la omul bolnav la cel sănătos. I Astăzi se sting in acelaş timp aceste două glorii ale medicinii I moderne. Datorită lor, unul din flagelele cele mai adominabile de pe glob, cunoscut în esență, poate fi prevenit până la un punct. —O— PUTEREA ARMATĂ A [PATRA PUTERE I» STAT —x— Constituţia noastră recunoaşte trei puteri în stat: puterea executivă (rege şi miniştri) puterea legislativă (parlamentar şi regele) şi puterea judecătorească. In România de astăzi, puterea legislativă îşi pierde tot mai mult însemnătatea. Parlamentele au devenit un simplu exponent al guvernului, fără iniţiativă şi viaţă proprie. In schimb, se ridică o a patra putere în stat. Dar nu presa. La noi, presa a renunţat de mult,la asemenea veleităţi. Acea a patra putere, esrts armata Dintr’un simplu organ la îndamâna puterei executive cum este şi trebue să fie pretutinde, armata se ridică la noi, la gradul de putere de sine stătătoare, egală cu celelalte puteri constituţionale. Ascensiunea aceasta, începută în timpul războilui, a continuat de atunci încoace pe scară întinsă tinzând la ceva mai mult de cât juntele spaniole. Lucrul acesta s’a evidenţiat în diverse rânduri şi îndiverse feluri. Chiar în ultimul timp s’au produs două fapte care vin în sprijinul consideraţiunilor de faţă : Sinodul a numit un episcop special pentru armata, iar organizatorii recepţiuneî mareşalului Pilgudschi, preşedintele Poloniei a rezervat loc pentru un reprezentant special al armatei, alături de reprezentanţii Regelui şi guvernului. Ridicarea paterei militare, in acelaş timp cu desuetudinea parlamentarismului, pune într’o lumină tragică viitorul democratismului politic al ţării românești. CITITI PAG. VI-a (9 Există la Bucureşti, printre I alte afaceri şi o societate şi aşa, numită a scriitorilor români. Am citit lista membrilor acestei societăţi: gazetari de mâna a treia, misiţi, preoţi, maiori... D n loc In loc câteun scriitor reritabil,—ales fără să fie întronat, de comitetul societăţei, înadins pentru a da un aspect de intelectualitate înterprinderii, puse prin abuz subt patronajul unor nume regale. Prinţul Carol, de pildă, figurează în fruntea acestei societăţi de ne-scriitori. Membrii curţei regale măcar ar fi trebuit respectaţi şi ne cointeresaţi în societăţile de pseudoliteratură. Dar S. S. R. numără, printre membrii ei, pe d-nii IonelBrâtianu, Take Ionescu, Gr. NOTE ŞI RECENZI Trancudaşi, Vintilă Brâtianu, Romulus Voiţi escu (probabil ci-neva cu acelaşi nume ca şi di-rectorul general al Siguranţei Statului care In afară de fi - şele „bolşevicilor“, n’are alte ’ merite literare), G. Băgulescu, Staicovici, Doboş, Barcă etc. etc. Ce legătură au aceste per- sonagii—cu scrisul ? Ştiinţa de a iscăli ? Pecetea de la brău ? ! Totuşi societate de sub conducerea d-lui Corneliu Moldovanu, se numeşte S. S. R, adună miile de la particulari şi ministere,precum şi cota parte din „taxele pe localurile care ţin deschis noaptea“ (în anul acesta : 39.000. Vezi„Darea de sumă financiară“ a S. S. R). Deci mesele „colegiale“, în care au fost sărbătoriţi d-nii Mircea Rădulescu şi Romulus Voinescu (credem că nu-i cel de la Siguranţă),, „cel mai activ şi mai spornic membru din comitet“,—telegramele de condoleanţe, coroanele de pe morminte, parastasele... au fost plătite de daunele de consumaţie ale barurilor din ţară, care — din banii încasaţi în contul talentului lor artistic au pus la o parte o sumă pentru literele române... Căci cam aceasta activitatea societăţei de subt conducerea financiară a d-lui Corneliu Moldovanu, Ba uitam, S. S. R. l-a felicitat; printr’o telegramă nu ştim de câte cuvinte, pe d. Robert de Flars (de ce nu şi pe Rolland şi Barbusse ?) cu prilejul onomasticei sale... ni se pare,—iar pentru comemorarea lui Alecsandri a delegat pe d- nii Alfred Moşoiu şi Mir- Icea