Rampa, martie 1923 (Anul 7, nr. 1601-1627)

1923-03-24 / nr. 1621

NUMĂR IN 8 PAGINI: IEI 2 ANUL VII No. 1621 Sâmbătă 24 Martie 1923 H IU I N ? U APARE ZILNIC Director: M. FAUST MOME ABONAMENTELE Un an Şase luni Trei luni Abonamentele se plătesc înainte n u n a Manuscrisele nepublicate se distrus­­­u Anunciurile se primesc la administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate IN TOATĂ ŢARA Lei 500 Lei 300 Lei 150 IN STRĂINĂTATE Lei 700 Lei 400 Lei 200 Biurourile, Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Str. Sărindar No. 7, parter — Telefon 2/59 Talentul E ceva insesizabil, talentul — spun unii. Cine-l poate defini?... Nu! Nu e necesar să-l definim. Dar insesizabil?... Asta Cu niciun chip! Talentul e mai uşor de sur­prins, in jocul unui actor, decât chiar rutina sa. De multe ori, e luat drept lucru spontan drept invenţiune personala, drept fan­tezie generoasă, ceva ce de fapt e lucr­at cu migăleală la masa de scris, acasă, din m­ădituri, cari apoi primesc pomposul titlu de „compoziţie”. Rutina e a­tot-stăpânitoare în aceste împrejurări. Cu rutina sa, actorul bătrân se poate transpune în nenumărate roluri pe cari nu le mai simte. Cu rutina, înjghebea­ză detalii peste detalii, menite să arunce pulbere de aur in ochii mulțimei... Talentul e însă cu totul altceva! Dacă profanului nu-i e ușor să deosebească rutina de spontanei­tate, sunt sigur că și cel mai ageamiu va simți fără să vrea, din jocul actorului, aceea ce vom numi talent Să presupunem un debut. O actriţă despre care s'a vor­­bit mult, dar despre care s'a bâr­fit şi măi mult, apare într’un rol, pentru prima oară in faţa pu­blicului, şi-i aşteaptă verdictul. Publicul pus în gardă de bâr­­fitori va fi atent la jocul ei şi se va erija în controlor. Iat-o pe debutantă jucând îna­intea unei Curţi cu juraţi! Dar ce-are a face? Deşi emoţionată, va cânta să se birue pe ea­ însăşi. Poate că, totuşi, nu va reuşi să treacă peste mediocru. Stânjenirea tracului îi va sugrumă toate resursele. E atât de firesc, în fata judecătorilor supremi! Și totuși — minune! — ceva straniu se va întâmpla la un mo­ment dat, într’o clipă fugară, dar stupefiantă. Prinsă brusc de temperament, dintr’o replică a unei scene, în­­tr’o clipă de luciditate fantastică, va găsi un accent — un singur accent din cele născute în fundul inimei omeneşti... Scânteia! Aceas­ta va fi scânteia talentului! Nedesminţibil talentul îşi va fi asvârlit un reflex din belşugul său, prin această scântee! Imposibil ca spectatorul — de la cel mai blazat până la cel mai laic, de la cel mai nepărti­nitor până la cel mai amarnic — să nu fi fost zguduit de acel ac­cent, de această scântee! Ei bine, se va ştii în clipa aceea, peste toate bârfelile, mai presus de toate josniciile dincolo de toate răutăţile, că înaintea publicului se află realmente „un talent!” ■ * La alte apariţiuni pe scenă ale debutantei de emi, emoţia i se va potoli, şi scântei mai multe vor ţâşni din adâncurile tempe­ramenteul ei. Până ce, într’o bună zi, întreaga fantasmagorie, turburătoare, miraculoasă, super­bă, a talentului, o va transfigura ca intr’un nimb, se va risipi pro- j digios asupra spectatorilor, ilu- J minându-î.