România literară, aprilie-iunie 1969 (Anul 2, nr. 14-26)

1969-04-03 / nr. 14

PREMIILE LITERARE 1968 UN SPIRIT MACEDONSKIAN: ADRIAN PĂUNESCU Adrian Păunescu e o expresie tipică a ceea ce aş numi spiritul macedonskian al literaturii actuale, acel spirit, adică, al contrastelor, unire de­ sublim şi grotesc, de tragedie şi farsă, armonie de elemente ce, altfel, în lumea comună se resping, ca apa şi focul. Ce e însă poezia dacă nu o continuă, o tragică încercare de resta­bilire a unităţii primordiale a lumii, o luare în stăpînire a elementelor pulveri­zate, absurd de însingurate unele de altele ?! Şi ce este, în fond, poetul — această frumoasă amăgire — dacă nu cel care, cu ajutorul metaforei vrea să refacă unitatea, armonia pierdută a existenţei ? ! Romanticii spuneau că poeţii suferă de o boală ciudată, de incompletitudine; poartă, adică, în celula cea mai fină a fiinţei lor mîhnirea că omul a pierdut sensul unităţii vieţii. In poezia modernă această idee a devenit fundamentală şi, dacă ne referim numai la poezia română, o aflăm într-un chip sau altul — şi la Bacovia, Arghezi, Blaga, Philipide, Barbu, după ce ea trăise, dramatic şi spectacu­los, tragic şi teatral, la Macedonski. Poe­tul român nu mai are naivitatea de a crede că poate, cu adevărat, uni elemente și lumi atît de divergente ; el nu a încetat însă să creadă că poate pătrunde misterul din lucruri, poate ajunge la ideea pură, absolută, unică, răstignită în formele atît de variate ale lumii fenomenale. Din a­­cest punct de vedere întreaga poezie mai nouă, obsedată de ideea disoluţiei, a pulverizării, e stăpînită de un inconfor­­mism esenţial, manifestat printr-un fel de revoltă faţă de ordinele limpezi, de geometriile clare ale materiei. Pluteşte peste ea un fel de dull al insurecţiei şi se afirmă, energic, o neîncredere funciară în categorii, simboluri, mituri acceptate. Cum se traduce această atitudine, rod­nică estetic, în poezia lui Adrian Făunes­­cu ? Fîntîna somnambulă mi se pare a fi, repet, cea mai fidelă întrupare a acestui spirit al contrastelor, iar autorul ei cel mai macedonskian dintre poeţii de azi. în poemul desfăşurat în volute largi, desple­tit, torenţial adesea, elanurile se unesc cu dezamăgirile negre, avînturile limpezi cu tristeţile insinuante, stăruitoare, re­volta faţă de măşti, convenţii, cu împă­carea amară în faţa unei existenţe tragic de confuze, imposibil de pătruns. Senti­ment de o clipă, înfrîngere momentană, totuşi, pentru că şi în deznădejdea cea mai adîncă poetul rămîne un luptător, un spirit activ, incitant. Adrian Păunescu, spune chiar el, îşi urlă tristeţile, creează un spectacol shakespearian, el fiind, sin­gur, regizor, actor şi spectator. Ciclu­rile cele mai puternice din volum (Vac­cin, Convalescenta lui Iov, Cina cea de taină, Fîntîna somnambulă) sînt aseme­nea drame juvenile „jucate“, puse pe scenă, spuse cu glas tunător, cu un dis­preţ aproape total de legile prozodiei tra­diţionale. Poetul nu-şi construieşte poe­mul. El trăieşte, numai, îl eliberează, în­­tr-o izbucnire tulbure de metafore care, ci­tite fără prejudecăţi, lasă o impresie ex­traordinară. O propoziţiune ţişneşte şi alte douăzeci îi urmează ca scăpate din puşcă ducînd cu ele limbile de