Rampa, iunie 1928 (Anul 13, nr. 3104-3127)

1928-06-11 / nr. 3113

ANUL Xill N­o. 3113 redacția, administrația 3» atelierele grafice Strada Sărindar, 7 Til. E F O N 8*1/** abil illaton oenoM on«ti »x^luMv «ool«» Anonim* Rudolf Mo*** Oml*o Vlotorl*!. s Anunciurll* a* 0rim*** Im lom«* «o*n«IH* d* pubilotat* *1 Im mdmlnlatrmtla zlmrulu PAGINI LEI LUNI 11 IUNIE 1928 ABONAM­ENTELE IN TARA Tr*l luni. ............................................. apo sa** luni soo Un an ................................................. ooo In străinătate dubla Abo nmm*nt*i* •• piAt**o m­mmnt* Im t •mu Im îs ml* il*omr* I luni Director SCARE,AT FRODA Reprezentaţiile de conservator Sfârşit de an în artă, înăbuşitor. Teatrul e redeschis câte­­va zile, şi subt extazul pă­rinţilor şi neamurilor, diverse acte­­de comedie şi dramă sunt ma­sacrate fără milă. E o formali­tate. E un grav obicei plicticos şi nedoveditor de nimic. Aceste producţii năzuesc să ne dea o idee despre noua recoltă de ta­lente. Şi se va pune din nou în dis­cuţie chestia organizărilor şi re­organizărilor ce se studiază la noi cu o periodicitate astronomică pentru toate şcolile de talente. S’a vorbit şi s’a scris atât de mult despre îndreptările ce tre­­buesc împlinite încât subiectul apare în fiecare an, şi va mai a­­pare şi în viitor, urmat întotdea­una la câte­va zile de o notiţă buneşte schimbat şi până la toamnă problema va ieşi din nou discre­t şi elegant din actualitate urgentă. Recunoaştem că vina cea mare nu o au profesorii, şi slăbiciunea începe de la admiterea unui stoc de elevi pentru care învăţămân­tul nu mai parvine de­cât în firi­mituri. Dar întreagă concepţia în­văţământului de conservator e greşită. Toţi ar recunoaşte că e absurd să înveţi plan făcând game pe o scândură fără clape ori­cât ar dovedi maestrul profesor că ast­fel capeţi agilitatea în degete. Ei bine nici teatrul nu se poate în­văţa departe de scenă pe o bancă de şcoală. Jumătate cel puţin din aseme­nea cursuri ar trebui înlocuite, e­­levii să asiste în schimb la repe­__ __ __ _ tiţii, să asculte şi să înveţe pe sobră şi incoloră care vesteşte că scenă cât mai mult. Să fure cu toată che­stia e în studiu. P­e urmă ! ochii şi să judece cu sufletul. E­ caldurile trec... ! Iovul să fie în tot­ acest timp con-Qare nu la fel Academia anunţă în fiecare an că are de gând, ne­apărat, să intenţioneze, modifica­rea regulamentului de premii, care teoretic tot o selecţie de artă ar fi să fie, dar nu modifică nici­odată nimic. La ce să ne mirăm dacă şi la Conservator intenţia re­organizării temeinice rămâne pla­tonică şi biurocratică. Proiecte şi studii de proiecte. Din cât am avut răbdare să su­port o producţie de conservator, desnădejdea creşte. Elemente complect lipsite de simţul artei se răresc din an în an, promovând mecanic pe baza rutinei, cucerind o „diplomă de talent” şi devenind apoi formida­bile balasturi pentru artă. Lip­suri groznice nu numai de dic­ţiune, în graţia din mersul unei încordări dramatice, în marea ar­hitectură a unei piese de teatru, dar şi lipsuri de căldură, ton su­fletesc, frumuseţe şi avânt au în­tunecat ori­ce nădejde cu care am fi vrut să aplaudăm. Nu avem nici ce încuraja nici ce descuraja. To­tul se desfăşura senin în nesim­ţire complectă a artei. Convin­gerea că cea mai mare criză din câte a avut teatrul se pregăteşte, e singura concluzie adusă de toată desfăşurarea spectacolului fiert în căldura începutul de vară. Oboseală şi somnolenţă ruptă în aclamări. Aplauze de rude în care