Rădulescu să compună poezia: „O noapte la Mirceşti“. Aici s’ar opri marginele activităţii, pa care S. S. R. o desfăşoarăm între banchete şi parastase, dacă ne-am ocupa numai de partea glumeaţă a acestei chestiuni. Dar S. S. R. a luat atitudini,cum se spune, în chestia cenzurii, de pilda căreia intelectualul „trebue să se supună atunci când o cer interese superioare care privesc apărarea naţională şi ordinea de stat“ (Vezi„ Darea de samă“ prezintatâ de d. Cornelia Moldovanu. Apropos : Macar această dare-de-samă—a’a putut fi scris literar, de un liteat ?) Iată deci cenzura justificată da S. S. R.,—nu numai de autorităţile de poliţie civilă şi militară !... Dar societatea scriitoriilor nu s’a mulţumit numai la enunţări de principii, şi a trecut la fapte: ea a împedecat congresul general al artiştilor „de orice naţionalitate“, susţinând (Continuarea în pagina IL a) D. Brâtianu şi chestiunea minorităţilor — Din expozeul de la Senat.— Scrupule. Chestiuni de meditat.— Cetind expozeul ele la Senat al d-lui Ionel Brâtianu, faci încă odată cunoştinţă cu frazele asupra conferinţei din Genua, publicate în „Viitorul“ şi în alte foi guvernamentale. D. Brâtianu nu ne-a dăruit nici o noutate şi nu ne a dictat macar cu o frumuseţă stilistică. Am fi fost mulţumiţi ca primul ministru, macar printr’un singur fapt, printr’o singură frază, să se fi ridicat deasupra banalităţii. Dar nu ni s’a oferit prilejul." N’avem de gând, doamne fereşte, să ne pierdem intr’o analiză, un comentar al expozeului de la Senat. S’a scris doar pretutindeni şi prea destul. Şi apoi, nu vrem să servim cititorului o pagină fatalmente aridă. Vom releva numai declaraţia d lui Brâtianu, privitor la problema minorităţilor. „Vorbesc numai In treacăt — a apa« d. Britiana — de chestiunea politici specială pe care Ungaria s’a internt să o ridice, I »diel aceea a minorităţilor. AI ceastă chestiune, mfăcând parte din programai Conferinţei, ne a foat relativ uşor ai stabilim că nu aimitem si se discute. Ca aceat pnlej am repetat că, In concepţiunea ga versu lui român, imixtiunile externe In cheitiunea minorităţilor, vor fi privite totde»una ca acte neamicale, ori ,de unde vor veni, In apiri- Itttd* îib«rallira şi de frăţia, In care voim «X trăim ca toate minorităţile, asemenea interveaţiani a’ar putaa decât să fie primejdioase pentru raporturile noa« tre ca ele, şi cred că trl«e reprezentant conştient al intereselor şi ale Statului şi ale oricăror ’’populaţiani, din interiorul său, va concepe că este datoria noastră oricând şi totdeauna, să ne opunem la aaetrenia intervenţiuni". Aşa s’a exprimat I. Brâtianu, în termenii şi spiritul gazetăresc al partidului, manifestat zilnic de la 1918 încoace.* Nu va bănui nimeni nimic primului ministru, pentru faptul de a proclama tuans publie, simţul demnităţii şi suveranităţii statului român-Dimpotrivă. Dar, ua lucru. Pentru ce atâta lux de Indirjire In chestiunea aceasta a minorităţilor ? Pentru ci atâta opunere, chiar cu preţul de a declara inamici pe nişte mari şi buni aliaţi ? Lacrei poate fi privit şi altfel, nu numai sub prisma asei stingeri a prestigiului nostru naţional Aşa sânt astăzi vremurile, încât caracterul di izolare al maofestărilor naţionale şi vieţei de stat să nu se mai poatâ raenţiae. Tările trăesc anele sale injoncţiunile, altora, îşi fac concesiuni, sa arătaesc şicolaborează. In domeniul eco- nosic, financiar şi chiar popic, , st.tel« îşi lapon nrrcae, te controlettă reciproc fac s*hmb de metode şi id«', îi scope! descoperirii sistemelor celor mai superioare. AcciS'a e caracteristica epocei confer nţelor , o colaborare intimă latră state, şi nu o ştirbire a pr-sigiului naţional De ce si na privim din acest punct de vedele, problema controlului minorităţilor ?... mii a Ies când e la joc legătura noastră politică