România literară, aprilie-iunie 1969 (Anul 2, nr. 14-26)
1969-04-03 / nr. 14
2 România literară r i. •1 voci de Invitaţie la umor Rîndurile de mai jos „ sunt rezultatul unei triste constatări: de mai multa vreme la noi se face simţită o depreciere a literaturii umoristice. Fireşte, observaţiile mele nu au pretenţia de a fi inedite, dimpotrivă ele nu fac altceva decit să reamintească, de fapt, lucruri cunoscute de toată lumea, dar, din păcate, uitate de majoritatea scriitorilor, editurilor, revistelor, etc.... Istoria „veseliei“ se confundă cu istoria omului. De bună seamă, nu s-a încumetat nimeni să scrie o istorie specială a umorului, pentru că nu-i posibil, după cum nu-i posibil să se scrie o istorie a tristeţii omeneşti. Popoarele au în patrimoniul culturii lor orale, comori nepieritoare, constituite din asemenea producţii. Ele sunt dovezi concludente ale psihologiei poporului respectiv, chiar ale gradului său de spiritualitate. Toată lumea ştie, că noi suntem un popor optimist, vesel. A se vedea toată creaţia noastră folclorică, mai ales snoavele, glumele, strigăturile, proverbele, ghicitorile... Cum era şi firesc, umorul a pătruns şi în sfera înţelepciunii scrise, în artă în general. Nimeni nu s-a împotrivit, cum nu te poţi opune necesităţii de a respira. Şi umorul (comicul) a făcut o strălucită carieră, încă înainte de Aristofan, şi continuă şi în ziua de azi să prospere prin contribuţia multor literaturi. Sunt bine cunoscute, în literatura universală, nume de scriitori care au dat umorului valenţe estetice indubitabile. Mai e cazul să-i numim ? E suficient să amintim pe marii noştri scriitori: Creangă şi Caragiale, cea mai bună şi mai cunoscută mărturie. Oricine are cit de cit o idee despre literatura română cunoaşte, din istoria presei noastre, locul pe care l-au ocupat revistele umoristice, precum şi locul glumei şi al rîsului (cu implicaţii satirice) în publicaţiile „nespeciale“. De la un timp, însă, a început să circule ideea că operele cu umor nu au valoare estetică, ori că operele comice se situează în „zona inferioară“ a esteticii. Cu o politeţă suverană, el este îndepărtat pe zi ce trece din practica scrisului şi, ipso facto, din preocupările teoretice. Altfel cum se explică faptul că în afară de unele comedii de gust îndoielnic, publicate pentru teatrele de amatori (ca şi cum acestea n-ar avea nevoie de comedii foarte bune), în afară de una sau două excepţii, nu am reuşit în ultima vreme să găsim nimic valoros, care să ilustreze genul ? Am vrea, pe lingă literatură solemnă (şi bună), să citim dacă nu un Cervantes, Swift, Rabelais, Goldoni, Shaw, Gogol, Caragiale etc. (adică nişte romane, comedii de proporţii, volume de schiţe şi povestiri umoristice etc.) măcar nişte epigrame, glume, scenete, parodii, „fiziologii“, prin revistele noastre literare, că nu le ştirbeşte cu nimic din prestigiu. Excepţiile de la regulă sunt insignifiante pentru pofta mare de umor a publicului cititor. (Cineva, probabil unul dintre sfincşii solemnităţii, ironiza şi puţinul cît este). Se va spune că există o revistă specială de umor: „Urzica“. De data aceasta mă abţin de la comentarii... Or fi la modă diferite formule existenţialiste, absurde, onirice, abisale, etc., n-avem nimic împotrivă ! Dar vrem şi un pic de umor autentic. Noroc (poate fi acesta noroc ?) că unele producţii ultramoderniste sunt, fără intenţie, hilare. Dar noi vrem umor sănătos, comic satiric, nu elucubraţii care ajung de... rîs. Noroc că mai găsim beletristică — sobră, bineînţeles — care ne oferă emoţie şi încîntare. Dar mai vrem să şi rîdem, să ne înseninăm, să ne umplem de voie bună. De ce se uită faptul că divertismentul poate avea, pe lingă valoare intrinsecă, şi rolul de a deschide gustul pentru citit? Ar fi şi un cîştig al literaturii „serioase“, chiar şi al literaturii dificile. Trebuie să recunoaştem că nu-i ruşinos (şi nu-i uşor) să faci pe cineva să rîdă din inimă, căci, după cite ştim, rîsul e apanajul omului. în locul atîtor difficilles nugae, aşteptăm pagini sprintene de umor adevărat. Prof. THEODOR N. ISPAS (Pechea — Galaţi) O dezbatere binevenită In repetate rînduri s-au ridicat