Rampa, iunie 1930 (Anul 15, nr. 3705-3729)

1930-06-11 / nr. 3712

ANUL XV No. 3712 REDACJIA ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE Sir. Intrarea Zalomit No i (Hotel Astoria) T«l«fn BUCUREŞTI Publicitatea concesionată exclusiv Societăţii Anonime „Rudolf Mosse” Calea Victoriei, 31 Risipind norii grei, care de câţi­va ani apasă sufletul acestei naţii şi drepturile lui la propăşire, Principele Carol vine să-şi reocupe locul pe care l -a hărăzit destinele implacabile ale neamului ro­mânesc. Ne obicinuisem să vedem, încă din an­i grei ai războiului în Principe­l Carol pe Regele generaţiei noastre. In genero­zitatea şi avânturile eroice ale vlăstarului din spiţa celor doi regi glorioşi care au făurit România, trăiesc reînviate vechile virtuţi voevodale. Căci dacă a avut să sufere de pe urma neacomodării Sale cu metodele politi­cianiste ale acestei ţări, noi, ce ne-am ţinut totdeauna ce păr­e de luptele politice şi ca noi Imensa major­tate a României preţuim mai mu­t în Suveranul generaţiei noastre, sufletul şi idealurile poporului ro­mânesc-In setea Lui nestăpânită de a cunoaşte adevărata simţire a neamu­ri în man­­estă­rile de artă şi de cultură, în tendnţa de aşi apropia pe artişti şi scriitori grupân­­du­ în eforturi de ridicare a sufletului naţi­onal, am întrevăzut şi am iubit în ţara între­gită, pe creatorul Român­ei culturale scut de apărare şi biruinţă împotriva României politicianistă. Pe suveranul adevăratelor mari idealuri ale ţării „Rampa" şi generaţia nouă a Ro­mâniei culturale, II aclamă azi când vre­rile destinului re­au să scrie, paginele de aur ale Istoriei neamului. rin cişca suflciilor UNEI «TINERE SPERANŢE, ŢI aşi da nub­lă la gazetă Că redactezi iar o revistă. Dar stau puţin la îndoială, Mă tem­ că'i ştire... alarmistă DOMNIŞOAREI SUPĂRATE De ce atât de supărată Când de sărut ştim numai noi ? Eu, dacă te simţi dăunată, îi dau sărutul înapoi... I JACK BERARI­U PERCEPTORUL Prietenul nostru Andrei G... e un mare moralist. Nu scapă niciodată prilejul să-şi plaseze una din nume­roasele sale maxime morale. Ş i ni­meni, nu scapă din mâinile sale fără cuvenita porţie de morală. Nici chiar Servitoarei sale nu-i permite să se abată de la sacrosanctele sale reguli­­de conduită in societate. Daunăzi, prin­­zănd-o cu o borobată, a admonestat-o aspru : — Minciuna e cel mai urât păcat. Să fii minte asta : niciodată să nu ne minţim aproapele nostru. Servitoarea îl privi încurcată și Îndrăzni să răspundă : * Totuși, conașule... r­ Ce? s— Mi se pare că... f— Ce ţi se pare ? f — că şi dumneavoastră spuneţi min­ciuni, din când în când, cu toate că susţineţi că nu trebue să ne minţim aproapele nostru. — Nu ţi-e ruşine să afirmi că eu am minţit ? — ştiti, ori, când a venit percepto-. rul, mi-aţi spus să-i spun că nu sun­teți acasă... Prietenul Andrei răsuflă ușurat răspunse foarte serios : — Draga mea, perceptorul nu e proapele nostru... ,\V «GINI­ILEI !» MIERCURI ii iuniE 1930 * ' /Mi l°IOBILE@ 0 p­est românaestă la un teatru de stat din Berlin - „Omul cu mârţoaga“ se va juca la Schiller -Theater - Schiller-Teater din Berlin va re­prezenta în curând piesa d-lui G. Ciprian „Omul cu mârţoaga". Nu exagerăm când spunem că faptul reprezintă o mare importanţă pen­tru literatura noastră