mâna involuntar astupă şi câte un irezistibil căscat. Iată de ce încă odată se va ho­tărî irevocabil în principiu că programul conservatoarelor tre­ce Adrian Meniu trolat în atenţia lui, încât prins continuu în ritmul pieselor să-şi dorească o interpretare personală. Să mărim chiar în folosul elevi­lor repetiţiile teatrelor naţionale. Până şi în pictură elevul e pus să înveţe tot mai mult după na­tură, cursul dramatic nu dă însă azi nici măcar obişnuinţa scenei! Producţia de fine de an rămâne singura oră reală de curs adevă­rat în tot timpul celor douăspre­zece luni. O singură oră adevărată î­ntr’un an întreg ! Adăugaţi după trei, patru ase­menea ani, cazul fericit al unui angajament, fie la un teatru de stat unde un actor tânăr îşi gă­seşte greu în primele trei stagiuni tol mai mare de trei cuvinte spuse de un valet, fie în provincie unde roluri trecând puterile crude ale începutului dau decăderea în trivială nesimţire, sfârşind ai­doma, prin sleire ca şi prin neîn­­trebuinţare, biata posibilitate de talent. Iată ce nu gândesc părinţii fe­riciţi de producţia odraslelor — iată problema amânată an de an peste generaţii. Tot acest tineret lăsa tristeţe pentru noi. Căci în definitiv la şcoala de bele arte, elevii care nu au talent, tot îşi mai pot câştiga după absol­vire o pâine cinstită în calitate de profesori de caligrafie la vreun liceu de provincie, dar conserva­­toriştii ajunşi actori fără talent ce meserie pot să spere ? Să facă politică ? O afacere bun & Ma cmic. «nllem­.lui O aniversare Blumenschranz e numai afaceri. Ziua, noaptea, bucurie, necaz, to­tul la el e în funcţie de afaceri. Expansiunea faţă de doamna Blumenschranz la fel. Că o iu­­beşte­­e sigur, dar asta ce are a face. Dacă afacerile merg bine, şi doamna simte că bărbatul o iu­beşte, dacă merg prost e ca şi când n'ar avea bărbat. Când vine Blumenschranz acasă dacă a făcut o afacere bună îşi sărută nevasta odată, poate şi de două şi de trei ori dacă afacerea a fost într adevăr bună. Şi dacă o sărută de zece, de douăsprezece ori atunci a făcut afacere strălu­cită. Eri a venit acasă mai de­vre­me ca de obiceiu şi de la uşe a sărit şi-a luat nevasta în braţe şi poate a sărutat-o de treizeci de ori. — Isac dragă, ai făcut chiar aşa o afacere bună. . — Mai întrebi !­­— Şi ce afacere ai făcut ? ■— Am dat faliment / O sinucidere Plictisită de viaţă— „care în cei 40 de ani nu i-a adus o clipă de fericire" — cunoscuta mondenă d-na R. a hotărît să se sinucidă. Romantică, se şi gândeşte la o moarte eroică, un glonţ în frunte ori în inimă. In frunte poate s’o desfigureze şi doamna noastră ţine ca să ră­mână cochetă şi cu moartea. Mai bine în inimă. Dar inima nu se vede și de pe vremea când doamna studia anatomia e vreme multă. De aceea doctorul ei fu într’o zi intrigat să fie întrebat. — Doctore unde e inima exact! — Apoi coniță spuse doctorul amuzat, cum să-ți spun... două degete sub vârful mamelei stângi. A doua zi se putea citi în „Em­persul" : — Doamna R. obosită de viaţă si-a descărcat ori în glonţ, în ge­­nunchiul piciorului stâng De bine de rău menajul soţilor B. M. a împUnit un an. S’au certat oamenii, între tim­p, s’au împăcat, iar s’au certat şi iar au luat-o dela început. N’au lipsit însă nici clipele de tandrețe, ca dovadă chiar ori când doamna anunța : — Micule știi că mâine e ani­versarea căsătoriei noastre. Am pus să taie curcanul. — De ce săracul ? Nu e vinovat nimica. cu -xox- Cle­d­­ian Iivescu, despre el şi despre alin Ce e talentul­ — Ce nu ştie un actor tânăr şi unul bătrân. Cum se proporţionează un rol. — Statul e cel mai abuziv dintre cetăţeni. — Timiditatea actorului. — Subvenţiile. — Unde dai şi unde crapă,­sau procesul meu!