glasuri în coloanele publicaţiilor noastre literare împotriva literaturii proaste, subliteraturii, maculaturii literare, care proliferează în permanenţă umplînd paginile revistelor şi rafturile librăriilor şi bibliotecilor. Socotim că a venit timpul ca editurile şi redacţiile să închidă uşile tuturor acestor produse literare submediocre. Iată de ce salutăm din toată inima articolele principiale şi obiective, de genul celor apărute în Scînteia tineretului din 15 martie sub semnătura criticilor Al. Ungheanu, D. Micu, N. Manolescu. Invitaţia la dialogul deschis de ziar, despre Exigenţele debutului editorial, mă determină să arăt că şi critica literară poartă o parte de vină în vehicularea spre cititor a unor deşeuri literare. Mulţi dintre cei care se străduiesc să inoveze în poezie, proză, sunt scriitori tineri. Unii dintre critici se grăbesc să-i declare excepţionali. Gloriile create în felul acesta, prin cîteva cronici literare, se transmit apoi dintr-un condei intr-altul incit, dacă am însuma citarea numelor unor asemenea scriitori am vedea că realizăm o carte mult mai voluminoasă decit propria lor operă. Asistăm în felul acesta la o situaţie generatoare de confuzii în planul valorilor, ignorîndu-se total reacţia cititorului, consumatorul de drept al acestor bunuri spirituale. De aceea, mă alătur întru totul invitaţiei făcute de M. Ungheanu celor în drept, de a veghea ca „literatura proastă să nu fie încurajată“ şi subscriu la propunerile făcute, din care am reţinut ca valoroase şi necesare următoarele : — Maximă exigenţă din partea criticii şi editurii în aprecierea şi publicarea cărţilor (aceleaşi criterii de selecţie şi pentru produsele în poezie şi proză care apar în reviste). — Să se reediteze mai întîi operele unor scriitori de prestigiu (ca Petru Maior, Al. Russo, H. Papadat - Bengescu, Camil Petrescu) şi apoi ale unor scriitori mai puţin cunoscuţi, autori de mina a doua (sau chiar mai rău !). — Reorganizarea editurilor şi repunerea în drepturi a consilierilor de editură, care să citească cu atenţie manuscrisele şi să respingă ceea ce nu e meritoriu. Cărţile de debut valoroase să fie tipărite într-un tiraj mai mare, pentru ca autorii lor să poată fi impuşi atenţiei cititorilor. Pledăm pentru maximă exigenţă nu numai din partea redacţiilor şi editurilor, ci şi din partea scriitorilor, amintindu-le că toţi marii creatori au scris pentru ziua de „azi“, pentru contemporanii lor, în primul rînd. DUMITRU ANGHEL (Profesor — Costeşti) Două cârţi memorabile („Exclamaţii“ de cititor) ...Am citit două cărţi memorabile. Lecturi fantastice ! Nicolae Breban e un romancier cutremurător, dramatic, imers în adîncurile tulburi ale sufletului uman, un visător febril, apocaliptic, şi totuşi un analist lucid, un priveligiat al stilurilor literare celor mai inabordabile (de fapt, simbioza lor: Dostoievski-Kafka) şi — rezumînd — un poet, un detectiv, un stoic, un martir, un eretic şi un literat, cel puţin la noi, singular pînă azi şi mai ales de azi începînd. Fănuş Neagu e un scriitor de o necontestată vocaţie, adică înnăscut. Paginile romanului său sînt echivalentul liric al forţei brutale a vieţii. Această viaţă cîntă sau urlă din rărunchi, dar cartea nu e derularea unei benzi de magnetofon sau de film, ci teatrul epic al unor energii descătuşate plenar, cu o dăruire eroică. Fraza lui Fănuş Neagu, cînd mucalită, cînd pitoresc-abjectă, are în ea ceva foarte decis şi precis, iar arhitectonica ei stilistică e fără greş. Cuvintele cad şi se înlănţuie implacabil, parcă o dată pentru totdeauna, ca la un Sadoveanu sau Panait Istrati. Citindu-l, pricepi cucerit suflul unei opere definitive, „dintr-o bucată“ ca şi — e de bănuit — autorul ei. La Breban, poţi intui variante posibile pentru romanul premiat. La Fănuş Neagu, ai impresia ultimului cuvînt, întotdeauna fericit rostit. Breban are o analiză psihologică, împinsă spre paroxism şi halucinaţie, fină pînă la filigran. Proza lui Neagu întruchipează antipodul ei, în maniera unui Panait Istrati mai meditativ, mai complex şi „mai la zi“Tangenţe ? Interferenţe ? Suprapuneri temperamentale (şi în cazul unuia şi al celuilalt) cu celebrii