România literară, aprilie-iunie 1969 (Anul 2, nr. 14-26)

1969-04-03 / nr. 14

V Arhivă politică CHEIA DE AUR A­D Preşedintele Nicolae Ceauşescu a primit în dar cheia de aur a oraşului Ankara, iar apoi a poposit pe ţărmul Bosforului, acest culoar parfumat de ape albastre care leagă Europa de Asia, peste care se va arunca, în vii­torul apropiat, un pod din frînghii de oţel, unul dintre cele mai frumoase şi moderne din lume. Cum acest pod exista, trasat spiritual încă din antichitate, cum cele două entităţi ale aceleiaşi lumi n-au fost nicicînd des­părţite, vom spune că noi, românii, am păşit de timpuriu peste această pînză a legăturilor trainice cu Asia Mi­noră, că gestul nostru de azi consolidează şi reinterpre­­tează în lumina viitorului un gest secular Despre semnificaţia acestei vizite s-a scris îndestul. Presa mondială a înţeles aşa cum se cuvine cadrul de pace, de stimă reciprocă, de prietenie sinceră în care s-au aşezat strîngerile de mîini şi convorbirile dintre Cedvet Sunay şi Nicolae Ceauşescu, reprezentînd voinţa celor două popoare de a colabora amical, peste deosebirile de sistem, la o mai dreaptă rînduire a lumii. Mişcarea tectonică a lumii, în această zonă, a lucrat pentru această prietenie. Intr-o vreme mai îndepărtată, bărbaţii luminaţi ai celor două neamuri au văzut chiar în seismele care cutremurau adesea sentimentele noas­tre semnul unei viitoare reaşezări pe care timpul a confirmat-o cu prisos. Este starea actualelor relaţii de prietenie, de deplină încredere şi stimă reciprocă dintre noi şi turci. Ca s-o înţelegem, ca să-i apreciem cum se cuvine trăinicia, va trebui cînd­va să reconsiderăm cu exactitate şi dreptate un întreg capitol de relaţii — şi mai ales de consecinţe spirituale ! — acele consecinţe care au lucrat atît de rodnic pentru noi prin vecinătatea cu Sudul Otoman. Este poate o temă de psihologia sau filozofia culturii, dar zonele de interferare cu istoria po­litică sînt atît de numeroase, încît nu le putem evita, fie și pentru simplul motiv că ultima le luminează pe primele două. Vom porni de la un fapt : Presiunea sudului otoman a făcut să se strămute la noi o experienţă politică de o incalculabilă valoare pentru un popor mic : capitalul politic de cugetare şi mobilita­te diplomatică al Bizanţului, care ne-a înzestrat spiritual pentru secole. Cine va examina consecinţele căderii Constantiopo­­lului nu numai ca sorginte a marelui fenomen al Re­naşterii, dar şi a unei noi conştiinţe politice europene, va observa că, din acest punct de vedere, ţările Româ­neşti devin principalul receptor al experienţei politice bizantine, iar mai apoi un important iradiant internaţio­nal cu valori adesea coagulatoare. Urmărind drumul trupelor bizantine de mimi, refu­giate după 1453 spre Sicilia şi Italia, cercetătorii artei spectacolului­ au observat legătura strînsă între acest fenomen şi începuturile comediei de­ arte. Un alt drum se deschidea simultan spre Ţările Româneşti şi se pare că stă la originea teatrului nostru popular cu măşti, dacă nu este vorba de resuscitarea şi renovarea unei arte mai vechi. Cu istoria spectacolului politic nu se petrec lu­crurile altfel. Pe acelaşi drum au sosit demnitarul­­ politic şi religios, militarul, diplomatul, cronograful, do­­xograful, caligraful, miniaturistul, zugravul şi psaltul, toţi acei care, prin solidaritatea dreptei ortodoxii, s-au refu­giat în coasta puterii otomane, cu nădejdea ctitoririi unui nou Bizanţ aici. Legăturile sunt consolidate princiar, deci politic. Ştefan al Moldovei primeşte, prin căsătoria cu Maria Asanina Paleolog, dreptul de protecţie asupra Kaffei şi Khersonezului, iar idealul unui Bizanţ redivivus îi animă pe mulţi dintre principii noştri de la Heraclit Despotul şi pînă la Mihai cel Viteaz. Nu acestea ni se par importante, ci cu totul altceva. Peste întregul capital al artei noastre vechi, de la Vodiţa şi Sfînta Treime din Siret pînă la Suceviţa şi Trei Ierarhi, de la caligrafia lui Gavriil