­­ Un portret care apare şi dispare.—Voiu avea o înmormântare frumoasă! Deschizi portiţa de grilaj de fier şi urci imediat o scară de­­piatră, cu mai mult de zece trep­te. Strada Izvor 35. Aici stă pro­fesorul de Conservator, Ion Li­­vescu. Nu te aşteaptă nimeni. Iei loc pe o sofa şi stai de vorbă cu tot ce vezi în jurul tău. Sunt a­­colo, într’un amestec bizar tot fe­lul de lucruri ce povestesc un trecut teatral: spade în formă de cruce, rame şi chipuri cu dedi­caţii, sfeşnice de argint, busturi de bronz, idoli de Int ars, presse, papier-uri de cristal şi de metal, vase în toate formele şi culorile, măşti de gips, măsuţe mici de ma­rmit, scoici cari din împărăţia a­­dâncimilor cu apă au ajuns sa poarte scrumul ţigărilor de lux. Perne de mătase, cărţi între gea­­muri, reliuri curioase, cuţite de tăiat hârtie, covoare, un pathefon înalt, şi un câine viu care ron­­une caramele din mâna micuţei Anca, fată drăguţă, în clasa a treia primară, căreia îi place «mai mult şi mai mult» istoria şi ştiinţele naturale, dar mai ales «memorizarea» spre necazul res­pectabilului păărinte care o liniş­teşte cu adoraţie şi cu asprime: — Lasă, tată, orice, numai ac­­triţă să nu te faci !.. Dar actorul n'a sosit încă şi copila poate recita în voe : Ilai odor, hai păsărică, Dormi frumos, dormi, fără frică, Să te-alinte Moş-Cuminte Şi să-ţi spună Noapte,bună... Pe buzele ei atârnă un cântec care nu a luat nimic din «L’Art de Dire» a lui Blaize, şi nici din experienţa de chin a vieţii.,, O galerie de personagii istorice sau numai de teatru îmi surâd din rame, fiecare inconştient de vecinul lui tăcut şi aliniat, ca un mormânt, dar în grotesc amestec neprevăzut: Bernard Beinsky din «Taifun», literatul ratat, Napo­­leon, aşa cum l-a imaginat Ri­chard Voss, Maître Guerin, baro­nul de Limieuil, Candel (din Sa­­ncho), Ulrich (din Rosmersholm), Tartuffe (din Tartuffe­)... O întreagă dinastie de ne­buni sublimi, căpiaţi, prinţi, popi, escroci, nobili, oameni cumse­cade şi fantoşe de teatru ! Toţi a­­ceştia au­ umplut viaţa actorului Ion Livescu, trăitor între ei, pro­­­fesor al atâtor generaţii de ar­tişti. Lipseşte de acasă dar , prezent în toate. Masca lui Papa Ventura, cu un rest de havană î­i gură, ieşit pe sub mustaţă, râde şi par’că scuipă, semn de augustă discon­­sideraţie la boerii români de altă­dată. Un bust al lui Voltaire, spâ­­natec şi ironic înghiaţă toata în­­căperea cu surâsul său tăios. Con­versaţia a avut loc aici. N’am glu­mit şi n’am povestit. Am chestio­­nat doar un actor de seamă şi un priceput profesor, în care omul trăeşte încă şi — lucru curios — a rămas tot cumsecade, deşi, drept vorbind, n’ar mai avea nici un interes sa fie Cobor dintr’o familie de oameni ai Dreptului. Amintesc încă din vremea lui Vodă Cantemir un Io­nică Livescu, mare-spătar, om de legi prin urmare şi încă un Live­scu (tot Ionică) în secolul al XIX, despre care te-am surprins citind în rama aceea din perete, unde, după cum văzuşi e un panegiric sens cu literele alfabetului de­ teatru. Asistam împreună cu ei la tranziţie, cirilico-latin. [spectacole grandioase şi din me-Tatăl meu însuş a fost magis ---------------------------x ■'1*: ______ ,a trat, prezident de tribunal, consi­lier de curte. Sunt primul în familie care mă abat de la tradiţie, făcându-mă ac­tor. Cum aţi ales această