lor predecesori ? — toate acestea exclud omonimiile de fond ale creaţiilor celor doi, în raport cu arhiva capodoperelor literare. Sunt ei înşişi, sunt doi dintre cei mai buni scriitori români actuali, premiaţi pe dreptate. Puţine momente, cîte ne alcătuiesc viaţa, atît de repede cheltuită, au puterea uneori de a fi totodată şi memorabile în amalgamul gesturilor noastre existenţiale. Lectura acestor doi romancieri mi-a dat satisfacţia unei mai bune proprii cunoaşteri. Spiritul, acest demon înaripat al fiinţei noastre, regele acestui teritoriu necunoscut de carne, singe şi oase care rodeşte (de cînd lumea celor vii) fructele foamei, ale lăcomiei, ale parvenirii şi ale suferinţei, este singurul lucru bun ce l-am moştenit de la umanitate, de la aceste „animale bolnave“ cum le zice Breban... ION VREMELNICU (Piatra Neamţ) Erori in milioane de exemplare în mai puţin de cinci luni, 28 septembrie 1968 — 15 februarie 1969, Direcţia Generală a Poştelor a reuşit să comită trei greşeli multiplicate în milioane de exemplare de mărci poştale. Astfel, pe mărcile poştale de 20 de bani (macheta realizată de I. Dumitrana) reproducînd tabloul „Compoziţie“, numele pictorului este indicat greşit: Ion Teodorescu-Sion în loc de Ion Theodorescu-Sion (marca a apărut intr-un tiraj de 3 000 000 de exemplare !). La rîndul ei, o emisiune recentă a Direcţiei Generale a Poştelor popularizează costume naţionale din judeţele Dolj, Argeş şi... Timişoara ! Dacă realizatoarea acestor mărci (Aida Tasgian-Constantinescu) sau acei care au acceptat macheta respectivă ar fi consultat un mânut şcolar de clasa a IV-a, ar fi putut afla * • 3 bani — costum femeiesc din Judeţul Dolj; , — 40 bani — costum bărbătesc din Judeţul Dolj; — 55 bani — costum femeiesc din Judeţul Argeş ; —• 1 leu — costum bărbătesc dîn Judeţul Argeş; — 1,60 lei —» costum femeiesc dîn Judeţul Timişoara: — 2,40 lei — costum bărbătesc din J'J* de|Ul Timişoara, că judeţul de la graniţa de vest a ţării poartă numele de judeţul Timiş. Pînă una-alta, pe 1 500 000 de mărci poştale de 1,60 lei şi 300 000 de mărci poştale de 2,40 lei, precum şi pe nu ştiu cite prospecte editate — pentru străinătate — în limbile română, franceză, engleză şi germană, figurează „judeţul Timişoara" în loc de judeţul Timiş. Este prea adevărat că erorile sporesc valoarea mărcilor poştale, dar nu şi prestigiul celor care le emit. Mărcile poştale susamintite, menite să popularizeze cele mai reprezentative picturi ale galeriei naţionale şi pitorescul costumelor naţoinale româneşti, popularizează — dimpotrivă — ignoranţa unor salariaţi şi colaboratori ai Direcţiei Generale a Poştelor. Prof. L. DUNAJECZ (Timişoara — jud. Timiş) * V. Nota red. Mai sunt pregătite, în vederea apariţiei în numerele viitoare, scrisori de la următorii cititori şi corespondenţi ai noştri: Opriş Gheorghe, prof. D. Scărlătescu, prof. V. Nestian, I. Vasilescu, prof. S. Ghena, V. V. Mocanu, prof. Corneliu Crăciun, N. Trifoiu-Cluj, prof. P. Lenghel-Izanu, prof. Traian Pop. Acestea reprezintă doar o mică parte din mulţimea de scrisori adresate redacţiei, corespondenţe, intervenţii şi contribuţii care vor primi, fără excepţie, răspuns — pe măsura rezolvării lor — fie la „poşta redacţiei“, fie în înştiinţări redacţionale ca aceasta de faţă. • • - : - V.din pulbl . - c IC Literatura şi invăţămmntul Dacă vom privi istoria literaturii române şi dacă vom ţine seamă de periodicele ei clasicizări, vom observa că primii oameni însetaţi de clasicitate, de limpezime, sunt profesorii de literatură, cei care în ambianţa socială sunt datori să explice, să lumineze miracolul — de atîtea ori tulbure — al operei literare. Profesorii de literatură, prin chiar natura misiunii lor, constituie, așa cum sublinia în recenta întîlnire a României literare cu profesorii de literatură din Capitală, la care ne referim, Vladimir Streinu, mediul sonor, mediul de rezonanţă al operei în drumul ei spre cititor. Şi pentru că am numit această întîlnire, să ne grăbim să spunem că a fost o întîlnire fructuoasă, o întîlnire a speranţelor şi a certitudinilor, un moment de coincidenţă între dorinţă şi realizare. Profesorii de literatură