Uric şi pînă la miniaturile lui Crimea, de la broderiile de epocă Ştefan, pînă la fastul brâncovenesc, de la Azarie şi pînă la Can­­temir, peste toate acestea, care ţin de iradierea Bizan­ţului, care ne leagă de Bizanţ, peste toate, cum spun, am dobîndit un capital politic, ştiinţa de a face din idee o armă mai penetrantă decit fierul, de a cuceri prin în­ţelepciune ceea ce forţa oarbă nu poate decit provi­zoriu dobîndi. Voi adăuga, desigur, la cele de mai sus, un corectiv : realismul nostru latin, un pragmatism te­nace pe care îl vom numi bun simţ, o generozitate spe­cială — semn al dominării timpului — materializată în ştiinţa salutară de a pierde — cînd şi cît trebuie. Prin acestea toate am supravieţuit. Mai mult decit atît, prin acestea toate ne-am dobîndît seninătatea, voia bună, disponibiltatea lirică şi umorul, sau —după cum spune un eseist al specificului nostru, poetul Pavel Bellu de la Cluj — prin toate acestea ne-am dobîndit „tragicul senin“ *). Din acest unghi, ce altceva decit sentimente — nu re­sentimente ! — poţi să ai pentru un neam care a suferit la fel de crunt ca şi al nostru, sub stăpîni cruzi şi răi, faţă de un neam funciarmente cinstit, drept, generos, generos pînă acolo incit, peste înfruntări sîngeroase, ne-a îmbogăţit sufleteşte. Pentru un neam — suprem indiciu de nobleţă — de multă vreme melancolic, prea melancolic... Peste Bizanţ a căzut ca un trăsnet „justiţiara tur­­cime". Cine-i citeşte pe cronicarii bizantini poate apre­cia obiectiv că cea de a doua cădere a Romei, a Romei răsăritene, a însemnat doar capătul abrupt al unei lumi care se prăbuşea. Cu sau fără ajutorul lumii, aşa cum se prăbuşesc toate lumile nedrepte, odioase, hrăpăreţe, aşa cum s-a prăbuşit marele imperiu otoman, marele imperiu ţarist, marele imperiu austro-german, marele imperiu co­lonial britanic, şi toate cele care vor urma. Dar relaţia noastră cu turcii, prin funcţia sa de vector, ne-a mai dăruit nouă, românilor, încă ceva, iar prin acest ceva intrăm pe drumul vaporos al inefabilului : un plus infinit al sentimentului şi cugetării — fe­reastra spre Asia. Acea Asie pluriformă şi abstrac­tă, creatoare şi letargică, imponderabilă şi imate­rială ca neantul şi veşnicia, Asia dharmei şi a visului, a lui sat şi a sat, a lui esse şi non esse, fibra melan­coliei abisale din noi. Slavii sud-dunăreni, comprimaţi spiritual vreme de secole, şi-au refuzat această conso­nanţă dintr-un legitim instinct refractar. Recunoscîndu-l­e nouă înşine tîrziu latinitatea, noi ne-am apărat altfel, prin receptivitate. Oricum, la celelalte popoare latine această strună a infinitului nu mai vibrează decit la spanioli, prin acelaşi fertil şi direct contact cu marile culturi musul­­mano-arabe. Am reţinut deci pe degete, bijbîind spre nebulosul fa­gure al gîndirii ascate, o aromă, o dulceaţă, o nostal­gie, un duh mehenghi care ne-a surîs prin cronicarii munteni, prin Antim din Wir, prin Conachi, prin Fili­­mon, prin Cilibi Moise, deschizîndu-ne o piezişe şi ne­pereche cărare lactee prin Anton Pann şi Ion Barbu. Eram mediteraneeni mai de mult, dar prin acest pridvor de vis ori de surîs ne-am legat cu mările prime ale lumii, acele către care, în chip livresc şi extravagant, au rîvnit primii romantici europeni de la Chateau­briand încoace, aceleaşi scări abisale ale omenirii pe care le-au descoperit ulterior filozofii culturilor sau ai religiilor. Derizoriu şi absurd, noi am numit această strună a etnicităţii noastre balcanism, cînd bulgarii, sîrbii, grecii, pentru cine le cunoaşte literatura, n-au orgoliul unei asemenea calităţi, nu sunt balcanici deci, par în afara acestui fenomen spiritual. E un hatir al soartei dat nouă, cu cîştig (câştigare — dacă vrem să mai fim şi latini), un bacşiş al suferinţei înnobilate, trecute din­colo de răzbunare, o izbăvire în duh (ca să fim bizan­tini). Iată-ne deci simţind aproape la fel. Scutiţi de dezastrele silniciei, noi şi turcii am lucrat împreună, în epoca modernă, pentru