foc ale u­­nor metafore neaşteptate, incitate, insolite nu o dată. Ele dau sentimentul unei trăiri totale, a unei percepţii neobişnuite a pro­ceselor vitale ale materiei. Poetul respiră prin toţi porii şi, ca in plastica indiană, el are zece perechi de ochi, zece perechi de urechi şi o sumedenie de braţe şi de picioare. Cu toate acestea, sentimentul nu e, acum, de forţă, de jubilaţie (ca în vo­lumul anterior : Mieii primi), ci de ne­linişte, de spaimă de existenţă. Versurile evocă un duh falnic, obscur, rebel, as­cuns în lucruri, o energie interioară ce le metamorfozează. Lucrurile au ochi, coap­se, urechi şi glezne. Lemnul se umflă, în scaune se aude susurul apei primordiale, copacii din fereastră cresc, pe nesimţite, se deschid guri uriaşe în pămînt, se cra­pă ceruri, e peste tot, în univers, o ,,for­­fotire", o viaţă secretă interpretată blagian (Marele orb), însă mai retoric, cu exces de explicaţii: „E cineva care absoarbe peştii / ca un magnet din fluviu şi din lac / e cineva ce lasă în golul negru al fereştii / această lună de-nceput de veac. // E cineva care trăieşte-n popuri / care domneşte-n scrum şi arde-n guri / nu l-am putut vedea, erau doar aburi / la roşiile stelelor încheieturi, /.../ E orbul; cred că-i orbul ; cine mai poate fi / stă­­pîn pe el, pe tainicele-i creşteri / cînd el este insinuat oriunde şi / poartă în tîmple două goale peşteri“. E în versuri o senzaţie de viaţă mul­tiplă, de proliferare monstruoasă. Univer­sul în stare de alertă e contemplat, aici, cu o spaimă teribilă. Se aude, peste tot, tropot de tauri şi de cai „bastarzi“, o ceaţă uleioasă se lipeşte de lucruri, ce­lulele lor provoacă un scîrţiit apocaliptic. Chiar cuvintele dau această senzaţie ciu­dată de frecare, de rupere: „Spunînd cuvinte, căci cuvintele­­ sînt scîrţîitul gurii mele“. Totul se desfăşoară după o „oră bivolară“, numai starea de graţie a ninsorii mai dă, în acest univers convul­sionat, un sentiment de linişte şi puritate desăvîrşită. Adevărata originalitate a poeziei lui Adrian Păunescu, nota ei cea mai per­sonală mi se pare a o desprinde însă nu aici, ci în poemele ce traduc, mai direct, stări existenţiale acute. Testament e ele­gia despărţirii de prieteniile trădate : „O distrugere ! O, ruguri de gelatină / O, prietenii mei ! / Blestemată fie tinereţea voastră, căci nu mai e, / Mătase a broaş­tei fie lumea Pe sîngele vostru, / bătrîni înaintea mea, voi care aveţi puterea / de a vă lepăda“. Singurătatea finală din ace­eaşi sferă de sentimente e, tot aşa, suges­tia unei friguroase, bacoviene retrageri din lume, din pricini, bănuim, afective, deşi poemul sugerează şi altfel de cauze, mai metafizice : „Tu, singur cu clinii, cu casa, cu caprele tale, / în miezul de noapte în baie să intri plîngînd, / cu toată puterea schimbată în scîrbă, în jale, / să-ţi tai beregata, genunchii, arte­rele, lobii pe rînd“. Poetul cunoaşte, deci, nu numai starea de jubilaţie, dar şi „groaza vitală“, nu numai voluptatea de a fi, dar şi suferinţa de a exista. întreg ciclul Convalescenţa lui Iov e, în fapt, o parabolă a existenţei omului, privită sub această latură. Adrian Păunescu se apropie, aici, de colegii săi de generaţie, Ion Alexandru, Gheorghe Pituţ, poeţi ce