dramatică, într'adevăr, deşi teatrul românesc are lucrări de reală valoare tea­trală şi literară, totuş este aproape necunoscută peste hotare. Să relevăm cu această ocazie că oficialitate, care prin serviciile sale de propaganda ar fi putut activa în această direcţie nu a făcut nimic pentru cunoaşterea teatrului româ­nesc peste graniţă. Dar faptul re­prezentării piesei d.lui G. Ciprian pe o scenă berlineză reprezintă o dublă importanţă dacă ne gândim că această lucrare se joacă pe o scenă de stat. E de prisos să mai insistăm asu­pra valorii „Omului cu mârţoaga". Piesa d-lui Ciprian care a avut un număr considerabil de repre­zentaţii în țară, s’a impus de la în­ceput atenţiunii criticii şi a publi­cului prin noutatea temei de o a­­dâncă umanitate, precum şi prin construcţia sa dramatică ireproşa­bilă. Era pentru prima oară când se aducea pe scenă, într’o piesă mo­dernă, Sfânta Trinitate. Intre alții, d. Nichifor Crainic a pubicat chiar în coloanele ziarului nostru un elogios articol asupra incontestabi­lei valori a piesei. Autorul, încurajat de, succesul piesei sale a plecat în străinătate, pentru a încerca reprezentarea ei și pe o scenă străină. La Viena şi-a ieredi­­i­at manuscrisul d-lui Beer dela Volksth­eater și d-lui Horch dela Tobannstadttheater, iar la Pa­ris lui Jirmin Gemier şi Victor Boncher. In capitala Germaniei e­ vândut manuscrisul casei „Fischer-Ver­­lag". Aceasta s’a întâmplat acum doi ani, d. Ciprian primind asigurări că piesa sa va fi jucată în țările respective. De atunci d. Gr. Ciprian nu s'a mai interesat de soarta manuscri­selor lăsate în strănătate. nie anunţă că viitoarea premieră a lui Schiller Theater este „Der Mann mit dem Klepper“ în însce­narea regisorului Wolfgang Har­nisch. A doua zi d. G. Ciprian a fost anunţat printr’o telegramă că piesa sa a fost pusă în repetiţie şi că premiera va avea loc în curând. Traducerea în limba germană e a profesorului Konrad Richter. De relevat că Harnisch, care va monta piesa e unul din cei mai re­prezentativi regizori din noua școală germană. * „Omul cu mârțoaga" este a treia piesă românească jucată în limba germană după Caragiale și „So­nata umbrelor" de Dominic juca­tă la Neues Theater am Zoo; este însă prima piesă jucată pe o sce­nă de stat * Succesul piesei d-lui Ciprian va constitui un pas hotărâtor pentru ca tânăra noastră literatură dra­matică sa fie cunoscută peste ho­tare. IOAN MASSOFF G. Ciprian --------gr­y I­1 M­omente UN PROFET Sunt sigur că aţi trecut ori pe calea Victoriei... Şi v-aţi minunat având o satisfacţie unică, privind entuziasmul mulţimei. Un entu­ziasm delirant, plin de însufle­ţire, o atmosferă de sărbătoare grandioasă. Drapelele arborate, mulţimea smulgând ediţiile spe­ciale ale ziarelor, freamătul stră­zilor, toată atmosfera aceea întâl­nită doar în zilele hotărâtoare din istoria unui neam, au fost icoane vii ce vor rămâne neşter­se în amintirea celor ce le-au trăit... Nu sunt decât două zile de când, într’un colţ de la Enescu — ştiţi, la Enescu, în poarta din spa­tele palatului regal — la o masă retrasă stăteam de vorbă cu Gri­­goraş Dinicu. Vorbeam de vreo oră pentru interview-ul dumini­cal ce apare astăzi în coloanele «Rampei». Grigoraş Dinicu po­vestea cariera și succesele lui... Şi la un moment dat a venit vor­ba