Rampa, octombrie 1926 (Anul 11, nr. 2680-2705)

1926-10-14 / nr. 2691

* AITOL X! Nc^t 2691 REDA­CŢI a, a­d­mi­NIST­RAŢIA ATELIERELE GRAFICE­­ STRADA SĂRINDAR No. t TELEFON 11B9 Publicitatea concesionată exclusiv Societăţii Anonime Rudolf Moste Bulevardul Academiei, 4. Atmehirile se prinesc la toate agenţiile de publicitate şi la administraţia ziarului. î. . . Director : M. FAUST MOHA Prim Redactor: SCARLAT FRODA asăiBB cu o reactiune împotriva servilis­mului şi a încătuşării, la care este su­pus copilul, când In scoală sau chiar in toate familiile, î se cere să copieze dutpă model «I este apreciat numai când reuşeşte să le imite slugarnic, k— pictorul Tonitza n organizat un con­curs pentru copiii până la 13 ari, că­­rora Ie cere desen liber după natura şi imaginaţia lor. Forţa creatoare, atât cât este intr'­­un copil, nu va f! distrusă ci astfel, va putea să-şi deschidă drum. Imaginaţia îl va spori, personalita­tea lui se va trezi l­­a individualităţi la proporţii miei, dar sincere şi ne­contrafăcute va izvorî din copil. Concursul acesta, util şi­venit la timp, i-a dat pictorului nostru mult die furcă, nu numai cu triarea dese­ntilor prescurtate, ci şi cu scrisorile părinţilor, ce întovărăşeau isprava copiilor lor. Majoritatea acestor părinţi sunt şi fi orbiţi de concepţie greşită, care-i face sa judecel talentul după putini de imitaţie sau reproducere pe geam a unor modele. Sunt incântati de plus PREMIUL’ N­ tegrafie. Arta, libertatea, personalita­tea primară, sunt nob­in­ nepricepute de majoritatea acestor părinţi. In pe­nultimul număr din „Universul lite­rar” organizatorul concursului ne-a arătat pe iarp toată savoarea scriso­rilor părinteşti. Rezultatul premiilor s’a dat. Pre­­­miul I­P a luat un copilaş de şase ani și Jumătate, bucureştean. Dan Dobro­­tîneanu pentru un restaurant cu lău­tari. Al II-lea, Neagu Gheorghe din romana Golîbasi-Ilfov si in vârstă de ă1 ani pentru o troiţă şi premiul al 111-lea a fost obţinut de Lemnaru Va­­sile de la şcoala de aplicaţie din P.­­Neamt, de 10 ani, pentru o ciifră in ora de curs. Ne-am adresat, pentru lămuriri pic­­torului Tonitza. Ne interesau înseși părerile sale asupra acestor desenuri De aceea, să.i ascultăm:-’*T3r' t~— PRIMITIVISM Sl ARISTOCRATISM­­, ' t In creatîunea« artistică »1 in Intele­Trăind numai în câmpul sentimen­telor primare — si ignorând complect alhimia technical ferimalifivul «ăsicto­­ceşte. .Şi fiindcă ignorează trucul , simplifică. Cunoscând calitatea, evoluţia nasco ateilor si manevra trucului, aristocra­tul sintetizează. n PREMIUL III Nu e nevoie să pătrundem in inima Afeieei, ca să descoperim pe primi­­tiv. E neserios să păşim peste pragul­­palatelor cu gândul că vom întâlni pe aristocrat. Uneori îi avem alături,­­pe amândoi, în aceiaşi ţară, în aceiaşi familie. ARTA COPIILOR Majoritatea, corpolilor, până r aproape de vârsta adolescenţii, sunt primitivi. Sunt tot atât de primitivi ca şi negrii iauziasmat — fără să-i cunoască. Am pentru arta copiilor o admira­ţie fără margini. te» * r INTRE COPIL $1 MAESTRU Dacă aş fi pus în alternativa, de a vizita un muzeu cu operile maeştri­lor consacraţi, ori un caiet cu grifo­­nările unui copil de patru ani, te a­­sigur — aş rămâne mai bucuros acu­m, în tavă.Tăria caietului. Am învăţat întotdeauna mai mult şi mai cu temei dela cei cari ignorea­ză­­misterul meşterului pictori ce se, decât dela acei cari îşi închipue că-l posedă integral. EMOŢIA SI ARTA Arta e prisos de sensibilitate — iar emoţia e sâmburele Artei. Emoţia nu se învaţă, nici nu­ se com­pune. Multora le lipsește —_ si atunci ei decretează că e