spiritualizează, în maniera lui Blaga, datele cele mai simple ale bio­grafiei şi ale cunoaşterii, transpunîndu-le astfel în simboluri ontologice mai largi. Adrian Păunescu dă acestei intuiţii o ex­presie mai dramatică şi pune poemul în­tr-un ritm de desfăşurare mai patetic. Iov e însuşi omul pedepsit pentru setea lui de a şti, pentru curata, sfînta lui în­doială. E convalescentul ideii de dumne­zeire, proba absurdă, tragică a puterii de a crede. Suferinţa e modul lui de a exista şi ultima pedeapsă pe care o pri­meşte e plictisul, otrava vieţii moderne, îl aşteaptă o moarte neglorioasă, după ce a trăit, în suferinţă, bucuria de a fi o vic­timă aleasă : victima propriei sale cre­dinţe. Dumnezeu — în această reprezen­tare mai laică a existenţei individului —­e un călău sublim, un motan colo­sal cu laba întinsă asupra robului său, şoarece conştiincios, atins de o boală ciudată, cerească: „Motan ceţos al lu­mii, iar eu şoarecele tău“. Poemele osci­lează astfel, nehotărît, între două sim­boluri : unul ce tinde spre parabolă, cu o ironie atroce, altul ce merge, şerpeşte, spre ideea de existenţa tragică, absurdă, a individului, pe un pămînt populat de monştri şi sub un cer stăpînit de un că­lău cinic. Iată, deci, un poet nu numai, cum s-a spus, al teluricului, al materiei in dezor­dine, dar şi un liric al setei de divin, ca în întîi a fost cuvîntul. Umil pretext, In­durează, De dorul cui cresc, doamne, unde aspiraţia spre celest, pur, spre zo­nele înalte ale spiritului e prezentată ca o dramă morală, drama imposibilităţii de a depăşi o condiţie existenţială : „Ce gros sînt îmbrăcat, ce simţuri groase, / Ce piele groasă, ce urechi rudimentare, / şi ce ochi groşi, ce limbă trîndăvită, / ce neîndurare ! // Tu care poţi, întîia şi singura, să fii izvor al fiinţei mele, mai naşte-mă o dată, / iubeşte amintirea în­­fiilor tăi ani, / fii, de mişcarea cerurilor, tulburată ; // Şi-apoi redă-mă lumii, în­­frăgezit şi gol / culori şi zgomote şi ace asupra mea să se răstoarne, / fă-mă să pot pricepe pentru voi toţi misterul lu­mii, / îndurerează, mamă, din nou această carne“. Spunînd aceasta, n-am spus însă totul despre poezia lui Adrian Păunescu, spi­rit mobil, curios să încerce mai multe formule, lina, foarte izbutită, e aceea, să-i spunem, a simbolurilor întoarse. Ea e, firește, fructul lecturilor dar se va ve­dea în ce chip original întoarce poetul lucrurile. Pleacă de la simboluri, mituri cunoscute, banalizate de cărţi, dar numai pentru a le dinamita, a le inculca alte înţelesuri. Calul, fiul Troiei, Incestul Anei, înscenarea naşterii. Să bem, Alt fiu, sunt asemenea poeme­ parabolă de o forţă de sugestie neobişnuită. Ele debu­tează prin a propune o ipoteză profană într-o simbolistică aproape sacră. Calul troian, de pildă, nu e produsul fanteziei lui Ulisse, ci invenţia troienilor înşişi, orgoliul lor, ultim, de a-şi pregăti sin­guri înfrîngerea. Fiecare poartă în sine, vrea să spună poetul, „calul-gînd“ al pră­buşirii sale, instrumentul eşecului. Ana, apoi, din cunoscuta baladă, nu a fost sacrificată pentru a putea fi ridica­te zidurile mînăstirii, ci ea însăşi printr-o fină stratagemă s-a încorporat zidurilor, sătulă de plictisul din afara lor. Jertfa ştiută, nu