Primăvara, 1922 (Anul 2, nr. 2-52)
1922-01-15 / nr. 3
Xn<sti. N . ani de la nașterea Dummnezeescului Mântuitor al lumii adâncite în păcate și al 5-lea an dela întruparea visului nostru mare, între hotarele neînvinse ale României mari, serbăm azi cu sufletul curat și cu iubire de frate. Munți de dureri și de gânduri dușmane ființei noastre se cobor azi mai jos de vederea noastră, iar deasupra lor se ridică iubirea și încrederea în noi înșine, în tot ce avem mai bun, pentru a duce lupta cu isbândă, în drumul de muncă al anului care nu deschide azi, porțile sale uriașe. Am fost buni, sau răi în scurgerea vieții unui an, este întrebarea ce o punem sufletului nostru acum, când mic și mare, domn și plugar, bogat și sărac trebue să ne dăm seama de faptele noastre, întrucât am fost în stare a ne ajuta familia, neamul și Țara, pentru ca din munca noastră de până aici să dobândim nădejde și încredere în zilele de mâne. Pentru neamul românesc din Țara noastră mare, fiecare an nou trebue să aducă cu sine: viață nouă cu muncă din belșug, curată și întăritoare cu razele de soare și nici decât venin de învrăjbiri în paguba grea a viitorului nostru și al copiilor noștri. Fiecare Român adevărat, la prasnicul de Anul nou își ridică gândul la Dumnezeu și la viitorul Țării sale așa cum obișnuiau bătrânii noștri cu datini cuminți și cu suflete curate, și — și îndrumă încă din ziua dintâi a anului cugetul și pașii săi, ca să nu strice nimănuia ci se ajute tuturora. Suntem cu un an mai bătrâni, mai bogați deci în întâmplări și învățătură, cu atât mai bine vom putea folosi neamului și țării; să ne însămnăm un lucru însă, care nu poate fi nesocotit în marea acestei vieții cu podoabe deșarte. Păcatele mici nasc prăpastile mari în calea binelui și a tuturor lucrurilor bune și de folos de aceste păcate să ne ferim ca de foc, pentru că sunt multe și Românul nu este străin de ele. Chemarea lor este să ne strice sufletul și tot ce bun avem în el, pentru ca astfel toată truda noastră să nu poată rodi lucruri mari ci certe și învrăjbiri cu urmări păgubitoare pentru fiecare și pentru toți deopotrivă. In fața noastră avem un an nou care ne așteaptă cu brațele deschise, să-i mnirăm în casă. Așteaptă dela noi însă, fiind trimis de la Dumnezeu, să ne înfățișăm în întreagă curățenia simțirilor noastre, mai buni, mai hotărîți la muncă pentru binele comun, fără gânduri ascunse și urâte, pregătiți numai și numai la un drum de cinste și de înaintare. Pe acest drum poporul nostru are trebuință de multă învățătură și de mai multă cinste, de curățenie a datinilor stricate pentru a servi Țării de stâlpi puternici, a căror temelie să nu o poată strica nici urgia iadului dușman. Cu acest an se va sălășlui pacea pe pământ — o spun conducătorii mari ai omeniriei — ranele răsboiului se vor vindeca peste tot, în cuprinsul mare al lumii se va așeza munca de clădire la locul său. In această orânduire, cu prilejul anului nou rugăm pe Dumnezeu, să trimită Neamului nostru darul Său de sus, să îndrume spre bine toate puterile de muncă strânse la un loc, clădind pe temelii trainic viitorul Țări pentru veacuri fără Românești de sfârșit. Logodna A. S. R. Principesei Mărioara cu Alexandru regele Sârbiei. Principesa Mărioara a României s-a logodit cu Alexandru Regele Sârbilor, Croațțlor și Slavonilor. A avut loc la Castelul Peleș un prânz de gală, la care au asistat membrii familiei regale, regele Alexandru al Serbiei, d. Take Ionescu, președintele consiliului cu