România literară, aprilie-iunie 1969 (Anul 2, nr. 14-26)

1969-04-03 / nr. 14

2 România literară r­ i.­­ •­1 voci d­e Invitaţie la umor Rîndurile de mai jos „ sunt rezultatul unei triste constatări: de mai multa vreme la noi se face sim­ţită o depreciere a lite­raturii umoristice. Fireş­te, observaţiile mele nu au pretenţia de a fi ine­dite, dimpotrivă ele nu fac altceva decit să rea­mintească, de­­ fapt, lu­cruri cunoscute de toată lumea, dar, din păcate, uitate de majoritatea scriitorilor, editurilor, re­vistelor, etc.... Istoria „veseliei“ se con­fundă cu istoria omului. De bună seamă, nu s-a încumetat nimeni să scrie o istorie specială a umo­rului, pentru că nu-i po­sibil, după cum nu-i po­sibil să se scrie o istorie a tristeţii omeneşti. Po­poarele au în patrimoniul culturii lor orale, comori nepieritoare, constituite din asemenea producţii. Ele sunt dovezi conclu­dente ale psihologiei po­porului respectiv, chiar ale gradului său de spi­ritualitate. Toată lumea ştie, că noi suntem­ un popor optimist, vesel. A se vedea toată creaţia noastră folclorică, mai ales snoavele, glumele, strigăturile, proverbele, ghicitorile... Cum era şi firesc, umo­rul a pătruns şi în sfera înţelepciunii scrise, în artă în general. Nimeni nu s-a împotrivit, cum nu te poţi opune necesi­tăţii de a respira. Şi umo­rul (comicul) a făcut o strălucită carieră, încă înainte de Aristofan, şi continuă şi în ziua de azi să prospere prin con­tribuţia multor literaturi. Sunt bine cunoscute, în literatura universală, nume de scriitori care au dat umorului valenţe es­tetice indubitabile. Mai e cazul să-i numim ? E suficient să amintim pe marii noştri scriitori: Creangă şi Caragiale, cea mai bună şi mai cu­noscută mărturie. Oricine are cit de cit o idee despre literatura ro­mână cunoaşte, din isto­ria presei noastre, locul pe care l-au ocupat revis­tele umoristice, precum şi locul glumei şi al rîsu­­lui (cu implicaţii satirice) în publicaţiile „nespeci­ale“. De la un timp, însă, a început să circule ideea că operele cu umor nu au valoare estetică, ori că operele comice se situ­ează în „zona inferioară“ a esteticii. Cu o politeţă suverană, el este înde­părtat pe zi ce trece din practica scrisului şi, ipso facto, din preocupările teoretice. Altfel cum se explică faptul că în afa­ră de unele comedii de gust îndoielnic, publicate pentru teatrele de ama­tori (ca şi cum acestea n-ar avea nevoie de co­medii foarte bune), în afară de una sau două excepţii, nu am reuşit în ultima vreme să găsim nimic valoros, care să ilustreze genul ? Am vrea, pe lingă literatură solemnă (şi bună), să ci­tim dacă nu un Cervan­tes, Swift, Rabelais, Gol­doni, Shaw, Gogol, Cara­giale etc. (adică nişte ro­mane, comedii de propor­ţii, volume de schiţe şi povestiri umoristice etc.) măcar nişte epigrame, glume, scenete, parodii, „fiziologii“, prin revistele noastre literare, că nu le ştirbeşte cu nimic din prestigiu. Excepţiile de la regulă sunt insignifiante pentru pofta mare de umor a publicului cititor. (Cineva, probabil unul dintre sfincşii solemni­tăţii, ironiza şi puţinul cît este). Se va spune că există o revistă specială de umor: „Urzica“. De data aceasta mă abţin de la comentarii... Or fi la modă diferite formule existenţialiste, absurde, onirice, abisale, etc., n-avem nimic îm­potrivă ! Dar vrem şi un pic de umor autentic. No­roc (poate fi acesta