e, deci, jertfa necesară creaţiei, nu-i un simbol al sacrificiului în artă, el — impinge poetul lucrurile mai departe — o înscenare, o mică farsă, sacră : ca să poată naşte pe Isus, sfînta fecioară se întrupează în biserică... Un personaj şi mai nefericit în Biblie e Iuda, simbolul de două mii de ani al trădării, al lepă­dării de credinţă. O victimă, în reali­tate, dinainte hotărită, eroul unei farse sinistre. Sacrificiul lui a fost prevăzut, trădarea lui intra in program, fără ca Isus ar fi murit, ca orice evreu de rînd, de moarte bună. Cina cea de taină nu poate începe fără Iuda şi, observîndu-i lipsa, Mîntuitorul strigă iritat : „Lipseşte iarăşi Iuda“. Cina sacră nu-i, în fapt, decit un teribil chiolhan, apostolii — nişte băutori încercaţi. Lui Iuda i se ia chiar şi dreptul de a hotărî trădarea : el nu-i decit pionul sacrificat într-un joc neînţeles. E un personaj eminamen­te tragic, personajul cel mai nefericit al Noului Testament, expresia — într-un cuvint — a unui destin de două ori ab­surd : o dată pentru că joacă un rol pen­tru care nu este pregătit (rolul trădăto­rului necesar în această tristă parabolă !), a doua oară pentru că i se ia și dreptul de a decide asupra actelor lui. Punga cu arginţi nu-i decit o stratagemă poliţie­nească... Acest chip liber de a întoarce simbolu­rile sacre aminteşte de eseistica unui filo­zof de origină română, pe care unii il compară cu Voltaire şi-l consideră întâiul într-o ţară de moralişti străluciţi : „Cea mai compromisă persoană din istorie — scrie acesta într-un loc — este Iosif, tatăl lui Isus. Creştinii l-au aruncat pe o linie moartă şi l-au făcut de rîsul bărbaţilor. De-ar fi spus el o singură dată adevărul, fiul lui ar fi rămas un evreu obscur. Tri­umful creştinismului îşi are originea în lipsa de orgoliu a unei virilităţi. Concep­­ţiunea pleacă din pietatea unei lumi în­tregi şi din laşitatea unui bărbat“. Pe aceeaşi cale pagină, iconoclastă, A­­drian Păunescu arată comedia ce se as­cunde în forţele cele mai tragice şi farsa ce stă la temelia miturilor sacre. Naşte­rea, călătoria magilor, fuga în Egipt, tră­darea, crucificarea, învierea din mormînt şi întreaga figuraţie biblică e dinainte calculată. Personajele sacre sînt nişte bieţi comedianţi. Poetul vrea, într-un cu­vint, să sugereze faţa ascunsă a marilor tragedii şi în chip deliberat amestecă a­­pele poemului său. In Hamlet se ascunde un farsor, în orice farsă trăieşte un Ham­let. Care este cel adevărat ? Cine învinge? Adevărată nu-i decit tragedia farsei, reală nu-i decit farsa tragediei. Trăieşte, cu a­­devărat, condiţia sa comediantul ascuns în Hamlet, și nu moare decit Hamletul din comediant. Ceva în noi, adică, moare, ceva se salvează, un ochi se ridică spre cer, un altul rămine legat de furnicărimea pămîntului. Ojutăm, deci, în orice clipă, trăim între aceste două planuri în impo­sibilitatea de a ne hotărî. Nici nu bănuie Adrian Păunescu în ce lume de simboluri formidabile a împins poemul şi cit de sincer îşi figurează, in fond, propria sa nehotărîre. Căci în poe­mele sale trăiesc, laolaltă, disputîndu-şi rolul esenţial, un tragedian şi un come­diant, un spirit care observă marile dra­me şi un altul care le joacă, le „incorpo­rează“, le transpune