­­ Acesta e talentul. Sesizabil dintr’o replică, dintr’o scânteie pierdută într’un noian de mediocritate el triumfă şi se face auzit. Orice ureche îl poate pri­cepe. Fireşte, trebue să ai ureche şi, mai ales, bunăvoinţa de a nu-ţi astupă, cu tot dinadinsul, auzul! Primus e Românie pentru Traaa Când te vei duce, Thea, spre visul ce te poartă, Când bietele-mi romanţe le vei uita pe rând, Ca şi acuma, Thea — la casa ta în poartă Mă voi opri şi-atuncea să-ţi cânt romanţe ’n gând... Şi voi privii balconul cu cam::-- ’ -al.Odată In care legănat-am vis, cântece şi dor, Când pe divan cu cartea-ţi şedeai îngândurată Şi-alăturea de tine beam ceaiul pe cover ^ ° sa-mi pară iarăşi că eşti aproapa, Thea, Şi voi uita că’s singur la poarta ta ’n drum.. .............................................. ~ * N Şi’n noapte ’n care teii vor parfuma aleea Iţi voi cânta romanţa — cum ţi:­­ ‘"■'tot acum- Sinaia * Co Argeşan Se ştie că poliţia noastră face din când în când, noaptea, aşa şi se razzii prin centrul Capitalei, cerând bilele de legitimaţie au acte militare tre­cătorilor întârziaţi, pe când pungaşii I operează în acelaş timp în voe, fiind lipsiţi de supravegherea, şi aşa des­tul de redusă, a organelor poliţie­neşti. * Acum câteva, săptămâni, unul din amicii noştri se întorcea noaptea a­­casă, după ce fusese la Ateneu la un festival de muzică rusă, la care şi-au dat concursul şi unii din cântăreţii ruşi ai Operei Române. Fiind prieten cu unul din cântă­reţi, amicul nostru primise o invita­ţie la festival, din partea unuia din cântăreţi. Cum mergea spre casă, fu acostat la un moment dat de o patrulă mili­­taro-poliţistă, care-i ceru să se legi­timeze. Cum amicul nostru n’avea nici un act de identitate asupra sa, fu per­cheziţionat. La un moment dat, subcomisarul — care însoţea patrula — dădu, în buzunarul amicului nostru de invi­taţia la festivalul rus. Chemă la o parte pe sergentul-şef de patrulă, şi după un scurt schimb de cuvinte, ajunseră la convingerea că individul e bolşevat­. • Şi iată cum, pentru a fi asistat la un concert, amicul nostru a trebuit să doarmă la poliție. Servitoarele din ziua­­de an­ au ajuns la preţ. De aceea îşi permit să facă faţă de stăpâni, toate mof­turile posibile. D-na Z. a izbutit, după multă tru­dă, să-şi angajeze o servitoare, pe care o menajează în draci, de frică să nu-i plece. Servitoarea, litându-şi însă nasul la purtare, d-na Z. nu se poate stă­pâni să nu isbucnească. Astfel, intrând deunăzi în bucătă­­rie, surprinse pe servitoare cum în­­dopa cu toată bunătăţile pe ordonan­ţa colonelului de vis-ă-vis. Servitoarea nu-şi perdu, însă, de loc cumpătul, ci se adresă solda­tului: — Uite, Ioane, dumneaei e coniţa mea, care ştie să gătească atât­­de bine! D-na Z. a fost bine înţeles com­plect dezarmată. Max Nordau — decedat recent — a imortalizat făţărnicia şi in­diferenţa omului faţă de semenii săi, în faimoasele sale „Minciuni convenţionale”. Subiectul e departe de a fi epuizat. Redus la viaţa cea de toate zilele, la frecările noastre cotidiane la necazuri şi griji mă­runte, la formule şi exclamaţii stereotipe, studiul minciunilor convenţionale, studiul micilor minciuni, sau, cum am spune, studiul mofturilor Contu­i­p­ane, este încă de natură a tenta pe fanteziştii spirituali contimporani, ca de pildă pe Ludwig Hirsch­feld, faimosul foiletonist al zia­rului „Neue Freie Presse”. In fiecare zi ne întâlnim cu cel puţin o sută de inşi, care ne intreabă îngrijoraţi: „Ce mai faci !” şi cărora noi să le răspun­dem cu acelaş mecanic surâs: „Mersi bine”, încât S'ar părea că Românii s’ar asemăna gro­zav portughezilor, despre care se spune că: S’a fait beau, s’il fait laid, Les Portugais sont toujours gais. Fireşte, dacă eşti necăjit, dacă ai pierdut la cărţi, dacă ţi s’au înecat corăbiile dacă nu-ţi sunt boii acasă, tot: „Bine mersi!” răspunzi, încât, cu timpul, for­mula devine tot atât de idioată ca şi acel faimos: „Bravo! Bra­vo !”, cu care un profesor zaha­risit