de Paris... De Principele Ca­rol, care adusese de fapt pe Di­­nică la Paris... In clipele de res­trişte ale Principelui, Grigoraş îi aducea cu arta lui, ecoul doinei de pe plaiurile noastre, freamă­tul codrilor, parfumul florilor... Şi «Cărărue, cărărue care duci la Bucureşti», cântată de Dinicu aşa cum numai el ştie că cânte, că­păta în acele momtente, aspectul unuu simbol... Cărăruia cântată de Grigoraş, s’a învestmântat în haină de sărbătoare... Două zile sunt de când vor­beam de Dinicu. Şi nu pot să uit privirea lui Grigoraş când vorbea de Prinţul Carol. Ochii căutau Palatul, îmi şopti: — «Ai să-l vezi curând, aici.. Iată cum Grigoraş a fost şi pro­fet... » de A. Dumbrăveanu Şi iată că ziarul „Berliner Zei­tung am Mittag", cu data de 2 Iu­ Principele Carol, drept primul ei abonat... Iar scriitorul acestor rânduri se mândreşte a fi fost în rândurile anonime ale oştenilor din aviaţie atunci când A. S. R. Principele Carol era inspectorul general al armei... Eram detaşat la comandament şi fusesem avansat, într’un zece Mai, sergent! ! Şeful de etat ma­jor, d. col. Paul Theodorescu, ac­tualul director general al P. T. T.-ului, aprobase avansarea, îm­preună cu încă a câtorva cama­razi... A doua zi urma să ne pre­zentăm cu nouile grade aurite pe umăr... Era o datorie, ni s a spus, care trebuia îndeplinită, ca orice datorie ostășească. Am cumpărat galoane. Am dat să ni le coase pe tunici. A doua zi ne prezen­tam la comandament, în noua ipostasă. Unul singur dintre noi, neglijase să-şi coase gradul. Un caporal vechiu, care însă nu fu­sese avansat, îl întâmpină cu iro­nie... Avansatul care nu pusese grad, drept răspuns îi trânteşte două palme. La care primește răs­puns. Raport. D. colonel Paul Theodorescu ascultă calm de­­dela primul număr, pe A. S. R., scrierea celor întâmplate la ea­COMANDANTUL «Rampa» se mândreşte a-I avea d-sa o­in­de­zarmă. Apoi, la sfârşit, biectează: — «Grav... Facem raport spectoratului. Alteţa Sa va tide... Şi în adevăr, se înaintează ra­port Principelui-comandant. In faţa hârtiei, Principele meditea­ză. Dă ordin ca împricinaţii să fie aduşi în cabinet. Cei două os­taşi intra înăuntru, palizi de emo­ţie, bat tălpile cu toată puterea şi aşteaptă resemnaţi. — «Ei, cum a fost ? Vorbeşte sergent. — «Să trăiţi Alteţă Regală... Şi povesteşte cum s’au petrecut lucrurile privite prin prisma lui. — «Povesteşte caporal cum sau petrecut lucrurile!... Caporalul, povesteşte... Princi­pele îi priveşte, îndelung­ . — «E grav. Sergent ai bătut un caporal. Cunoşti regulamentul... Caporal, ai lovit un superior. Şti ce te aşteaptă. i ■ . •• I— «Să trăiţi Alteţă Regală, dar nu e superior. — «Cum nu e? — «N’are grad. Principele zâmbeşte. Scrie o re­zoluţie pe raport in timp ce îm­pricinaţii aşteaptă sentinţe. — «Strângeţi-vă mâna. Şi să nu vă mai bateţi. Nu vă înroşiţi pu­terile în timp de pace... — «Să trăiţi. ŢIGĂRI Principele Carol pleca de la co­mandament. Aruncase, pe scări, mucul ţigărei aurite. Reîntorcân­­du-se brusc, surprinde plantonul ridicând mucul. — «Planton! — «Ordonaţi ! — «Cum te cheamă ? — «Sava Constantin. — «Şi-ţi place să fumezi ? — «îmi place Alteţă Regală. Principele scoate tabachera. Sub panglică, se odihnea o singură ţi­gară. O scoate şi o oferă solda­tului. — «Ţine Sava Constantin şi sa nu mai culegi mucurile. — «Am înţeles,, să trăiţi ! Cred că Sava Constantin, în satul lui din Oltenia, păstrează şi astăzi ţigara în ramă... .