pe scenă. Un Saint- Just şi un Mitică guraliv, îşi dau, astfel, mina în versurile, cu un bogat debit, ale lui Adrian Păunescu. Poemul stă sub acest semn al indeciziei, iar indecizia se tra­duce în Fîntîna somnambulă prin impo­­sibilitatea poetului de a-şi stăpîni cuvin­tele, de a disciplina materia poemului. A­­vem, de aceea, senzaţia, citindu-l pe Adrian Păunescu, poet excepţional de talen­tat, că 20 de butoaie goale se rostogolesc la vale, zece oratori vorbesc simultan şi 50 de cazane sub stare de presiune aruncă trîmbe şuierătoare de aburi. Poemul co­boară, altfel spus, cu graţie, în oratorie lirică, în retorică patetică : voind, une­ori, să expliciteze prea mult simbolul (cu mai multe rînduri de metafore), poe­tul nu reuşeşte decit să-l obscurizeze. li trebuie acestui tânăr care trage toate cerurile poeziei după el mai multă clari­tate, geometrie, precizie latină. Să nu uităm că ne tragem, cu adevărat, nu nu­mai din misticii daci, dar şi din arhitec­ţii Romei, constructori de poduri şi ape­ducte. Eugen SIMION La moartea unui om exemplar Sîntem aici spre a-i aduce un ultim salut nu numai u­­nuia dintre eminenţii noştri maiştri şi tovarăşi de breaslă, dar deopotrivă exemplului de caracter şi puritate sufleteas­că, militantului nedezminţit şi neabătut pentru una din calităţile de bază ce reprezin­tă forţa morală a unui popor: omeniu. Căci publicistul de prestigiu Tudor Teodorescu-Branişte fuse în acelaşi timp un băr­bat de aleasă virtute, poate cea mai rară dintre toate: căldura inimii împletită cu lumina clară a cugetului drept şi neînfrînt, o sobră şi adîncă nobleţe, ca şi o discreţie dusă pînă la limitele supremei mo­destii, un simţ al echilibrului şi al măsurii, o tăcută şi u­­riaşă putere de muncă, din in­flexibil sentiment al datoriei şi răspunderii de cetăţean şi de om desăvîrşit. Am făcut parte, acum a­­proape 35 de ani, din grupa­rea de U.T.C.-işti cărora Tu­dor Teodorescu-Branişte le-a deschis, o dată cu generoasa lui inimă, paginile uneia din cele mai vii, mai combative şi efi­ciente publicaţii cu care de­mocraţia presei româneşti se va putea mîndri: revista „Cuvîntul liber“,­­ săptămî­­nalul antifascist, unde el ne-a oferit pagina permanent dedi­cată problemelor tineretului. Azi, pe întregul nostru glob pămintesc, una din preocupă­rile centrale este şi aceea pri­­vindu-i pe tinerii chemaţi şi hotăriţi să transforme lumea, purtînd-o înainte pe drumul progresului, independenţei şi libertăţii. Astăzi se vorbeşte mult des­pre tineri şi aspiraţiile lor. Cînd îmi întorc privirea cu 30 şi mai bine de ani înapoi, la generaţia noastră care pe atunci avea numai ceva peste douăzeci de ani, mi se pare că, în fond, acest tineret de azi cere un lucru pe care l-am cerut şi noi cînd eram la vîrsta lor: cuvîntul liber. Tudor Teodorescu-Branişte a înţeles această nevoie a noastră şi ne-a oferit arma de luptă pentru cucerirea acestui bun suprem. Căci se scrie şi se vorbeşte acum de dreptul contestatar al tineretului. Dar o condiţie a biruinţii în orica­re luptă este, în primul rînd, aceea a unităţii, iar nu a frac­ţionării. Revista condusă de T. Teodorescu-Branişte — „Cuvîntul Uber“ — ne-a învă­ţat să ne unim în luptă, peste deosebirile care ne-ar fi pu­tut