făurirea unei lumi a dreptăţii şi păcii, a respectului reciproc, a neameste­cului în treburile interne, împotriva forţelor malefice care vor să oprime raţiunea şi demnitatea umană. De la Kemal Atatürc şi pînă azi, pietrele acestui edi­ficiu al prieteniei au fost tot mai multe şi tot mai te­meinic aşezate, de mîini meştere, iar cele mai noi care au dus de curînd mesajul acestei prietenii sînt mîinile lui Nicolae Ceauşescu. L-am rugat să poarte acest mesaj al nostru spre parfumatul Bosfor, pe drumul cărţilor şi ca­ravanelor, o dată cu seninătatea şi serenitatea noastră, definite de Mihail Sadoveanu în acel serafic gale-gule — zîmbind-zîmbind. Am sădit prin el această floare pe platoul Țării Anadol. Paul ANGHEl P. S. — Printr-o regretabilă eroare de tipar. în Arhiva precedentă, primul paragraf, cuvîntului prestigios i s-a substituit un altul, divergent, fastidios, umbrindu-se fără voinţa noastră omagiul pe care l-am adresat şi îl adresăm încă o dată, întărindu-l, prof. dr. Aurelian Sacerdoţeanu. Scuzele noastre. P. A. () îmi iau nepermisa îngăduinţă de a destăinui cititoru­lui titlul fenomenalului eseu „Tragicul senin“, depus de Pavel Bellu la E.P.L. Restul e tăcere Vai, circiuma surdo-muţilor! Ce linişte de catifea tocită tăcere cu păsări topite în oglinzi — oglinzi domestice cu argint cumsecade — şi îngeri-scafandri înotînd în mîl de acvarii... Ei nu tac. Vorbesc cu degetele plimbate pe chip doar ei vorbesc. Cu gesturi asurzitoare, umbrind gura — fîntînă cu femei sinucigaşe, ei par să-şi alunge din obraz greieri nevăzuţi, ei scriu aerul cu litere vechi, îşi mişcă degetele de parcă ar plăsmu­i­ frunze de ceară, de parcă ar inventa muzica. Dacă pentru ei literele au contur trebuie să aibă şi culoare şi gust a — gustul vinului b — gustul toamnei. Ei beau cuvintele din vin apoi beau vinul. Şi vine între ei curva cîrciumii surdo­muţilor, cu ciorapi roşii şi cu poşetă neagră, surîde complice şi bărbaţii bătrîni o îmbracă cu gesturi repezi într-o dantelă găurită de vorbe nerostite, ei o iubesc cu lumina din unghii... Gheorghe Tomozei Ce bine e între ei, te legeni ca pe o corabie avariată şi un somn bun te înghite într-o gaură a mării, dată cu var şi zugrăvită cu dulci hipocampi. Luaţi-vă iubitele şi aduceţi-le la circiuma budapestană, urlaţi-le cuvinte, urlaţi-le litere şi fructe. Tăcerea ocrotitoare vă va atrage cum fluturii se trag în fresca udă, că veţi iubi într-un început al lucrurilor, în cenuşa literei de dinainte de a în golul fecund de dinainte de cifra unu. Vă aşteaptă bucuria, vă aşteaptă fericirea care cere iertare... Alb pe alb Cofetăria din Pesta cu marmuri plesnite cu geamuri de zahăr topit, la mesele scunde, toate ferite aşteptatele umbre n-au mai venit, ale husarului şi ale prinţesei şi mîinile nu se mai prind — ale neînţelesului şi-ale neînţelesei albi crini putrezind. Toate-au rămas ca la-ntîlnirea finală, candelabrul, ceştile, podeaua caleaşca amintirilor e goală ardezia acoperişurilor o arde neaua. Luminările au alungat din oglinzi nălucile lungi, nălucile ronde şi pîlpîie în aer, fierbinţi, culorile neîntîmplatei logodne... Strada îngropată Peste tramvaiele bătrînului metrou creşte iarba neagră şi cînd e iarnă în metrou ninge cu zăpadă neagră iar vara, la lumina becurilor ce se coc, timpul se naşte din ouă negre. Metrou-cimitir cu morminte comunicante în care dantela şi redingota sînt tot ce-a mai rămas dintr-un amor interzis. Bătrînul e un noemvre repetat, o fîntînă cu noemvre, matcă de rîu cu apa cursă gol anonim în burta statuii oraşului. El tace acolo printre rădăcini şi canale şi cabluri. Viaţa de deasupra îţi curge prin păr şi e o clipă cînd porţi, fără să ştii, pe creştet statuia celei adorate şi-apoi vîntul o clinteşte ca pe o frunză. Potcoavele cailor sticlesc prin fum ca nişte constelaţii vechi, ploile nu te ating şi catedralele văruite cu îngeri sînt gata de zbor. Le atingi talpa, le citeşti criptele. Budapesta, martie 1969 A România literară 3

Next