ca­­riera ? Mi-am urmat cursul inferior la liceul Sf Sfatul Sava şi cursul superior la Mateiu Basarab. Una din recompensele silinţelor mele era să fiu adus de părinţii mei la mam­a mea nu se vor şterge chi­purile acestor doi actori cari m’au luminat şi m’au vrăjit întâi.. : Gri­gore Manolescu şi Aristiţa Roma­neses Aveam pe atunci ochiul lesne în cântător : decorul, culoarea, acto­­rii, mă furau mai uşor ca azi. Ta­tăl meu m’a dat să urmez Dreptul, ca și el, dar eu am venit intr’o zi cu o minciună gogonată, cu care (Continuare din pagina IlI-a) BARBU DELAVRANCEA Implinindu-se 10 ani dein moar­­tea lui Delavrancea i se va des­­veli un bust în grădina din str. Delavrancea lângă șosea la sfârși­tul lunii. ___TI­A .....................|* '■**'**' Maidanul Teatral tie Tudor Muşatescu Domnul Nestorescu .— de când a rămas repetent pentru a treia oară în clasa patra de gimnaziu — şi dat afară fiind, s’a apucat de ..afaceri”, a avut o singură dorinţă . Să scrie o piesă de teatru care să se joa­ce la Bucureşti. Ani şi ani de zile, gândul a­­cesta persistent ca un reuma­tism, a însoţit pe d-l Nestores­cu, în toate împrejurările vie­­ţei sale destul de zbuciumate. Şi d-l Nestorescu lucrând din greu (fiindcă lucra totdeauna pe alţii) a isbutit, la treizeci de ani , să aibă o stare mate­rială înfloritoare, invidiată de foştii colegi de gimnaziu cari trecuseră clasele şi ajunseră nişte pârliţi profesori, căpitani, avocăţei sau judecători la ţară... Averea, înlesnirea materiala, lipsa oricărei griji, asigură oricărui pns o linişte în cu­prinsul căreia mintea lui (da­că este) începe să lucreze, să clădească, să imagineze, să producă... D-1 Nestorescu, în consecin­ţă, începuse să lucreze piesa... Şase ani de zile i-au trebuit până s’o dea gata. Pornise să scrie o dramă pu­ternică şi ieşise în schimb o comedie... Asta însă, n’avea de-a face... Principalul pentru d-1 Nesto­rescu, era că isprăvise piesa, că avea o piesă, că era autor dramatic... Evenimentul acesta se pe­trecea în 1918, imediat după răsboi. Din ziua aceea, când care se numea piesa „OCHII ALBAȘTRII”, come­die în 5 acte de Vasile Gh. Nestorescu a apărut pe biroul său — bă­tută frumos la mașină, au în­ceput adevăratele grijuri pen­tru d-l Nestorescu. Piesa lui trebuia jucată... Şi a început omul să cu­­treere cafenelele şi redacţiile, ca să cunoască gazetari, oa­meni de teatru, autori drama­tici şi literaţi, a început să dea — în dreapta şi stânga — bani cu împrumut — pârliţi­lor preoţi ai Artei — i-a pof­tit pe serii, la ţară, la moşia lui, le-a dat banchete şi le-a girat poliţe, le-a tipărit volu­mele şi le-a trimes copiii în streinătate pe contul lui, i-a cununat, le-a dat daruri scum­pe, şi degeaba... Piesa rămânea închisă în cartoane... Şi ceea ce îl nemul­ţumea pe d-l Nestorescu mai mult, era faptul că toată lu­mea aceasta de oameni price­puţi îi spunea că piesa lui e cea mai bună comedie care s’a scris, dela Caragiale încoace... Socotindu-se năpăstuit, d-l Nestorescu, nu-şi pierdea în­crederea... Făcu un teatru pe contul lui, angajă artişti, îi plăti pe trei luni înnainte, fâcu deco­ruri noi şi — nebun de feri­cire — puse piesa în repetiţie. „Ochii albaştrii” aveau, în­­sfârşit să vadă lumina zilei. Şi lucrul acesta îl costase pe d-l Nestorescu jumătate din a­­verea lui colosală... Dar, puţin înainte de pre­mieră, un incendiu violent dis­truse teatrul d-lui Nestorescu. Tot ceea ce clădise acolo, toa­te visurile şi speranţele legate de zidurile teatrului aceluia, se prefăcură