română din Capitală — sosiţi în număr mare la Casa scriitorilor, la invitaţia României literare, sprijinită de Inspectoratul şcolar al oraşului — au vorbit despre dificultăţile pe care le au în predarea literaturii, în special în privinţa perioadei moderne. în ceea ce ne priveşte, trebuie să spunem că un astfel de prilej oferă două concluzii, cel puţin două concluzii, pe care dorim să le clarificăm. întîi este concluzia pe care scriitorii sînt obligaţi să o reţină : nevoia şcolii de opere literare clare; în al doilea rînd: nevoia scriitorilor de cititori inteligenţi, înzestraţi cu acea fibră nobilă care reacţionează în perspectivă la semnul valorii. Şi dacă, în fapt, întîlnirea a opus la un moment dat opinia unor participanţi care susţineau numai punctul de vedere didactic, celeilalte, care ilustra numai punctul de vedere literar, trebuie să fim de acord că adevărul nu-i altceva decit împăcarea în timp a acestor două poziţii. E necesar, credem, un efort reciproc de înţelegere pentru ca opera să fie citită şi pentru ca opera să dea celui care o citeşte satisfacţii nu mai mici decit s-a obişnuit cititorul — în cazul de faţă, profesorul — să găsească în îmbelşugatul nostru tezaur clasic. Participarea la întîlnirea cu profesorii a unor scriitori de primă importanţă ca Miron Radu Paraschivescu, Vladimir Streinu, Edgar Papu, Ştefan Aug. Doinaş, Ştefan Roll, Eugen Simion, precum şi a profesorului Al. "Graur, a dat momentului mai mult decit putea să-i dea simpla prezenţă a redacţiei revistei noastre. Am considerat că e mai bine aşa, pentru că e în tradiţia culturii române ca revistele să fie făcute mai cu seamă de colaboratori, iar cînd colaboratorii sunt prestigioşi, rezultatele să fie şi mai bune. Faptul că fiecare dintre cei prezenţi s-a simţit angajat, în conversaţie directă, cu unul sau cu altul dintre participanţi, a constituit farmecul special al acestei întruniri. România literară îşi propune să tipărească în numărul său viitor o relatare amplă de la manifestarea ce a avut loc la 31 martie a.c. E o datorie a noastră aceasta, precum a fost o datorie şi rămîne o datorie ieşirea scriitorilor în public şi audienţa largă a revistelor noastre literare. Considerînd încă o dată întîlnirea de la Casa scriitorilor un punct de plecare, România literară se adresează profesorilor de literatură, tuturor cititorilor ei cu un apel fierbinte de cultivare reciprocă a unor relaţii sincere, clare, utile. Vom fi bucuroşi ca revista noastră să pătrundă în cercuri cît mai largi, între care cercurile şcolare nu sunt ultimele, şi vom fi bucuroşi să găzduim, în continuare, în paginile noastre, cuvîntul profesorului, precum şi tresăririle de talent ale elevului, ştiind prea bine că în şcoală se află un izvor nesecat de energii, de talente şi de bun simţ. ROMÂNIA LITERARA D. BOLBINITDINliÂINiy (Urmare din pagina 1) ce ai făcut jupînesei mele“ — piese inconsistente care justifică sentinţa lui Eminescu. Numele lui Dimitrie Bolintineanu este legat şi de evoluţia romanului nostru cu cele două cărţi: Manoil, roman naţional, Iaşi, 1855 şi Elena, roman original de datine politic-filozofic, Bucureşti, 1862. Ele rezistă şi astăzi, în ciuda pretenţiilor de gînditor social al poetului, prin figura romantică a eroilor şi farmecul vetust al pasiunilor. Se mai citesc de asemenea cu plăcere cărţile lui de călătorie (în Moldova, la Ierusalim şi în Egipt, „pe Dunăre şi în Bulgaria“, şi mai ales „la Românii din Macedonia şi muntele Athos sau Sînta-Agora“, unde-l îndemna inima prin origina sa aromână). Sfîrşitul i-a fost întunecat de boală, nu însă şi de mizerie, cum s-a spus adesea, poetul cu mintea rătăcită fiind îngrijit ca un oaspe de onoare (de un mănunchi de doctori, în frunte cu Carol Davila). Bibiloteca, pusă la loterie, i-a fost lăsată de către cîştigători. A fost, intr-adevăr, cum spunea G. Călinescu, un om cu cărţi, dar nu şi de carte ? Publicistul manevra însă ideile cu talent dialectic, adică cu pasiune intelectuală. Acesta a fost în definitiv omul, o conştiinţă, un mare patriot şi cetăţean, mai mult preocupat de binele public decit de sine (deşi poetul nu era lipsit de conştiinţa valorii lui).