Rampa, martie 1923 (Anul 7, nr. 1601-1627)
1923-03-24 / nr. 1621
NUMĂR IN 8 PAGINI: IEI 2 ANUL VII No. 1621 Sâmbătă 24 Martie 1923 H IU I N ? U APARE ZILNIC Director: M. FAUST MOME ABONAMENTELE Un an Şase luni Trei luni Abonamentele se plătesc înainte n u n a Manuscrisele nepublicate se distrusu Anunciurile se primesc la administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate IN TOATĂ ŢARA Lei 500 Lei 300 Lei 150 IN STRĂINĂTATE Lei 700 Lei 400 Lei 200 Biurourile, Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Str. Sărindar No. 7, parter — Telefon 2/59 Talentul E ceva insesizabil, talentul — spun unii. Cine-l poate defini?... Nu! Nu e necesar să-l definim. Dar insesizabil?... Asta Cu niciun chip! Talentul e mai uşor de surprins, in jocul unui actor, decât chiar rutina sa. De multe ori, e luat drept lucru spontan drept invenţiune personala, drept fantezie generoasă, ceva ce de fapt e lucrat cu migăleală la masa de scris, acasă, din mădituri, cari apoi primesc pomposul titlu de „compoziţie”. Rutina e atot-stăpânitoare în aceste împrejurări. Cu rutina sa, actorul bătrân se poate transpune în nenumărate roluri pe cari nu le mai simte. Cu rutina, înjghebează detalii peste detalii, menite să arunce pulbere de aur in ochii mulțimei... Talentul e însă cu totul altceva! Dacă profanului nu-i e ușor să deosebească rutina de spontaneitate, sunt sigur că și cel mai ageamiu va simți fără să vrea, din jocul actorului, aceea ce vom numi talent Să presupunem un debut. O actriţă despre care s'a vorbit mult, dar despre care s'a bârfit şi măi mult, apare într’un rol, pentru prima oară in faţa publicului, şi-i aşteaptă verdictul. Publicul pus în gardă de bârfitori va fi atent la jocul ei şi se va erija în controlor. Iat-o pe debutantă jucând înaintea unei Curţi cu juraţi! Dar ce-are a face? Deşi emoţionată, va cânta să se birue pe ea însăşi. Poate că, totuşi, nu va reuşi să treacă peste mediocru. Stânjenirea tracului îi va sugrumă toate resursele. E atât de firesc, în fata judecătorilor supremi! Și totuși — minune! — ceva straniu se va întâmpla la un moment dat, într’o clipă fugară, dar stupefiantă. Prinsă brusc de temperament, dintr’o replică a unei scene, într’o clipă de luciditate fantastică, va găsi un accent — un singur accent din cele născute în fundul inimei omeneşti... Scânteia! Aceasta va fi scânteia talentului! Nedesminţibil talentul îşi va fi asvârlit un reflex din belşugul său, prin această scântee! Imposibil ca spectatorul — de la cel mai blazat până la cel mai laic, de la cel mai nepărtinitor până la cel mai amarnic — să nu fi fost zguduit de acel accent, de această scântee! Ei bine, se va ştii în clipa aceea, peste toate bârfelile, mai presus de toate josniciile dincolo de toate răutăţile, că înaintea publicului se află realmente „un talent!” ■ * La alte apariţiuni pe scenă ale debutantei de emi, emoţia i se va potoli, şi scântei mai multe vor ţâşni din adâncurile temperamenteul ei. Până ce, într’o bună zi, întreaga fantasmagorie, turburătoare, miraculoasă, superbă, a talentului, o va transfigura ca intr’un nimb, se va risipi pro- j digios asupra spectatorilor, ilu- J minându-î. Acesta e talentul. Sesizabil dintr’o replică, dintr’o scânteie pierdută într’un noian de mediocritate el triumfă şi se face auzit. Orice ureche îl poate pricepe. Fireşte, trebue să ai ureche şi, mai ales, bunăvoinţa de a nu-ţi astupă, cu tot dinadinsul, auzul! Primus e Românie pentru Traaa Când te vei duce, Thea, spre visul ce te poartă, Când bietele-mi romanţe le vei