inutilă în opera de Artă. Mai mult: primejdioasă, decrra­­datoare pentru Artă. Si o alungă,­­Jan­darmii contimporani, lucrâiwi după ra­poarte fe*­­tiva si categorice. Tirani cu svârcoliri si aere de revoluţionari. • Privind desenele acestor micuţi, toa­­ta dreptatea e a pictorului. O legătură metafizică uneşte arta pri­mitivului de sufletul artei perfecţio­­­nate. Este acelaşi legătură ca între scoarţele noastre sau ceramica româ­nilor pierduţi în veacuri şi între arta unul Luchian. Emoţie e într’amândouă Atât le-a fost voinţa de creaţie. Şi au putut atât cit a vroit sufletul lor desfăţi­şat de detiliu inutil sau de prejudecăţi burgheze. P.C. Concursul de desen al pictorului Tonitzo — De vorbă cu organizatorul concursului — sferea ei, două elemente contează ea­ din Africa pentru cari Europa Va en­vârsitor: primitivul îi aristocratul. Mijlocia a fost Întotdeauna dăună­toare si artistului si artei. Fiindcă mijlocia e pasta socială lipsită de sensibilitate si scufundată in prejude­cată. (Tradiţia nu e prejudecata —• din potrivă). D. N. N. Tonitza P » ,' jaL \ j* * i- o ....... '■ wmw› Neagu Gheorghe. Troiță PREMIUL I m % rnmmmmmmmR wpmmmmríWhí wm mmm m "î . ,' • ?' r ■. á j Jt - ' ' V- ' ( ' - r y f> II ‘ < % '? - Ai Dan Dobrescu. Restaurant cu lăutari lemnaru Vasîle. Clasă ICHIU Cu prilejul importantelor congrese politice de zilele trecute, a venit in Bucureşti, şi d. I. N., fost, pe vremuri reporter la o mare gazetă de infor­maţii din Capitală, actualmente avo­cat de seamă intr'un oraş de provin­cie, om cu stare şi cu nevastă. La congresul, la care era delegat, d. I. N. întâlneşte pe amicul său, N. M„ tovarăş de tinereţe, care a rămas tot reporter, şi tot la acea mare ga­zetă de informaţii din Capitală. Revedere, bucurie mare, efuziuni, invitaţie, petrecere seara împreună... Dar d-na I. N. voia să se ducă cu orice chip la Operă, iar d-lui I. N. Tiui-i place muzica, așa încât d-na I. N. s’a dus singură, rămânând ca d-nii I. N. și N. M. să o aștepte la esire. Intre timp, vechii prieteni s’au ala­­blat la Mircea. I. N. bea vârtos, dar, la un moment dat, rămâne pe gân­duri. Apoi spuse lui N. M. — Dragă, uite ce e. Am bucluc cu nevastă-mea, când beau ceva mai mult. Când vei vedea că mi se încurcă limba în dinţi, te rog să nu mă mai laşi să-i dau cu paharul... După o jumătate de oră, cele prevă­zute de d. I. N. se întâmplară. Limba i se lipea mereu de dinţi, N. M. îi atrase discret atenţia. — „Lasă, nu face nimic, îi răspunse N. M., — am dinţi falşi. Când va fi vorba să mergem să o luăm pe ne­va­­stă-mea, îmi scot dantura”. Revista nu şi-a făcut intrarea trium­fală in teatrul vienez, decât numai de vre­o doi ani încoace. Fireşte, succe­sul a fost monstru. In special, au plă­cut enorm vienezilor, cortegiile de fe­mei aproape goale... Succesul acestor reviste cu femei goale a fost aşa de mare, încât la Viena s’a organizat un consorţiu pen­tru construirea unui teatru special de reviste. Se discuta unde, în ce parte a Vie­nei, să se clădească teatrul. — Numai unde e halat de carne! opi­­nă un spiritual cronicar, care asista la consfătuire, gândindu-se la corte­­giile de femei cu pricina. In familia actorului X., — fată­­ doi copilași nebunateci, — a fost zi­lele trecute un mare scandal, fiindcă băiatul cel mare a tras cu o pușcă cu dop in burta băiatului cel mic. — Ce înseamnă asta, Cică? se des­peră mama. De ce-ai tras cu pușca în burta fratelui tău ? — Păi să vezi, mamă, — explică Gi­că, — am vrut să jucăm „Wilhelm Tell”, și el a mâncat mărul! Sânge de artist, ce să-i facă! Duminică la­ Fundaţia Carol I d. Oscar Walter Cisek