­y. Mfti. .*in ■ »■ exo - VISAVIS STR­I­A­R­I­N C­A­RSTÍL B­R­E­Z­OJAÜK­ . Criticul englez A. G. W. Ran­dall, într’un articol din revista li­terară „Athenaeum” se ocupă de „poeţii germani contemporani". Randall îşi începe studiul de la moartea lui Liliencron, căruia îi atribue un rol important în des­­voltarea liricei germane moderne. O şi mai importantă influenţă de­cât aceea a „impresionistului" Li­liencron Randall o acordă lui Arno Holz şi pune numele lui Johannes Sihlaf în legătură cu influenţa lui Whitman asupra literaturii germa­­ne contemporane. Influenţa poetului american observă el — cotinuă să se afirme. Cel mai însemnat dintre poeţii germani ai generaţiei actuale, în­că în viaţă, Franz Werfel, şi-a în­ceput cariera atât de promiţătoa­re în 1913 cu volumul de poezii purtând titlul caracteristic de „Wirtsund" (Noi suntem). In volu­mul acesta se întrevede cu preci­zie influenţa lui Whitman şi în­­ special influenţa filozofiei aces­tuia.­­ Motivarea concepţiei expresio­niste asupra lumei — Werfel face parte din tabăra expresioniştilor— se bazează pe un fel de umanita­te, pe încercarea de a interpreta bazele comunităţii omeneşti, şi’n aceasta Whitman îi serveşte de model. Este curios că reaismul, natu­ralismul, impresionismul lui Holz — continuă Randall — culminează în misticismul pasionant al unui Werfel, că radicalismul politic al naturaliştilor din perioada de la 1880 şi 1890 este împărtăşit de un atât de mare număr de poeţi ti­neri, ca Paul Zech, Johannes Bec­her, Georg Trakl, Herman Hasack, acesta din urmă fiind unul din cei mai promiţători. Randall discută apoi lirica lui Dehmel care a fost până la mor­­tea sa (Februarie 1919 cel mai în­semnat dintre poeţii germani con­temporani”. Printre elevi lui Deh­mel, criticul englez numără şi pe Mombert, Dehmel va rămâne prin opera sa. Cu totul altfel se prezintă poe­tul Stephan Georg. Poeziile sale vor rămâne prin propria lor in­­semnătete, iar numele său va ca­racteriza în acelaş timp o serie în­treagă de poeţi germani. Intr’ade­­văr, cu poetul lui Stephan Georg sunt în cea mai strânsă legătură numele multora din cei mai buni poeţi ai generaţiilor trecute, fie prin şcoala făcută la el, fie prin simpla influenţă poetică pe care a avut-o asupra lor. Dir. seria a­­ceasta de poeţi fac parte Voel­­moeller, Danthendey, Ernst Hardt von Hofmannsthal. . In ultimii ani, Georg a început să iasă din nou la relief. Unul din elevii săi, Friederich Gundolf, e autorul nouilor traduceri din Sha­kespeare în limba germană. Aces­ta s’a arătat a fi foarte influenţat, în poezia sa, de Georg. .­­ Nu de mult au fost publicate şi poeziile unui alt discipol al lui Georg, Karl Wolfskenhl, precum și acelea ale lui Rudolf Borchardt. Se poate spune cu drept cuvânt că dintre toate curentele poetice din ultimii treizeci de ani, cel mai puternic este cel în legătură cu­ numele lui Stephan Georg UTERITURA STREINA Un critic englez despre po­zia germană contemporană BSP Anecdote din viaţa marilor artişti şi scriitori Pentru a refuza o invitaţie la dejun, Dumas,fiul scria lui Victor Hugo: Vineri seara 7 Dec. 77. Prea scumpul meu