cu Europa civilizată. Să zicem că unele din statele eiropene n’au nici o lacredere In capacitatea de conducere şi la banele noastre Intenţii faţă de minorităţi, şi că din casa aceasta cer contol. Noi am putea atacai că toceai să primim con rolul şi să dovedim odată pentru totdeauna că se înşeală cei ce ne bânuesc. Dacă iată, sub firma demnităţii naţionale au indeminanţii de brutalitate şi nedreptăţire a mnorităţilor... faptul nu ne arace cinste absolut de loc. * Dar mai este ceva. Purtarea guvernanţilor români faţă de propria noastră naţiune, a lăsat mult de dorit in ultimii ani. Străinătatea ştie acest lucru şi este ingrijorată. Ea face rezerve, provocate numai din vina oligarhiei noastre. Guvernantul român poate e cuprins de scrupulul ca majoritatea naţională să nu fie pusă în inferioritate faţă de naţionalităţile minoritare. Adică, să nu se întâmple cumva ca minorităţile luate sub scutul Europei, să aibă în România o soartă mai bună decât soarta mizeră pe care guvernământul militarooligarhic i-o face poporului român. Ar fi şi acesta un scruptu logic până la un punct, dar de o inferioritate şi o ipocrizie fără pereche. Toată chestiunea aceasta are o singură latură practică pe care putem şi trebuie să o punem in lucrare, spre cel mai mare folos naţional. Să adoptăm un regim de blândeţe, cinste, respect, legalitate, dreptate şi democraţie largă atât pentru majoritatea românească, cât şi pentru minorităţile etnice. Atunci n’ar mai pretinde nimeni să ne controleze. Sau dacă un control ar fi fost stabilit, nimeni nu ar mai exercita. Şi ar fi spe cinstea şi fericirea ţărei. Lr. A se citi in pagina 3-a Ultimele stiri telegrafice si telefonice ÎNSEMNĂRI CREŞTINISM ? Disperat de mizeria vieţei materiale, poporul nostru începuse, pe ici-col,—într’o măsură foarte restrânsă—să caute mângâerea în viaţa sufletească şi să cultive adventiamul. Se închinau oamenii tot la Hristos, dar mai simplu ca până acum şi cu mai multă încordare a inimei. 1. Faptul a produs o ortodoxă revoltă. In unele comune rurale, popa şi jandarmul au pus mâna pe gârbaci şi au măsurat la spinarea păcătoşilor soliditatea credinţei celei adevărate. Aceşti misionari ciomăgaşi au fost nişte precursori ai metodelor bisericei autocefale române. Căci zilele acestea, prea sfiinţii Prelaţi strânşi la taifas în tot atât de prea sfântul Sinod, au dat iuruş în adventiami, preconizând combaterea noului cult prin control poliţienesc şi alte stupidităţi. Nişte bine credincioşi din Botoşani au ştiut să citească printre rândurile încheerei sinodale şi au pătruns cu investigaţiile până In fundul cel mai negru al inimilor arhiereşti. Şi ăsta vre-o 500 de oiţe ale lui Dumnezeu,ieşind Dumineca dintr’o sfântă biserică a Botoşanilor, s’au repezit la casa adventiştilor, au bătut, au spart, au devastat. Aşadar, merge bine! Sfântul Sinod se poate bate peste burtă, cu satisfacţie.... iar Hristos poate muri a doua oară ! RENOVATUS HENRY BORDEAUX FETELE DIN ZIUA DE ASTAZI Răsboiul şi condiţiunile de viaţă de după îl, au schimbat spiritul şi moravurile tinerelor fete. In spre bine ? In spre rău ? Chestiunea este pentru toată lumea de..sebit de interesantă. Pe când răsboiul a îngustat orizontul bărbatului, restrăngându-i studiile şi cultura sa, dându-i în schimb sânge rece, curaj, obiceiul de a comanda, de a răbda etc. el a desvoltat la femei inteligenţa şi iniţiativa. In aceşti 4 ani, ce a fost viaţa fetelor ? Nu prea veselă desigur ; într-adevăr nu era pentru nimeni plăcută, dar trebue tinereţei o puţină veselie, ca puterea suvenirului să îndulcească zilele de grea cumjână. Să fim indulgenţi, dar, pentru furia dansului care s’a iscat după răsboiu, fcăti aşa s‘a întâmplat după toate calamităţ la publice. Trebue nervilor timp ca să se calmeze şi să ajungă la noi(Continuarea în pag. II-a)