a ţinut o inspirată conferinţă despre „Mis­tica medievală” în ciclul Societă­ţii de estetică. A fos o expunere înfocată, o ex­plicare clară, o aprofundare în­tărită de admiraţie,­­ a „foamei de Dumnezeu’’ care a străbătut e­,­vul mediu. Mistica medievală a fost susţinu­tă de­ o vehemenţă apocaliptică, ne spune conferenţiarul. Fără mit şi religie, cultura continentului nostru s’ar dărâma. Raţionalismul a dat faliment, tocmai pentrucă ne furase minunile fără să ne dea nimic în schimb. Darwin n’a­ fost filosof iar psi­hologia e o anatomie pretenţioasă a sufletului. Cu venirea expresionismului, care e proectarea spiritului nostru în natură mistica a venit iarăşi la ordinea zilei. După războiu fanatismul a cres­cut. Catolicismul însu­şi recunoaş­te valoarea misticilor germani iar Martin Luther este apreciat în sfârşit şi de ei. Mistica medievală este o organizare sufletească cufun­dată în creştinism, în scolastică. E animarea absolutului, identi­ficarea cu Dumnezeu­. Misticii aveau acea „foame de Dumnezeu” E încarnaţia sfântu­lui Duh în om. Era drumul spre i­­material, spre transcendental. Me­tafizica creştină,­­iudaică, păgână i-a năpădit. Obiceiurile păgâneşti au trecut în biserică. Sf. Augustin marele animator al misticismului, spunea „Vreau să recunosc pe Dumnezeu ŞI SUFLETUL”. A­­par Sf. Toma d’Aquins apoi acea „contemplatio”, apoi misticismul neştiinţei. Dante e plin de misticism me­dieval şi Divina Comedie par’c’ar fi scrisă de Sf. Toma d’Aquino. Misticismul ţârilor sudice a în­căput în biserica. Cel nordic mai neliniştit, mai torturat a trecut şi dincolo de ea. Goticul omenesc şi transcenden­tal e ţâşnit din acest misticism. E ultimul stil european com­plect desvoltat. Predica nordicilor e o înşirare de pregătiri mistice. „Un adevăr negândit venit din inima lui Dum­nezeu”. Apusul simţurilor este predi­cat. _ ‘ _ In arta mistică medievală a dat misterele, la ’nceput fără cuvinte (pantomimă) Vicleimul nostru in­trat din Transilvania în sec. XIX nu este de­cât o înrâurire săseas­că a acestor mistere. Jocul pluga­rului cu moartea şi alele. Muzica bisericii creştine, cântec vocal şi orgă — dialog între vo­cea omului şi instrumente. Pales­trina şi mai ales J. S. BACH sunt exprimarea muzicală a misticis­mului. In plastică transcendentalul în­vinge. Mii de oameni necunoscuţi clădesc biserici, ridicând punte între om şi Dumnezeu. Spiritul e nemulţumit cu sine. De aceia e di­namic în nord, spre deosebire de sud, unde e static, fiind liniştit. Sculptura în lemn, xilografii, gravare au eşit în această epocă. Dürer şi mai ales marele Mat­hias Grünewald, nici astăzi nu în­destul de cunoscut au fost plini de acest misticism. Faţă de Grünewald însu­şi Gre­co pare un istoric. Materia la primul e străvezie,­­ imaterială, e duh sfânt Grünewald a pictat „învierea Domnului’’ în­făţişând pe Isus în duh, a pictat în duh şi totul la el e culoare cur­gătoare. Nu e o simplă coincidenţă că între 1508—1511 lucrau şi Grü­newald şi Michel Angelo, care face atunci Capela Sixtină. Grünewald închide ultima privi­re a goticului. Războiul de 30 ani a întrerupt evoluţia. Bisericile se distrugeau. Remb­radt, deşi venit mai târ­ziu, are şi el o revărsare a spiritu­lui mistic. nu compoziţia lui, ci spiritul îi este mistic. „Rembrandt vede pământul nostru şi pictân­­du-l, realizează pe cealaltă. Raţionalismul a leşinat în faţa misticismului lui Rembrandt. Conferenţiarul însufleţit şi el însuşi de acest spirit, la care toţi intelectualii au început să se refu­gieze, mai ales acum după războiu, a transportat sala în lumea imate­rială. Transfigurat şi cu