în ruină... Ba ceva mai mult... Toate manuscrisele piesei, în număr de patru, dispărură în flăcări... D-l Nestorescu, trebui să plătească daune proprietarului imobilului unde instalase tea­trul şi sărac lipit, rămas pe drumuri, se pierdu în lume.. „Ochii albaştrii” dispăruse... In imposibilitate de a mai re­face piesa şi cu ea — iluziile — lipsit de alt text, d-1 Nesto­rescu încercă să-și puie capăt vieţii... Organism viguros însă, su­portă şi ştreangul şi otrava şi, glonţul de revolver tras în tâmplă, îmbătrânit, prăpădit, într’un târziu — după îndelungi pe­regrinări în toate ţările, unde făcuse ca o vită toate mese­riile — se întoarse în Capitală şi până la sfârşitul vieţei, a putut fi văzut, prăbuşit pe treptele Teatrului Naţional, spunând tuturor celor care in­trau şi eşeau, că acolo, în sala aceea mare şi luminată, cu po­­licandre şi loji de catifea, se joacă în permanenţă piesa lui, pe care i-au furat-o „hoţii noaptea incendiului... in P. S. Aceasta este o minciu­nă, scrisă de subsemnatul cu dublu înțeles pentru autorii dramatici : 1) S’o scrie, dacă n’au su­biecte. 2) Să-și dea bine seama unde poate duce patima de teatru..­ ­xox­ Presantele Acad­emiei prusien­e Celebrul pictor german Max Lieberman a fost reales preşedinte al academiei prusiene de artă şi literatură. Vice-preşedinte al Academiei a fost ales Georg Schumann direc­torul academiei de muzică din Berlin. Suzy Prim la Bucomil Ziarul „Comoedia” publică un interview cu Suzy Prim prin care simpatica artistă spu­ne că va întreprinde un lung turneu la toamnă. Printre oraşele pe care le va vizita este şi capitala noastră, Suzy Prim Nontttile Zilei Efi­Ai culturale Oficiosul partidului naţional vesteşte că scriitorul Victor Arfe­­di care şi înainte vremuri a scris cu multă simpatie de România, e acum ţinut în închisoare de beton şi bătut pentru credinţele sale li­terare. Să sperăm că guvernul no­stru va interveni pe lângă cei ce au arestat pe un scriitor, ţara noastră apărând libertatea de gândire chiar pentru cei ce o iubesc. Reînvierea religioasa Tradiţionalismul şi neortodoxis­­mul au căutat să formuleze teorii noi pentru viaţa noastră socială dar au rămas în domeniul utopic al dezideratelor. Căci gazetele se mărginesc să aducă ştirea tarife­­lor cu care preoţii îşi cumpără de episcopi parohiile. E un su­biect de teatru, care nu ar fi în­găduit de înaltele foruri să apară într’o piesă de teatru. Presa culturala După ce în Ardeal gazetele ro­mâne au ajuns mai puţine de­cât înainte de război, iar cele mino­ritare mai multe, Neamul Româ­nesc atrage atenţia asupra ciuda­tului fel de naţionalizare care continuă şi în Basarabia, unde gazetele au ajuns să fie scrise nu­mai în ruseşte de români. Arta ospitalit&tă In prezent ţara noastră e vizi­tată de o distinsă scriitoare, re­dactoare la mari publicaţii mon­diale. D-na Quensel a fost invi­tată la toate personalităţile poli­tice pentru că vrea să studieze arta noastră. Numai muzeele sunt închise, şi pinacotecile în care cel puţin teoretic ar fi ca d-sa să găsească ceea ce caută, şi ceea ce interesează aşa puţin pe localnici. Pentru Palatul Regal Primăria dărîmă de zor şi an­­­niază câteva maghieriţe care e­­rau o ruşine pe străzile şi oraşele Capitalei. Dar nu e o ruşine cum p rea bine o arată şi d. Nicolae Orga, faptul că palatul regelui Carol stă dărîmat şi acoperită de scânduri, şi nu se mai repară a­­ceastă rană arhitectonică? Rega­litatea constructivă are azi în Bu­cureşti un palat frînt în două şi un arc de triumf surpat în ipsoa. E prea condamnabilă neglijenţa. Dreg! De câteva zile să află în ţară tânărul artist Drăgulescu cunos­cut in Franţa sub pseudonimul DRAG. A publicat desenuri în ce­le mai de seamă publicaţii, pari­ziene şi a fost angajat pentru la toamnă la teatre şi reviste din Franţa pentru o nouă muncă de care ne mândrim şi noi ca ro­mâni. DRAG (Drăgulescu) a îm­podobit ades ziarul Rampa cu caricaturi. » «xox- N. Drăgulescu Impresii dela premiera „Elenei din Edlof“ la Presto Ecoul In presa germană.