maestru. Reîntorcându-mă acasă, primesc invitaţia d-voastră. Din nenorocire, am eu însu­mi Duminecă câteva personalităţi la masă. Prezenţa trupească îmi este aşa dar oprită, dar voi fi cu spiri­tul şi cu inima, mai mult cu prie­tenii d-voastră decât cu ai mei. Paharul meu nu e mare, dar voi bea din el în acelaş timp cu invi­te­nia d-voastră, pentru veşnica d-voastră tinereţe, etc. In aceiaş epocă, acelaş Dumas­­fiul scria lui Blaze de Bury, des­pre Victor Hugo. Este pe nedrept acuzat cum că şi-ar fi schimbat ideile. Nu putea să şi le schimbe pentru că nu le-a avut niciodată. Nici urmă de observaţie directă, de filozofie personală, de prevede­re politică şi socială, de analiză de critică, de psihologie de logică o­­menească. Imagini! imagini! şi iar imagini! O personalitate ca acea­sta îţi dă dreptul la cel mai aspru rechizitoriu... etc. SCANDALUL Liebermann trimisese la expoziţia oficială din Muenchen, în 1879, ta­bloul său „Isus în templu“, care, după cum relatează biograful său Hancke, — stârnise chiar printre artiștii juriului un nou interes. (Zi­­gel spunea că de vreo cincizeci de ani nu se mai pictase în Muenich un tablou la fel). Seara, când Lieber­mann veni ca de obiceiu la societatea artistică „Alaria” și încercă să se retragă ca de obicei cu prietenii săi intimi, se ridică Gedon, care şedea lângă Lenbach şi-i spuse: — Vino aici! Un om care a pic­tat un astfel de tablou, trebue să şadă cu noi. Se vede însă, că nu toţi erau de aceiaşi părere. Efectul tabloului a fost şi pentru public senzaţional. Prinţul Luit­pold, care deschisese expoziţia po­runci să se scoată tabloul de pe locul său cel bun şi să fie pus în­­tr’o sală micuţă şi lăturalnică. Ordinul acesta însă provocă un mare scandal de presă, astfel că mama lui Liebermann spunea u­­nei prietene că îi este ruşine să mai treacă pe stradă. Liebermann fu nevoit să-şi re­tragă lucrarea. In 1911, Galeria din Hamburg a plătit 60.000 mărci pentru ea. COMPARAŢIA Tot lui Renoir, câţiva colegi îi arătară într’o zi un portret în care fiecare amănunt era descris cu o exagerată atenţiune, un tablou mai m­ut migălin, de­cât pictat. Renoir îl privi gânditor și spu­se: — Un tablou n’est pas un pro­ces-verbal”. IRONIE • . «r. _«*• Intro societate berlineză, cine­va întreabă pe pictorul Meyer­­heim, dacă la ultima mare licita­ție de tablouri vechi s’a vândut mult. — „A nu, răspunse el melanco­lic, — au fost ce e drept, destule tablouri vechi de vânzare. Dar ştiţi, Bode (criticul oficial de pe atunci) e în călătorie, astfel că bieţii cumpărători nu mai au gust. UN SFAT Sunt foarte mulţi ani de atunci. La Berlin descinsese un june proa­spăt ieşit din academia de pictu­ră din Muenich şi se prezintă cu două mape pline de nuduri de­semnate în cărbune şi de schiţe bine acoperite cu vopsea, — toate lucrate cu geniu. El rugă pe Paul Meyerheim să-i dea o recomanda­­ţie şi un „certificat de expertiză". — .Şi Menzel, — spunea cura­­giosul solicitator, — exprimase „elogios“ de lucrările mele. Maestrul, priveşte cu o crescân­dă plictiseală cele două mape, şi spune deodată foarte vesel, picto­rului surprins: — „Şti­ţi ce? Lucrul cel mai bun pentru d-voastră ar fi ca atelierul în care lucraţi, să ardă într’o bună zi, cu tot ce aveţi într’ânsul. Veţi fi astfel forţat să începeţi totul de la început.