vocea a­­păsată, ca şi cum totul ar fi fost scos atuncea sub inspiraţie divină, conferenţiarul a transmis fluid sfânt. I Conferinţe D. Oscar Walter Cisek despre Mistica medievală Pi­torul Ver­mont a împlinit 60 ani — O aniversare — Eri s’au împlinit şaizeci de ani de la naşterea pictorului Nicolae Ver­mont. Prietenii şi­ admiratorii săi au ţinut să-l sărbătorească, întru cinstirea o­­perei pe care a realizat-o de-a lungul unor ani rodnici in rezultate.. Nicolae Vermont s’a distins într’o epocă extrem de retractară Iniţiative­lor superioare şi, în genere, activită­ţii artistice. Marele său talent, dublat de o rară conştiinciozitate şi probitate personală,­­ a înfrânt, însă, vicisti­­tudinile vremii şi s’a afirmat strălu­­cit. Intre înaintaşii tinerei noastre arte plastice, — exceptând pe precursorul Grigorescu, Nicolae Vermont ocupă un loc consclat numai de autentica sa artă. E un admirabil interpret al icoane­lor natale, un inspirat al acestor ţa­rini şi al acestor tării, — un vizionar dublat de un observator superior. Astăzi, când a împlinit şeaizeci de ani de­ viaţă şi de luptă,­­ omagiul ce i se aduce de către admiratori şi prieteni este pe deplin meritat. E omagiul adus, în primul rând, artistului. —­ ­JOI 14 OCTOMBRIE 1926 Azi la EFORIE și SELECT DUNAREA ALBASTRA grandioasă înscenare a vieții sentimentale cu Lya Mara și Harry Liedke­nspirată de celebrul vals al lui Johann Strauss Acompaniament de orchestră și cor Teatrul pentru copii şi tineret­ ­- O convorbire cu d. Adrian Naniu « Luni 18 octombrie se deschide subt patronajul ministerului arte­lor teatrul pentru copii şi tineret la Fantasio teatrul d-lui Ianco­­vescu din strada Sărindar. Am căutat să vorbim cu d-l Adrian Maniu care îngrijeşte a­­ceste spectacole şi d-sa ne-a co­­municat următoarele- ROSTUL EDUCATIV AL­ TEATRULUI „Socot teatrul un mare instru­ment de educaţie tot atât­ de util cât o şcoală, şi mai folositor în­tru­cât metoda lui de cultivare e, cea mai plăcută. Acest adevăr îl recunosc toţi pedagogii, l-a re­cunoscut şi Statul. Avem cea mai mare nevoie de teatre pentru ti­neret. Copilul trebue să cunoască arta cât mai timpuriu­ şi toate străduinţele autorilor să măreas­că acest repertor. Nu vreau să îţi pomenesc de filme la care copiii învaţă deprinderi urâte — îţi voi pomeni că sunt şi ocazii când amuzându-se pot învăţa lucruri folositoare. Tot ce trece de înţelegerea co­piului e dăunător lui. Sunt cărţi admirabile care nu sunt în ui de copii, sunt piese de teatru admi­rabile pe care numai părinţii le pot auzi. Matineurile trebue să fie ale copiilor, aceasta a fost adevărul pentru care luptăm, şi progra­mul nostru PROECTE $1 POSIBILITĂŢI — „Planurile noastre? Am la dispoziţie trupa lui Ian­­covescu al cărui mare talent e întotdeauna o chezăşie de a­rta, am un comitet de lectură compus din d-nii Pillat, V. Sorianu, Al. Teodoreanu- autori dramatici cu care mă simt strâns legat de prietenie şi care vor contribui la alcătuirea cât mai pură a reper­toriului. Şi am ales dintre medi­cii de copii pe dr V. Voiculescu, poet dintre cei mai talentaţi ca doctor al teatrului pentru ca să păzesc tineretul de epidemiile ce le­ poate lua dintr’un local neigie­nic. Căci uitasem să îti spui, sunt spectacole la care o mamă bună nu îşi duce copiii si de frica epi­­demiilor. SPRIJINUL OFICIALITĂŢII „Am găsit un sprijin larg în Ministrul Artelor şi nu mă consi­der de­cât îndeplinitor al dorin­ţelor ce a formulat de a da tine­retului o scenă nouă de artă bună. — „Am găsit îndemn la muncă atât la Secretarul General, poetul Crainic şi la directorul teatrului Naţional