dna d mi Derussi, I. Cămărășescu și general Huidan membrii suitei Regelui Alexandru, Ciolac Antici ministrul Serbiei, atașatul militar sârb și primul secretar al legației iugoslave la București. Cu această ocazie Regele României și Regele Serbilor au anunțat în mod oficial logodna. Actul va fi comunicat țarei printr’o proclamație care va apare mâine în „Monitorul Oficial“. Am nou fericit! Din moșiile mari ale domnilor se vor face mici moșioare țărănești, întâi de toate ea sporește §’ mărește moșiuțele de pân’aci ale țăranilor Sporul acesta se face dup împrejurări, adecă după cât este o mare moșia domnească din apropierea satului, care vine în părțit. Di pildă unuia, care nu are pământ și este în drept să capete, poate să-i dea 5 -6 holde, după cum s’ajunge. Aceluia, care mai are 2—3 iugăre, legea îi mai dă încă pe atâta, ca să aibă destul pentru trai. Dar legea nu împărțește numai pământul de arat. Ea dă țăranilor și fânațe și mai ales izlazuri (pășuni) și păduri pentru comune. Mare-i Ardealul și încărcate de munți și dealuri pline de ierburi grase! Și totuși, nu credem să fie un sat românesc, care să poată zice că are pășune sau pădure destulă. Dacă cercetăm mai de aproape am putea spune chiar, că la noi în Ardeal nu atât lipsa de pământ, cât mai ales lipsa totală de pășune și pădure— asta i-a sugrumat pe săteni! Asta a fost plânsoarea de veacuri a țăranului nostru, al cărui izvor de câștig era numai pășirea vielor Fără vite nu se poate lucra pământul. Iar fără pășune nu se pot ținea vitele. Bine au judecat deci legiutorii când au hotărât, ca din pădurile nemeșilor să se facă izlazuri la comune. Și anume, —cum veți vedea în lege, —în satele de șes (de la câmpie) se iau două iugăre de tot capul de familie pentru izlaz. Un sat cu 400 de fumuri va căpăta așadar un izlaz cam de 800 de iugăre. In satele de deal, unde iarba e mai slabă, se iau 10 iug. de fum. Iar în satele de munte, unde oamenii n’au pământ Plugăritul la Români In comunele curat românești, — destul de multe printre Sași — Românii erau considerați (judecați) ca datori Sașilor și ca așezați pe moșiile lor numai vremelnic (pe câtva timp). Foarte multe comune au ajuns sa plătească taxe Sașilor. Și vedeți oameni buni, — apăsarea religioasă, națională și politică făcu pe țăran să se trezească, și încălzit de flacăra razelor de lumină, care venea din Franța, și de cuvântul spus cu tărie și dragoste de Simeon Bărnuțiu, Andrei Șaguna și Avram Iancu, se adună la 40 mii de Români la 3 16 Maiu 1848 pe Câmpia Libertății în Blaj și cer: libertatea și în depedența (neatânarea) Românilor, protestând contra unirei (împreunărei) Ardealului cu Ungaria. La 1848, se șterge iobăgia și dijma, drepturile și independența Românilor nu sunt ascultate, și de aceea Iancu ajunge să prindă armele pentru împăratul în contra Ungurilor. Strânși cu ușa ungurii din partea Moților lui Avram, a armatelor împărătești și rusești cari au dat ajutor, la Șiria, trebuesc să se predea și depue armele. Și cum au fost răsplătiți Românii de împăratul de Viena, când Iancu s’a dus să-i spue de vorba și tocmeala de a face Ardealul îndepedent. Mai întâiu voia să i se deie lui lancu decorație (medalie). Iar când a spus că el nu pentru decorație a luptat, ci pentru drepturile poporului român, a lăsăt să fie bătut cu palme peste obraz și să i să spună: „că-i nebun“. Asta a fost rasplata Românilor din partea împăratului de la Viena pentru credința și dragostea lor. E bine s’o știm. T. Bucurescu.