­ ­FANTOME Cu câteva minute înainte de a muri, Renoir ceruse un creion. Desemnă în aer, cu mâna tremu­­rândă o figură şi zise: (Continuare în pagina IlI-a coloana 3 şi 4 jos) Bucureştii au intrat iară în zodia „Cărăbuşului”,­­ adică a d-lui Tănase şi a ploilor. Din nou, sufletele noastre necăjite se răcoresc văzând pe d-nii Vintilă Brătianu, Maniu, Madgearu şi Duca dansând, pe scena faimoasă de pe Acade­miei, între delicioase „girls”, în vreme ce d. Tănase îi „face de două parale”... Ne-am învăţat să credem că „revista” ar fi o fiică degene­rată şi devergendată a teatrului. E o eroare istorică, pe care — profitând de ploaia care mă ţine în casă şi mă opreşte să mă duc să văd încă o dată pe ies securs Bover la „Cărăbuş”—vreau s’o îndrept în spiritul făţarnic al semenilor mei cari, ahtiaţi de „revistă”, se simt totuş datori să-i exprime tot dispreţul lor. Ei bine, acestora le voi spu­ne că „revista” e mama teatru­lui şi străbunica onoratei noas­tre comedii de moravuri. Cel dintâi revuist al lumii a fost răposatul Aristofan, — după cum ştiţi, grec de neam şi cetăţean al Atenei din seco­lul al V-lea înainte de Cristos El a scris primele „reviste”, care nu erau decât nişte pam­flete personale împotriva idei­lor vremei şi, mai ales, oame­nilor detestaţi de el. Aristofan e, negreşit, patro­nul moral al tuturor pamfleta­rilor. Cu concursul poftei de a râde a oamenilor, care a rămas intactă după 25 de veacuri de­­uzură, el a batjocorit tot: filo­sof­ia, tragedia, patriotismul, morala, şi chiar — ce puţin se schimb lumea în două milenii şi jumătate ! — democraţia în­săşi... Nici nu-şi în­chinuiesc fasciş­tii noştri ce om au în acest te­ribil Aristofan. Fiindcă şi el era desgustat de democraţie. O democraţie care, în vremea lor î buntuin straşnic sub însu­fleţirea meşterilor cuvântului. Şi, cum cel mai popular dintre democraţii vremei era Cleon,--« pe el îl aduse în scenă îndrăs­­neţul Aristofan prezentându-i masca aşa cum îl prezintă azi d. Tănase pe d. gen. Moşoiu sau pe d. Mihalache... Comediile politice ale lui Aristofan sunt modelele necu­noscute ale activităţii revuis­tice de azi a unui de Herz, Ki­­riţescu, Vlădoianu, Nicon, etc. Ascultaţi, bunăoară, o mica scenă din Cavalerii. Vorbeşte Demostene cu un cârnăţar. la­­tă-i , Cârnătarul. — Fă-mă să în­ţeleg : cum pot eu, un simplu cârnăţar, să devin om mare ? Demostene. — Păi, tocmai de aceia vei ajunge om mare , fiindcă eşti de neam prost şi din bală şi obraznic. Cârnăţarul. — Dar, nu mă cred demn de aşa ceva !... Demostene. — De ce zici că nu eşti demn ? Nu cumva îţi închipuieşti că e ceva de capul tău ?... - - Cârnăfarul. — Zău, sunt de neam prost. Demostene. — O, ce om no­rocos eşti ! Eşti făcut să con­duci afacerile publice ! Cârnăfarul. — Bine, dar nu ştiu carte ! Demostene. — Cată-fi de treabă. Democraţia n’are ne­voie de aşa ceva ! .­­ Dacă mai ţineţi seamă că tot acest pamflet era îndreptat îm­potriva unui om anume, — îm­potriva demagogului Cleon —­ care era şi înfăţişat în scenă, vă daţi seama ce revuist mon­struos a fost acest genial Aris­tofan.­­ Fie ca amintirea marelui stră­moş să dea urmaşilor de azi oarecare mândrie şi... inspiraţie mai multă ! Ilustra sursă a „revistei1 ‘ de Dem. Theodorescu 1 Victor Hugo

Next