poetul Minulescu — că­rora le mulţumesc pe această cale. UN VIS CARE SE ÎMPLINEŞ­TE — rSunt în preziua realizării unui vechi zis al meu. Acum 5 ani planul unui teatru de copii îl făurisem amănunţit şi era să îl realizez prin Fundaţia Culturala Principele Carol. Ne-a oprit prozaica lipsă de fonduri. Am fost însă atunci întâiu, ca­re a ridicat chestiune­a şi în pri­mele numere ale revistei „Gân­direa”, am arătat nevoia acestui teatru. In calitate de director de scenă la Craiova, am organizat pe ur­mă primele spectacole pentru copii cu un mare succes, dând premiere care nu fuseseră încă jucate în Bucureşti. — Experienţa mea teatrală e dintre cele restrânse, însă învă­­ţând pe alţii şi asta e tot. Sunt ajutat de elemente bune care pun inimă şi bună voinţă şi răbdare. încrezător în­ actuala trapă aş­tept numai complecta independen­ţă materială, care m’ar face să realizez programul PROGRAMUL — . Programul? Un mănunchi de intenţii bune şi câteva capo­dopere. Visez să montez o ’.Sinzeana şi Pepelea” în decoruri de De­­m­ian şi încă multe alte noutăţi revoluţionare. Ne mulţumim să jucăm Piese pentru copiii­­ pe care le pot vedea si oamenii mari şi începem cu Micul Lord comedie după ce­lebrul roman- Visez să joc odată pentru copii „Pasărea Albastra ’ a lui Maeterlinck intro montare absolut nouă si nu e exclus să o avem acest vis chiar în această stagiune. UN APEL Şi acum un apel către dvs Suntem un grup de scriitori can începem adresându-ne tineretu­­lui să dăm viaţa unui teatru nou sî-'tânăr. Ajutatr-nc ■s#%bwrint­etr sfaturi si mustrări ca să ajungem cât mai grabnic la alcătuirea u­­nui repertor de artă nouă şi sănă­toasă. E semnificativ faptul că Ianco­­vescu a izbutit să prefacă un lo­cal de varieteu într’i­n teatru de artă, ajutaţi mai departe puneţi cu toţii puterea scrisului în ajuto­rul acestei inimoase fapte — un teatru nou să fie o cât mai bună școală un cât mai frumos templu. Rep. . Din Pedagogia Teatrului de Simion Mehedinţi Nimic mai supărător, ’de cât o ideie dreaptă, aplicată de un om strâmt la minte. Dacă am vrea să dăm exemple dela noi, am gă­si cu prisosinţă. Cel mai isbitor dintre toate este însăşi Consti­tuţia. Oameni, care habar n’aveau de traiul poporului nostru şi nu-i cunoşteau nici prezentul, nici tre­cutul, într’o bună zi ademeniţi de formule străine, s’au apucat să fericească România, dându-i o constituţie după modelul celei belgiene. Zis şi făcut: „Timp de 24 ore, R. şi cu C. n’au ştiut dacă e zi ori noapte, şi Constituţia a fost gata” spune un istoriograf, entu­­siasmat de această ispravă. Prin­cipele Carol tocmai se apropia de Bucureşti. Fireşte, oamenii cu judecată erau de părere să-l aş­tepte, să se sfătuiască şi cu cel ce avea să depună jurământul. Celor cu judecată strâmbă li s’a părut că se prăpădeşte democra­ţia, dacă „poporul suveran” nu-şi va spune cuvântul măcar cu o zi înainte de sosirea Prinţului. Şi astfel, reprezentând ei suverani­tatea poporului timp de 24 de ceasuri, au ticluit acel factum, care s’a numit Constituţie... Rezultatul: o grozavă mistifi­care. Nu e vorba de o apreciere Individuală,­) ci de însăşi mărtu­r) In scrisoarea publicată peste 4 tei, când era ga­ta să abdice, plânge­­rea, cea dintâi a Principelui se îndrep­­te,­­tocmai împotriva acelei Consti­in a poporului român. A „aplica constituţia” însemnează aici în limba noastră, a-i umple cuiva spatele de vânătăi. Şi dacă ai cerca să traduci locuţiunea acea­sta unui Englez, Belgian, Olan­dez, Elveţian sau alt European cult, străinul ar cădea ca din pod. Orişice i-ar trăsni prin min­te lui John Bull, dar că o Consti­tuţie