—Sărbătorirea lui Richard Strauss. Presa germană consacră coloa­ne întregi evenimentului excep­ţional pe care-l constitue premie­­ra operei „Elena din Egipt” de Richard Strauss. Cu acest prilej criticii accen­­tuiază faptul că Richard Strauss e incontestabil cel mai mare com­pozitor german al vremii şi că geniul său a reuşit să biruiască şi de astădată în ciuda capricii­lor modei şi a gustului nou al pu­blicului. Despre opera în sine am avut prilejul să vorbim în câteva rân­­duri şi însuşi Richard Strauss şi libretistul său, marele poet vie­­nez Hugo W. Hofmannsthal au dat cetitorilor noştri, interesante lă­muriri asupra monumentalei lor lucrări. Ţinem să relevăm aci imensul răsunet pe care premiera de la Dresda l-a avut în Germania. La această reprezentaţie de gală au asistat reprezentaţi ai principalelor teatre de operă din Europa, artişti, compozitori şi criticii celor mai de seamă ziare europene şi americane. Criticile au fost expediate încă în seara spectacolului telegrafic în cen­trele importante europene. INTERPRETAREA Intrpretarea a întrecut tot ce se poate imagina ca perfecţiune şi omogenitate. E îndeajuns să a­mintim că spectacolul a fost di­rijat de marele şef de orhestră german Fritz Busch. înscenarea este opera regisorului Otto Er­­hardt. Studiile dramatice au fost supraveghiate de cea mai de sea­mă registare de operă a Germa­niei d-na Gutherl-Schoder. In ro­lul titular, Elisabeth Rethberg de la „Metropolitan Opera” din New­ York a cucerit un succes triumfal. In celelalte roluri au apărut Maria Rajdl (Aithira) și Kurt Taucher (Menelas). Spectacolul s-a transformat după actul al doilea într’o impre­sionantă sărbătorire a compozi­torului care a fost chemat de 36 de ori la rampă, împreună cu li­bretistul său, Hofmannsthal. „E­­lena” este a şasea operă a Maes­trului, care vede lumina rampei pe scena operii din Dresda. Se pare totuşi că noua operă nu atinge în strălucire nici una dintre operele precedente ale lui Rich­ Strauss. Concludente sunt următoarele rânduri cu care ma­­rele critic vienez Iulius Korngold își încheie cronica sa asupra spectacolului de la Dresda : „Chiar dacă „Elena din Egipt” rămâne în urma celorlalte opere cu subiect mitologic ale Maestru­lui, Rich. Strauss rămâne şi de astă dată un far îndrumător în labirintul muzical al vremii noa­stre, o stâncă care zdrobeşte ata­cul valurilor de cuvinte goale. Şi ultima lui operă înseamnă încă o biruinţă a frumosului împotriva fantomei care vrea să fie gustul vremii noastre”. PREMIERA DE LA VIENA Mâine, Luni, va avea loc, cu prilejul aniversării de 60 de ani a compozitorului premiera viene­­ză a „Elenei din Egipt”, la Ope­ra de stat. La acest spectacol şi-au anun­ţat sosirea Gatti-Cassazzi, direc­torul lui „Metropolitan Opera", Wymetal, regisorul acestei insti­­tuţiuni şi Bodanski, primul ei di­rijor, Toscanini şi Scandiani de la „Scala” din Milano, directorii operelor in Stokholm, Barcelona, Berlin, Dresda, Stuttgart, Darm­stadt, Lipsea, Basel, etc.

Next