no­roc ?) că unele producţii ultramoderniste sunt, fără intenţie, hilare. Dar noi vrem umor sănătos, co­mic satiric, nu elucubra­ţii care ajung de... rîs. Noroc că mai găsim be­letristică — sobră, bine­înţeles — care ne oferă emoţie şi încîntare. Dar mai vrem să şi rîdem, să ne înseninăm, să ne um­plem de voie bună. De ce se uită faptul că di­vertismentul poate avea, pe lingă valoare intrin­secă, şi rolul de a des­chide gustul pentru citit? Ar fi şi un cîştig al lite­raturii „serioase“, chiar şi al literaturii dificile. Trebuie să recunoaştem că nu-i ruşinos (şi nu-i uşor) să faci pe cineva să rîdă din inimă, căci, după cite ştim, rîsul e apana­jul omului. în locul atî­­tor difficilles nugae, aş­teptăm pagini sprintene de umor adevărat. Prof. THEODOR N. ISPAS (Pechea — Galaţi) O dezbatere binevenită In repetate rînduri s-au ridicat glasuri în coloa­nele publicaţiilor noastre literare împotriva litera­turii proaste, subliteratu­­rii, maculaturii literare, care proliferează în per­manenţă umplînd pagi­nile revistelor şi rafturile librăriilor şi biblioteci­lor. Socotim că a venit timpul ca editurile şi re­dacţiile să închidă uşile tuturor acestor produse literare submediocre. Iată de ce salutăm din toată inima articolele principiale şi obiective, de genul celor apărute în Scînteia tineretului din 15 martie sub semnătura criticilor Al. Ungheanu, D. Micu, N. Manolescu. Invitaţia la dialogul des­chis de ziar, despre Exi­genţele debutului edito­rial, mă determină să a­­răt că şi critica literară poartă o parte de vină în vehicularea spre citi­tor a unor deşeuri lite­rare. Mulţi dintre cei care se străduiesc să ino­veze în poezie, proză, sunt scriitori tineri. Unii din­tre critici se grăbesc să-i declare excepţionali. Glo­riile create în felul a­­cesta, prin cîteva cronici literare, se transmit apoi dintr-un condei intr-al­tul incit, dacă am însuma citarea numelor unor a­­semenea scriitori am ve­dea că realizăm o carte mult mai voluminoasă decit propria lor operă. Asistăm în felul acesta la o situaţie generatoare de confuzii în planul valori­lor, ignorîndu-se total reacţia cititorului, consu­matorul de drept al a­­cestor bunuri spirituale. De aceea, mă alătur întru totul invitaţiei fă­cute de M. Ungheanu ce­lor în drept, de a veghea ca „literatura proastă să nu fie încurajată“ şi sub­scriu la propunerile fă­cute, din care am reţinut ca valoroase şi necesare următoarele : — Maximă exigenţă din partea criticii şi editurii în aprecierea şi publica­rea cărţilor (aceleaşi cri­terii de selecţie şi pentru produsele în poezie şi proză care apar în re­viste). — Să se reediteze mai întîi operele unor scrii­tori de prestigiu (ca Pe­tru Maior, Al. Russo, H. Papadat - Bengescu, Camil Petrescu) şi apoi ale unor scriitori mai pu­ţin cunoscuţi, autori de mina a doua (sau chiar mai rău !). — Reorganizarea editu­rilor şi repunerea în drepturi a consilierilor de editură, care să citească cu atenţie manuscrisele şi să respingă ceea ce nu e meritoriu­. Cărţile de debut va­loroase să fie tipărite în­­tr-un tiraj mai mare, pen­tru ca autorii lor să poată fi impuşi atenţiei cititori­lor. Pledăm pentru maximă exigenţă nu numai din partea redacţiilor şi edi­turilor, ci şi din partea scriitorilor, amintindu-le că toţi marii creatori au scris pentru ziua de „azi“, pentru contemporanii lor, în primul rînd. DUMITRU ANGHEL (Profesor — Costeşti) Două cârţi memorabile („Exclamaţii“ de cititor) ...Am citit două cărţi memorabile. Lecturi fan­tastice ! Nicolae Breban e un romancier cutremură­tor, dramatic, imers în adîncurile tulburi ale su­fletului uman, un visător febril, apocaliptic, şi to­tuşi un analist lucid, un priveligiat al stilurilor li­terare celor mai inabor­dabile (de fapt, simbioza lor: Dostoievski-Kafka) şi — rezumînd — un poet, un detectiv, un stoic, un martir, un eretic şi un literat, cel puţin la noi, singular pînă azi şi mai ales de azi începînd. Fănuş Neagu e un scri­itor de o necontestată vo­caţie, adică înnăscut. Pa­ginile romanului său sînt echivalentul liric al for­ţei brutale a vieţii. Aceas­tă viaţă cîntă sau urlă din rărunchi, dar cartea nu e derularea unei benzi de magnetofon sau de film, ci teatrul epic al unor energii descătuşate plenar, cu o dăruire ero­ică. Fraza lui Fănuş Nea­gu, cînd mucalită, cînd pitoresc-abjectă, are în ea ceva foarte decis şi precis, iar arhitectonica ei stilistică e fără greş. Cu­vintele cad şi se înlănţuie implacabil, parcă o dată pentru totdeauna, ca la un Sadoveanu sau Panait Istrati. Citindu-l, pricepi cucerit suflul unei opere definitive, „dintr-o buca­tă“ ca şi — e de bănuit — autorul ei. La Breban, poţi intui variante posibile pentru romanul premiat. La Fă­nuş Neagu, ai impresia ultimului cuvînt, întotdea­una fericit rostit. Breban are o analiză psihologică, împinsă spre paroxism şi halucinaţie, fină pînă la filigran. Proza lui Neagu întruchipează antipodul ei, în maniera unui Panait Istrati mai meditativ, mai complex şi „mai la zi“­­Tangenţe ? Interferenţe ? Suprapuneri tempera­mentale (şi în cazul unuia şi al celuilalt) cu cele­brii lor predecesori ? — toate acestea exclud omonimiile de fond ale creaţiilor celor doi, în ra­port cu ar­hiva capodope­relor literare. Sunt ei în­şişi, sunt doi dintre cei mai buni scriitori români actuali, premiaţi pe drep­tate. Puţine momente, cîte ne alcătuiesc viaţa, atît de repede cheltuită, au pu­terea uneori de a fi tot­odată şi memorabile în amalgamul gesturi­lor noastre existenţiale. Lectura acestor doi ro­mancieri mi-a dat satis­facţia unei mai bune proprii­ cunoaşteri. Spiri­tul, acest demon înaripat al fiinţei noastre, regele acestui teritoriu necunos­cut de carne, singe şi oase care rodeşte (de cînd lumea celor vii) fructele foamei, ale lăcomiei, ale parvenirii şi ale suferin­ţei, este singurul lucru bun ce l-am moştenit de la umanitate, de la aceste „animale bolnave“ cum le zice Breban... ION VREMELNICU (Piatra Neamţ) Erori in milioane de exemplare în mai puţin de cinci luni, 28 septembrie 1968 — 15 februarie 1969, Di­recţia Generală a Poşte­lor a reuşit să comită trei greşeli multiplicate în milioane de exemplare de mărci poştale. Astfel, pe mărcile poş­tale de 20 de bani (ma­cheta realizată de I. Du­­mitrana) reproducînd ta­bloul „Compoziţie“, nu­mele pictorului este indi­cat greşit: Ion Teodores­­cu-Sion în loc de Ion Theodorescu-Sion (mar­ca a apărut intr-un tiraj de 3 000 000 de exem­plare !). La rîndul ei, o emisi­une recentă a Direcţiei Generale a Poştelor popu­larizează costume naţio­nale din judeţele Dolj, Argeş şi... Timişoara ! Dacă realizatoarea acestor mărci (Aida Tasgian-Con­­stantinescu) sau acei care au acceptat macheta res­pectivă ar fi consultat un mânut şcolar de clasa a IV-a, ar fi putut afla * •­ 3 bani — costum femeiesc din Ju­­deţul Dolj; , — 40 bani — costum bărbătesc din Judeţul Dolj; — 55 bani — costum femeiesc din Judeţul Argeş ; —• 1 leu — costum bărbătesc dîn Jude­­ţul Argeş; — 1,60 lei —» costum femeiesc dîn Ju­deţul Timişoara: — 2,40 lei — costum bărbătesc din J'J* de|Ul Timişoara, că judeţul de la graniţa de vest a ţării poartă nu­mele de judeţul Timiş. Pînă una-alta, pe 1 500 000 de mărci poştale de 1,60 lei şi 300 000 de mărci poştale de 2,40 lei, pre­cum şi pe nu ştiu cite prospecte editate — pen­tru străinătate — în lim­bile română, franceză, engleză şi germană, figu­rează „judeţul Timişoa­ra" în loc de judeţul Ti­miş. Este prea adevărat că erorile sporesc valoarea mărcilor poştale, dar nu şi prestigiul celor care le emit. Mărcile poştale sus­­amintite, menite să popu­larizeze cele mai repre­zentative picturi ale ga­leriei naţionale şi pitores­cul costumelor naţoinale româneşti, popularizează — dimpotrivă — ignoran­ţa unor salariaţi şi colabo­ratori ai Direcţiei Gene­rale a Poştelor. Prof. L. DUNAJECZ (Timişoara — jud. Timiş­­) * V. Nota red. Mai sunt pre­gătite, în vederea apariţiei în numerele viitoare, scri­sori de la următorii citi­tori şi corespondenţi ai noştri: Opriş Gheorghe, prof. D. Scărlătescu, prof. V. Nestian, I. Vasilescu, prof. S. Ghena, V. V. Mo­­canu, prof. Corneliu Cră­ciun, N. Trifoiu-Cluj, prof. P. Lenghel-Izanu, prof. Traian Pop. Acestea reprezintă doar o mică parte din mulţimea de scrisori adresate redac­ţiei, corespondenţe, inter­venţii şi contribuţii care vor primi, fără excepţie, răspuns — pe măsura re­zolvării lor — fie la „poş­ta redacţiei“, fie în înşti­inţări redacţionale ca a­­ceasta de faţă. • • - : - V.d­in pul­­­bl . - c IC Literatura şi invăţămmntul Dacă vom privi istoria literaturii române şi dacă vom ţine seamă de periodicele ei clasicizări, vom observa că primii oameni însetaţi de clasicitate, de limpezime, sunt pro­fesorii de literatură, cei care în ambianţa socială sunt datori să explice, să lumineze miracolul — de atîtea ori tulbure — al operei literare. Profesorii de literatură, prin chiar natura misiunii lor, constituie, așa cum su­blinia în recenta întîlnire a României literare cu profesorii de literatură din Capitală, la care ne referim, Vladimir Streinu, mediul sonor, me­diul de rezonanţă al operei în drumul ei spre cititor. Şi pentru că am numit această întîlnire, să ne grăbim să spunem că a fost o întîlnire fructuoasă, o întîlnire a speranţelor şi a certi­tudinilor, un moment de coincidenţă între dorinţă şi realizare. Profesorii de literatură română din Capitală — sosiţi în număr mare la Casa scriitorilor, la invitaţia României literare, sprijinită de Inspectoratul şcolar al oraşului — au vorbit despre dificultăţile pe care le au în predarea literaturii, în special în privinţa perioadei moderne. în ceea ce ne priveşte, trebuie să spunem că un astfel de prilej oferă două concluzii, cel puţin două concluzii, pe care dorim să le clarificăm. întîi este concluzia pe care scrii­torii sînt obligaţi să o reţină : nevoia şcolii de opere literare clare; în al doilea rînd: nevoia scriitorilor de cititori inteligenţi, în­zestraţi cu acea fibră nobilă care reacţionează în perspectivă la semnul valorii. Şi dacă, în fapt, întîlnirea a opus la un moment dat opinia unor participanţi care susţineau numai punctul de vedere didactic, celeilalte, care