poate lăsa cuiva dungi pe spate, asta n’ar putea bănui o­­dată cu capul. Şi totuşi, faptele sunt fapte. Limba, ca un aparat de precisie, a înregistrat acest e­­veniment politic cu aspectul său exact, iar Dicţionarul Academiei n’ar fi complect, dacă la neolo­gismul Constituţie n’ar pune şi locuţiunea populară, care oglin­deşte un caracter social şi politic al epocei, când s’a introdus la noi acest cuvânt. Tot aşa s’a întâmplat cu multe­ idei — juste în felul lor —dar a-i plicate la noi de oameni cu minte nepregătită. S’ar putea scrie ca­pitole întregi despre caricatura şcoalei, a tribunalului, a spitalu­lui, conservatorului etc. etc. Așa­dar, nu-i de mirare, dacă și tea­trul a avut laturea sa de cari­catură. S'a nimerit ca ideea de teatru popular să treacă prin capul unui om fundamental fals si ridicol. Ridicol la port, ridicol la vorbă, ridicol la faptă, ridicol până­ si la soma. (Deasupra patului își spân­zurase vreo 4—5 Serafimi cu a­­ripile întinse...). De bună seamă că omul acela a fost o singula­ritate europeană și chiar mondi­ală — un izvor nesecat de haz chiar pentru oameni care n’au înclinare spre râs. Moliére ar fi putut creia din el un tip nou: al Ridicolului deplin, îşi poate închi­pui oricine ce avea să se aleagă de teatru ca mijloc de educaţiune populară, îndată ce o minte aşa de puţin serioasă a luat iniţiativa acestei măsuri de pedagogie so­cială. Teatrale pe­ cale a porunci că­tre administraţia câtorva sate şi moşii, la fel cu ordinele date ve­chililor pentru seceră sau treie­rat! Cine a văzut caricatura a­­celui teatru de porunceală a ră­mas cu o dureroasă impresie des­pre amestecul oamenilor cu min­te falsă în aplicarea unor idei, pe care nu le puteau înţelege. De aceea, înainte de a traduce în faptă o idee este necesar une­ori să corectezi mai întâi impre­sia rea, făcută de cei care au ba­gatelizat-o şi desfigurat-o prin­­tr-o aplicare neghioabă. Cei care cunosc trecutul teatrului nostru (răposatul Burada a publicat un material preţios) trebue să cerce­teze acum în fiecare ţinut româ­nesc, cât de aproape sau cât de depărtată este arta dramatică de înţelesul publicului, înainte de a păşi la lucru. Dar — încercarea în sine nu trebue să mai întârzis, căci teatral ca miloc de educaţie al poporului are o putere cu mult superioară altor manifestări cul­turale. * De obiceiu, când e vorba de cul­tivarea maselor, gândul cel din­tâi e la Carte. Daţi-ne cărţi, da­­ţi-ne cărţi... Să întemeiem biblio­teci, biblioteci şi iarăşi biblioteci.. Iar cine se poate lăuda că a în­fiinţat în colţul lui de ţară mai multe biblioteci acela e foarte mângâiat că a făcut mare ispra­vă pentru cultura poporului. Din nenorocire, judecata acea­sta se întemeiază pe o mare ilu­zie. De la carte până la biblio­tecă, și apoi de la bibliotecă până la citire adevărată e o cale atât de lungă, în­cât trebue să treacă multă — multă vreme, nana ce a­jungi la realizarea acestui postu­lat educativ. Pentru ce? Pentru că citirea este o de­prindere pe care n’o poate do­bândi oricine, chiar dacă ar cunoaşte literile tuturor alfabete­lor şi ar avea pe deasupra şi „da­rul limbilor’. Cetirea este o artă grea. Prin gazete muşuluesc mulţi. Cărţi însă citesc foarte puţini. Şi chiar printre cărturari, dacă lăsăm la o parte specialiştii care îşi iau zilnic porţia cuvenită ocupaţiei lor, câţi citesc opere de interes educativ? Oricine cunoaş­te oameni cu titluri academice, şi totuşi refractari la orice lec­tură dintre acelea care pot hrăni sufletul în totalitatea lui. — Un om de cultură în adevăratul în­ţeles al cuvântului (şi o minte foarte ascuţită pentru