despărţi. Atunci, între anii 1934 şi 1939, cînd fiara celei mai si­nistre tiranii îşi arătase deja siniştrii-i colţi, năvălind, in­­vadînd, ocupînd cu tancurile şi armele-i ucigaşe, popor du­pă popor, şi ţară după ţară, popoare şi ţări a căror vină, în ochii roşii de singe ai fia­rei, era că-şi iubeau, mai mult ca pe propria lor viaţă, liber­tatea, independenţa şi neatîr­­narea patriei lor, — T. Teo­dorescu-Branişte întemeiase şi conducea cu înţelepciune şi intransigenţă, acel teritoriu spiritual, acel luminiş in mij­locul atîtor bezne şi confuzii, acel manifest al progresului şi libertăţii revoluţinare şi uimaniste a scrisului, care­ a fost săptămînalul „Cuvîntul liber“. Umaniste, dat f­iindcă T. Teodorescu-Branişte întrunea, printr-o fericită alcătuire a firii sale, calităţile de temelie şi de neclintit ale poporului nostru : setea de dreptate, res­pectul cuvîntului dat, al ade­vărului, al libertăţii şi ome­niei. Acest înţeles al omeniei, al relaţiilor cinstite şi drepte dintre ţări şi popoare, fusese călcat sub cizma cotropitoare a celui mai sălbatic milita­rism. T. Teodorescu-Branişte, prin revista condusă de el, a lup­tat împotriva invaziei forţei, a dezlănţuirii ei peste neamu­rile paşnice şi harnice, — în­tre care cu cinste se numără şi al nostru. El a luptat îm­potriva întunericului din a­­fara ca şi dinlăuntrul ţării noastre, cu neînfrînt curaj, cu deplină abnegaţie şi cu un prea firesc eroism. Sentimentul omeniei, sin­gurul universal, era acela care-l călăuzea şi i-a luminat întreaga viaţă. Poate că de a­­ceea Tudor Teodorescu-Bra­nişte li s-o fi părut multora un ancronic, un sentimental, un „depăşit de evenimente“, unul din „ultimii mohicani“ crezînd în dreptul imprescrip­tibil al persoanei umane. Dar tocmai această poziţie a lui face ca viaţa şi activita­tea sa de publicist luptător să ne apară şi mai străluci­toare astăzi şi să ne înfrîngă durerea de-a nu-l mai şti viu printre noi. Pentru el, omul era diferenţiat de animal, nu numai printr-acest dar unic şi specific numai omului, care e darul cuvîntului. Pentru T. Teodorescu-Branişte, omul era diferenţiat de fiară mai cu seamă prin nobilul drept şi sfînta obligaţie de a-şi rosti liber, pe deplin liber, acest cu­vint. Atunci cînd un­ii dint­re com­patrioţii săi, cînd spirite culti­vate şi, poate, unele cu adevă­rat cinstite, se lăsau cuprinse de vîntul nebuniei, al asasina­tului şi derutei, punîndu-se, uneori fără să-şi dea seama, in slujba celor mai întunecate forţe cotropitoare, — cînd lup­tătorii pentru drepturile şi li­bertăţile poporului erau hăi­tuiţi, întemniţaţi şi ucişi, — T. Teodorescu-Branişte şi-a ridi­cat glasul spre­ a apăra drep­tul inalienabil al poporului, care este acela de a-şi hotărî el singur, volnic şi necons­­trîns de nimeni, propriul său destin şi propriul său drum. De aceea, pe piat­ra ce-l va înveli curind nu ştiu ce alt ar putea fi scris decit: ,,Aici odih­neşte Tudor Teodorescu-Bra­nişte, unul din neobosiţii luptă­tori şi apărători ai cuvîntului liber.“ Şi — sînt sigur — piatra a­­ceasta va fi mai strălucitoare şi mai perenie chiar, decit uşoara ţărină ce-l va acoperi. Miron R. PARASCHIVESCU Bucureşti, 26 martie 1969 & România literară Fragmente critice

Next