ilustra numai punctul de ve­dere literar, trebuie să fim de acord că adevărul nu-i altceva decit împăcarea în timp a acestor două poziţii. E necesar, cre­dem, un efort reciproc de înţelegere pentru ca opera să fie citită şi pentru ca opera să dea celui care o citeşte satisfacţii nu mai mici decit s-a obişnuit cititorul — în cazul de faţă, profesorul — să găsească în îmbelşu­gatul nostru tezaur clasic. Participarea la întîlnirea cu profesorii a unor scriitori de primă importanţă ca Miron Radu Paraschivescu, Vladimir Streinu, Edgar Papu, Ştefan Aug. Doinaş, Ştefan Roll, Eugen Simion, precum şi a profesorului Al. "Graur, a dat momentului mai mult decit putea să-i dea simpla prezenţă a redacţiei revistei noas­tre. Am considerat că e mai bine aşa, pentru că e în tradiţia culturii române ca revistele să fie făcute mai cu seamă de colaboratori, iar cînd colaboratorii sunt prestigioşi, rezul­tatele să fie şi mai bune. Faptul că fiecare dintre cei prezenţi s-a simţit angajat, în conversaţie directă, cu unul sau cu altul dintre participanţi, a constituit farmecul spe­cial al acestei întruniri. România literară îşi propune să tipărească în numărul său viitor o relatare amplă de la manifestarea ce a avut loc la 31 martie a.c. E o datorie a noastră aceasta, precum a fost o datorie şi rămîne o datorie ieşirea scriitori­lor în public şi audienţa largă a revistelor noastre literare. Considerînd încă o dată întîlnirea de la Casa scriitorilor un punct de plecare, România literară se adresează profesorilor de lite­ratură, tuturor cititorilor ei cu un apel fier­binte de cultivare reciprocă a unor relaţii sincere, clare, utile. Vom fi bucuroşi ca re­vista noastră să pătrundă în cercuri cît mai largi, între care cercurile şcolare nu sunt ultimele, şi vom fi bucuroşi să găzduim, în continuare, în paginile noastre, cuvîntul pro­fesorului, precum şi tresăririle de talent ale elevului, ştiind prea bine că în şcoală se află un izvor nesecat de energii, de talente şi de bun simţ. ROMÂNIA LITERARA D. BOLBINITDINliÂINiy (Urmare din pagina 1) ce ai făcut jupînesei mele“ — piese inconsistente care justifică sentinţa lui Eminescu. Numele lui Dimitrie Bolintineanu este legat şi de evoluţia romanului nostru cu cele două cărţi: Manoil, roman naţional, Iaşi, 1855 şi Elena, roman original de datine politic-filozofic, Bucureşti, 1862. Ele rezistă şi astăzi, în ciuda pretenţiilor de gînditor social al poetului, prin figura romantică a eroilor şi farmecul vetust al pasiunilor. Se mai citesc de asemenea cu plăcere cărţile lui de călătorie (în Moldova, la Ierusa­lim şi în Egipt, „pe Dunăre şi în Bulgaria“, şi mai ales „la Românii din Macedonia şi muntele Athos sau Sînta-Agora“, unde-l îndemna inima prin origina sa aromână). Sfîrşitul i-a fost întunecat de boală, nu însă şi de mizerie, cum s-a spus adesea, poetul cu mintea rătăcită fiind îngrijit ca un oaspe de onoare (de un mănunchi de doctori, în frunte cu Carol Davila). Bibiloteca, pusă la loterie, i-a fost lăsată de către cîştigători. A fost, intr-adevăr, cum spunea G. Căli­­nescu, un om cu cărţi, dar nu şi de carte ? Publicistul manevra însă ideile cu talent dialectic, adică cu pasiune intelectuală. Acesta a fost în definitiv omul, o con­ştiinţă, un mare patriot şi cetăţean, mai mult preo­cupat de binele public decit de sine (deşi poetul nu era lipsit de conştiinţa valorii lui).

Next