critică) a spus odată o vorbă, pe care nu îndrăsnesc să le scriu, căci ar face prea mult sânge rău, celor ce se cred oameni culţi, fiindcă cunosc cine ştie ce colţişor al speciali­tăţii lor, plin cu nişte biete mă­runţişuri (necesare, fără îndoia­lă, dar infime ca valoare sufle­tească). Incă odată de la carte până la citire pentru deplina des­­voltare a sufletului, e o cale prea lungă, ca să-i poţi pretinde orişi­­cui această îndeletnicire chiar când are titluri academice uni­versitare. Prin urmare, cartea, ca mijloc pentru educarea poporului, este o unealtă cu mult mai greu de mâ­nuit, de cât își închipuesc apo­­logiștii bibliotecilor populare. Mult mai direct este efectul muzicei. Incanând de la cântecul s­ tr’o singură expoziţie colectivă, şi vei rămânea uluit cât de variate pot fi impresiile despre natură şi mijloacele de a le exprima în culori. Dar şi aci, pedagogul (dacă ne gândim nu numai la la­tura pur artistică, ci şi la educa­ţie) are multe mijloace de care s’ar putea sluji foarte bine în modelarea­­sufletului unui popor.­ ­ Despre sculptură nu putem spune exact acelaş lucru. Ea este unilaterală, căci ne arată natura ‘dintr’un singur punct de vedere: al formei plastice. Iar în direcţia aceasta îi trebue privitorului o pregătire şi mai lungă, ca să poa­tă dobândi impresii juste. Mulţi­mea nu­­ prea iubeşte statuele. Măcar că sunt aşezate în pieţele publice, puţini le observă cu luare aminte. Şi dacă tragi cu urechea la reflexiile oamenilor din popor, auzi lucruri poznaşe. Intr’un oraş de provincie, unui biet om de club (adică de partid) i s’a ridicat o statue. O femeie de bronz îi în­tinde o cunună... „Aoleo, în ce pat mai încape şi ţiganca asta?­’. Iată reflexia unor femei care pri­veau cu mâna la gură „mola­­mentu”. (Doar dimensiunile ihG . Urmează un *vaia a 2-a). fusului, până la cântarea cu mii mai condiţionată de pregătirea de glasuri care umple aiurea bol-­ individuală, începând de la icoa­nele bisericelor, câte și câte chi­puri de a stăpâni prin melodie sufletul omenesc? Vibrarea su­netului este ceva material, care pătrunde direct în ureche, apoi străbate până în inima celui ce aude: „Mă furnică prin tâmple u­nele afumate din peretele unei că­suţe de ţară, până la tablourile maeştrilor, e o cale lungă şi în­­tortochiată, cu multe posibilităţi de rătăcire... Cinstit vorbind, cât pot preţui cu adevărată competenţă efectul ■ „ îritw r . . „nm uuevaraia, competenţa efect ma­gadia la mima ... zice popo­r pictural? Priveşte tablourile din rul. Iar astfel de expresii nu mai au nevoe de nici un comentar. — Chiar beţivanul îndobitocit de pa­timă, e încă accesibil farmecului muzicei şi e gata să se înduplece şi chiar să plângă, dacă aude un cântec duios. Aşa­dar, cine va cântări mai bine puterea cântării, acela ar putea îndruma şi schimba multe în viaţa unui neam. Am arătat altădată, în ce fel cântecul a însoţit desvoltarea muncii, începând cu lucrul zilnic şi sfârşind cu drama antică, le­gată de coruri. De la ritmul fizic al uneltei şi al braţului, până la ritmul emotiv al sufletului, este o cale ascendentă. Şi nădăjduim că un om priceput în ale educaţiei se va ocupa odată şi de muzica noastră naţională, ca mijloc al educaţiei gloatelor. Socolii şi so­­colitele adunate nu de mult la Praga, sunt o indicaţie suficientă pentru cel care vrea să înţeleagă de ce e vorba.­ Aproape tot atât de direct este şi efectul picturei. Dar nu­ aşa de sigur. Culoarea­­ isbeşte deadrep­­tul, ca şi sunetul. Insă acela care­­ priveşte un tablou are nevoe de o pregătire mai lungă, pentru a-1 înţelege. Interpretarea e aci mult

Next