dintr’o capitala de judeţ, ve­cină cu Capitala, răspundea ast­­fel la orişice i se comunică. Ii spuneai: „Ştii că a fost iar scandal la Cameră?” — „Bravo! Bravo!” răspundea. Sau: ‘— „Mi-a ars conacul de la moşie!" — „Bravo! Bravo” Sau: — „In Oltenia sunt nişte inun­daţii teribile!" — „Bravo! Bravo!” Până ce într’o zi, un prieten ii spuse trist: — „Ştii că mi-a murit băiatul cel mare!” — „Bravo ! Bravo !” replică profesorul, pe care îl luase gura pe dinainte. De data aceia, îi s’a înfundat însă, fiindcă a mâncat o bătaie, soră cu moartea, de la părintele desnădăjduit.* Ludwig Hirschtold se ocupă şi el de această chestiune, dând fe­lurite explicaţii, ca cele de mai jos. Când cineva spune: Stai să-ţi povestesc pe scurt”, îţi vorbeşte câteva ore. Când cineva spune: „Asta o să te intereseze!” afli cel mai indiferent lucru posibil. Când cineva iţi spune, plin de scrupule: „Nu te deranja, te rog!” s’a dus cu odihna ta. Când cineva, căruia îi ceri ceva, iţi răspunde cu grabă: „Ţi-o fac cu cea mai mare plăcere!” nici nu se gândeşte să ţi-o facă. Ca la cineva, mai ales la au­zul unui lucru mai greu, declară mereu: „Da, da, fireşte, foarte just, aşa e, am înţeles!” atunci înseamnă ca a sosit momentul, in care nu mai pricepe nimic. Când cineva spune, mai ales dacă adaugă şi un zâmbet plin de mirare: „Ei, d-ta te pricepi, in faţa d-tale trebue să ne închi­năm!” asta înseamnă că te ţine drept un prost, pe care-l bagi ori­când în buzunar. Când un musafir, care doarme la tine îţi spune: „Te rog să nu te deranjezi pentru mine, mie îmi ajunge şi o canapea”, înseamnă că aşteaptă să-i dai şi ultimă ta pernă. :­­ Când cineva îţi declară din ini­mă: „Ce bine arăţi d-ta, ce vesel eşti totdeauna, cu toate­ timpu­­rile acestea grele”, atunci îşi în­chipuie cu siguranţă că sănătatea iţi e zdruncinată şi că afacerile iţi merg prost! In sfârşit, când cineva spune: „După umila mea părere’, în­seamnă că ţine părerea lui drept foarte importantă, iar când vor­beşte despre el ca despre „neîn­semnata mea persoană”, înseam­­nă că e­­de o îngâmfare insupor­tabilă. Hirschfeld ar fi putut merge înainte cu analizele acestea, şi ar fi putut lămuri naivilor ce Înseamnă: „Te iubesc!”, „Te rog, mai stai!” „Vai, ce surpriză” și mai ales „Dar, te rog, dă-mi voie să plătesc eu, mă supăr!”. Aceasta o vom face noi. Frazele noastre... Skrig La facultatea de medicină, Prelegere plicticoasă, studenţii stau adormiţi cu capetele de pupitre. — Din lipsă de mijloace străbunii noştri practicau trebanaţia fără să adoarmă pe bolnav,.., explică profe­sorul. — îmi daţi voie, domnule profe­sor, întrebă curios un student. Cum nu le venea ideia să-i ţie o conferin­ţă --------XX XX--------­ Marea roşie Un îmbogăţit de după război, bi­­gat din fire, voi să decoreze una din sălile somptuosului palat, pe care şi l’a clădit de curând cu panouri decorative religioase. Iiltre altele, ceru unui mare pictor bucureştean, să-i lucreze trecerea Mării Roşii. La preţ însă se tocmi atât de mult, în­cât pictorul se hotărî să-i joace o festă, încheie deci târgul pe preţul pe care îl dădea îmbogă­ţitul, şi câte­va zile mai târziu ve­ni să instaleze panoul comandat. Panoul n’avea drept pictură de­cât o imensă bandă roşie, deasupra căreia se afla o altă bandă, albas­tră. Când îmbogăţitul văzu panoul, întrebă furios pe pictor: — Mă rog, d-ta iti baţi joc de mi­ne ? — De ce ? răspunse pictorul. Nu a-ţi comandat trecerea Mării Roşii? Cred că marea asta e foarte roşie. — Da ! exclamă îmbogăţitul. Dar unde sunt evreii ? — Păi ăia au trecut, răspunse pic­torul. BOX.

Next