uita pe rând, Ca şi acuma, Thea — la casa ta în poartă Mă voi opri şi-atuncea să-ţi cânt romanţe ’n gând... Şi voi privii balconul cu cam::-- ’ -al.Odată In care legănat-am vis, cântece şi dor, Când pe divan cu cartea-ţi şedeai îngândurată Şi-alăturea de tine beam ceaiul pe cover ^ ° sa-mi pară iarăşi că eşti aproapa, Thea, Şi voi uita că’s singur la poarta ta ’n drum.. .............................................. ~ * N Şi’n noapte ’n care teii vor parfuma aleea Iţi voi cânta romanţa — cum ţi: ‘"■'tot acum- Sinaia * Co Argeşan Se ştie că poliţia noastră face din când în când, noaptea, aşa şi se razzii prin centrul Capitalei, cerând bilele de legitimaţie au acte militare trecătorilor întârziaţi, pe când pungaşii I operează în acelaş timp în voe, fiind lipsiţi de supravegherea, şi aşa destul de redusă, a organelor poliţieneşti. * Acum câteva, săptămâni, unul din amicii noştri se întorcea noaptea acasă, după ce fusese la Ateneu la un festival de muzică rusă, la care şi-au dat concursul şi unii din cântăreţii ruşi ai Operei Române. Fiind prieten cu unul din cântăreţi, amicul nostru primise o invitaţie la festival, din partea unuia din cântăreţi. Cum mergea spre casă, fu acostat la un moment dat de o patrulă militaro-poliţistă, care-i ceru să se legitimeze. Cum amicul nostru n’avea nici un act de identitate asupra sa, fu percheziţionat. La un moment dat, subcomisarul — care însoţea patrula — dădu, în buzunarul amicului nostru de invitaţia la festivalul rus. Chemă la o parte pe sergentul-şef de patrulă, şi după un scurt schimb de cuvinte, ajunseră la convingerea că individul e bolşevat. • Şi iată cum, pentru a fi asistat la un concert, amicul nostru a trebuit să doarmă la poliție. Servitoarele din ziuade an au ajuns la preţ. De aceea îşi permit să facă faţă de stăpâni, toate mofturile posibile. D-na Z. a izbutit, după multă trudă, să-şi angajeze o servitoare, pe care o menajează în draci, de frică să nu-i plece. Servitoarea, litându-şi însă nasul la purtare, d-na Z. nu se poate stăpâni să nu isbucnească. Astfel, intrând deunăzi în bucătărie, surprinse pe servitoare cum îndopa cu toată bunătăţile pe ordonanţa colonelului de vis-ă-vis. Servitoarea nu-şi perdu, însă, de loc cumpătul, ci se adresă soldatului: — Uite, Ioane, dumneaei e coniţa mea, care ştie să gătească atâtde bine! D-na Z. a fost bine înţeles complect dezarmată. Max Nordau — decedat recent — a imortalizat făţărnicia şi indiferenţa omului faţă de semenii săi, în faimoasele sale „Minciuni convenţionale”. Subiectul e departe de a fi epuizat. Redus la viaţa cea de toate zilele, la frecările noastre cotidiane la necazuri şi griji mărunte, la formule şi exclamaţii stereotipe, studiul minciunilor convenţionale, studiul micilor minciuni, sau, cum am spune, studiul mofturilor Contuipane, este încă de natură a tenta pe fanteziştii spirituali contimporani, ca de pildă pe Ludwig Hirschfeld, faimosul foiletonist al ziarului „Neue Freie Presse”. In fiecare zi ne întâlnim cu cel puţin o sută de inşi, care ne intreabă îngrijoraţi: „Ce mai faci !” şi cărora noi să le răspundem cu acelaş mecanic surâs: „Mersi bine”, încât S'ar părea că Românii s’ar asemăna grozav portughezilor, despre care se spune că: S’a fait beau, s’il fait laid, Les Portugais sont toujours gais. Fireşte, dacă eşti necăjit, dacă ai pierdut la cărţi, dacă ţi s’au înecat corăbiile dacă nu-ţi sunt boii acasă, tot: „Bine mersi!” răspunzi, încât, cu timpul, formula devine tot atât de idioată ca şi acel faimos: „Bravo! Bravo !”, cu care un profesor zaharisit dintr’o capitala de judeţ, vecină cu Capitala, răspundea astfel la orişice i se comunică. Ii spuneai: „Ştii că a fost iar scandal la Cameră?” — „Bravo! Bravo!” răspundea. Sau: ‘— „Mi-a ars conacul de la moşie!" — „Bravo! Bravo” Sau: — „In Oltenia sunt nişte inundaţii teribile!" — „Bravo! Bravo!” Până ce într’o zi, un prieten ii spuse trist: — „Ştii că mi-a murit băiatul cel mare!” — „Bravo ! Bravo !” replică profesorul, pe care îl luase gura pe dinainte. De data aceia, îi s’a înfundat însă, fiindcă a mâncat o bătaie, soră cu moartea, de la părintele desnădăjduit.* Ludwig Hirschtold se ocupă şi el de această chestiune, dând felurite explicaţii, ca cele de mai jos. Când cineva spune: Stai să-ţi povestesc pe scurt”, îţi vorbeşte câteva ore. Când cineva spune: „Asta o să te intereseze!” afli cel mai indiferent lucru posibil. Când cineva iţi spune, plin de scrupule: „Nu te deranja, te rog!” s’a dus cu odihna ta. Când cineva, căruia îi ceri ceva, iţi răspunde cu grabă: „Ţi-o fac cu cea mai mare plăcere!” nici nu se gândeşte să ţi-o facă. Ca la cineva, mai ales la auzul unui lucru mai greu, declară mereu: „Da, da, fireşte, foarte just, aşa e, am înţeles!” atunci înseamnă ca a sosit momentul, in care nu mai pricepe nimic. Când cineva spune, mai ales dacă adaugă şi un zâmbet plin de mirare: „Ei, d-ta te pricepi, in faţa d-tale trebue să ne închinăm!” asta înseamnă că te ţine drept un prost, pe care-l bagi oricând în buzunar. Când un musafir, care doarme la tine îţi spune: „Te rog să nu te deranjezi pentru mine, mie îmi ajunge şi o canapea”, înseamnă că aşteaptă să-i dai şi ultimă ta pernă. : Când cineva îţi declară din inimă: „Ce bine arăţi d-ta, ce vesel eşti totdeauna, cu toate timpurile acestea grele”, atunci îşi închipuie cu siguranţă că sănătatea iţi e zdruncinată şi că afacerile iţi merg prost! In sfârşit, când cineva spune: „După umila mea părere’, înseamnă că ţine părerea lui drept foarte importantă, iar când vorbeşte despre el ca despre „neînsemnata mea persoană”, înseamnă că ede o îngâmfare insuportabilă. Hirschfeld ar fi putut merge înainte cu analizele acestea, şi ar fi putut lămuri naivilor ce Înseamnă: „Te iubesc!”, „Te rog, mai stai!” „Vai, ce surpriză” și mai ales „Dar, te rog, dă-mi voie să plătesc eu, mă supăr!”. Aceasta o vom face noi. Frazele noastre... Skrig La facultatea de medicină, Prelegere plicticoasă, studenţii stau adormiţi cu capetele de pupitre. — Din lipsă de mijloace străbunii noştri practicau trebanaţia fără să adoarmă pe bolnav,.., explică profesorul. — îmi daţi voie, domnule profesor, întrebă curios un student. Cum nu le venea ideia să-i ţie o conferinţă --------XX XX-------- Marea roşie Un îmbogăţit de după război, bigat din fire, voi să decoreze una din sălile somptuosului palat, pe care şi l’a clădit de curând cu panouri decorative religioase. Iiltre altele, ceru unui mare pictor bucureştean, să-i lucreze trecerea Mării Roşii. La preţ însă se tocmi atât de mult, încât pictorul se hotărî să-i joace o festă, încheie deci târgul pe preţul pe care îl dădea îmbogăţitul, şi câteva zile mai târziu veni să instaleze panoul comandat. Panoul n’avea drept pictură decât o imensă bandă roşie, deasupra căreia se afla o altă bandă, albastră. Când îmbogăţitul văzu panoul, întrebă furios pe pictor: — Mă rog, d-ta iti baţi joc de mine ? — De ce ? răspunse pictorul. Nu a-ţi comandat trecerea Mării Roşii? Cred că marea asta e foarte roşie. — Da ! exclamă îmbogăţitul. Dar unde sunt evreii ? — Păi ăia au trecut, răspunse pictorul. BOX.