România literară, octombrie-decembrie 1969 (Anul 2, nr. 40-52)

1969-10-02 / nr. 40

2 România literară ­ voci din public. Destinul unei cârfi Acum 15 (a se citi cinci­sprezece) ani am depus la editura ce atunci se chema E.S.P.L.A., un ma­nuscris de coresponden­țe inedite, de la St. O. Iosif, D. Anghel M. Sa­­doveanu, Natalia Negru, N. Iorga, etc. Materialul a fost primit cu măguli­­toarea­­ apreciere : aşa ceva ne lipsea. După doi ani aproape s-a semnat contrastul (aprilie 1956), iar, până la apariţie (iu­nie 1969), aveam să aş­tept mai mult de 13 ani. In nr. 37/1969 din „Ro­mânia literară“, prof. D. Scărlătescu-Tecuci face o serie de consideraţiuni pe marginea acestei cărţi şi observă o serie de lip­suri. Ii mulţumesc pen­tru minuţia ştiinţifică a­­cordată lucrării. Nu e momentul să arăt că ma­joritatea celor semnalate (şi a altora ce au scăpat vigilenţei sale), se dato­­resc reponsabilului de carte a cărui priveghere, asupra unor astfel de e­­rori, trebuie să se con­centreze. Realitatea, însă stă altunde: apariţia unei cărţi este rezultatul unei colaborări intime, a unei simbioze aş zice, între e­­ditură şi autor. Or, în cazul meu, această rela­­ţiune n-a existat. (Şi nu din cauza mea !) Volumul a apărut to­tuşi... Criticile prof. D. S., într-o mare măsură, îmi evocă o veche pove­ste a lui N. Iorga. Istori­cul pomenea de un vor­bitor care, asemeni sofi­ştilor din vremea lui Socrate, discuta în piaţa publică o teorie oareca­re. Mulţimea îl asculta uneori cu interes. Un ins însă, odată, după tre­cerea vorbitorului a gră­it : Omul acesta, poate, nu zice neadevăruri. Dar, ce naiba ! N-aţi băgat de seamă? De pulpana vest­­mîntului i se agăţase un secete !... Acuma, fără parabole du­ melodramă! Volumul a apărut după 15 ani, pentru că aşa i-a fost destinul. Şi acesta e mai puternic decît zeii! Adevăr cunoscut încă din antichitate. Eu, cu zeii — antici ori moderni — nu m-am avut bine nicioda­tă. In ceea ce priveşte Destinul (era să zic edi­tura !), după loviturile presărate de-a lungul u­­nui deceniu şi jumătate, judecaţi şi dumneavoa­stră... HORIA OPRESCU Pe marginea paginilor de proză ale lui Ion Barbu Volumul „Pagini de proză“ de Ion Barbu, în­grijit şi cu studiu intro­ductiv de Dinu Pillat (cel mai atent, de pînă acum, asupra vieţii poetului), reprezintă nu numai un senzaţional portret este­tic şi moral al lui Ion Barbu, dar şi o situare a poetului, pentru marele public, în rîndul perso­nalităţilor de prim rang ale culturii române. E binevenită iniţiativa lui Dinu Pillat de a reuni, pentru prima dată, arti­colele de critică ale lui Ion Barbu, confesiunile, Interviurile care i s-au luat, evocările marilor matematicieni cît şi pa­ginile matematice, unde gîndirea sobră a omului de ştiinţă explodează în cuvinte ridicate miracu­los la rangul lirei. Inge­nioasă e şi completarea cărţii, la „Note“, cu scri­sori şi articole, ale poe­tului sau ale altora (dar care îl privesc pe Barbu) şi mai ales reconstituirea polemicii Barbu-Arghezi. Supoziţiile lui Ion Barbu, argumentate dintr-un un­ghi propriu de cerceta­re, dezvăluie o veghe a­­tentă şi încordată, ante­rior, asupra paginilor despre care se pronunţă. Părerile asupra curente­lor poetice ale epocii sale : expresionismul, fu­turismul, dadaismul şi al­tele, pe care le considera învechite (interviul luat de I. Valerian) parcă ar fi nişte intervenţii de azi, asupra poeziei noastre lipsesc valorile autentice, contemporane (unde nu lipsesc valorile autentice, dar nici mimetismul epi­­gonic !). Apreciind la ele ceea ce înseamnă reve­nire la imaginativ şi ro­mantic, le detesta „o­­brasnica insurecţie, con­­fuziunea pederastă, re­clama desfăţată“, poezia fiind „contrariul stării permanente de revoluţie“, o „lirică dezordine, re­zolvată în linişte“. Un interes deosebit sus­cită articolul „Poetica domnului Arghezi“, prin care-şi propune să des­fiinţeze mitul Arghezi. Desigur, nu poţi fi total de acord cu autorul arti­colului, totuşi, cu toată singulara sa poziţie, Ion Barbu a observat un de­fect real al unor poezii argheziene , marea supra­faţă metaforică neacope­­rind o idee poetică sau o stare poetică deosebită („poet fără mesagiu, res­pins de idee“). E distanţă estetică între „Inscripţie pe un portret“ („insulă de azur esenţial“ cum zice Barbu) şi multe din poe­zii. Şi asta pentru că le lipseşte arcuita veghe a gîndirii. Şi Vladimir Stre­­inu observa în „Semne noi de lirism“ („Pagini de critică literară“, 1938) : „Poeziei d-lui Arghezi îi lipseau perspectivele in­telectuale, şi chiar rela­ţiile de complexitate cu inteligenţa“. Totuşi, aşa cum observa şi Eugen Si­­mion (în „România lite­rară“ — 5 iunie 1969), po­lemica Barbu-Arghezi nu e prezentată în întregime, în „Pagini de proză“ (lip­seşte răspunsul lui Ar­ghezi din dec. 1927) — la fel polemica Barbu-E. Lo­­vinescu. Şi-ar mai fi putut avea loc în volum şi cîteva articole rămase în revis­tele „România nouă“ şi „Umanitatea“. Apoi, în urma lecturii acestui volum, cititorul obişnuit, care nu poate avea toate mijloacele de informare la dispoziţie, rămîne cu nedumeriri a­­supra unor contradicţii în ceea ce priveşte viaţa ma­relui poet şi matemati­cian. De pildă , prof. univ. Const. Ciopraga, din Iaşi, în articolul „Ion Barbu şi „Viaţa românească“ (în vol. „Portrete şi reflecţii literare“ — Editura pentru literatură 1967), relatînd istoricul publicării poemu­lui „După melci“ în pagi­nile din mai 1921 ale „Vie­ţii româneşti“, arată cum la 17 aprilie 1921, Ion Bar­bu trimitea o scrisoare lui G. Topîrceanu, cu varian­te ale poemului, din Göt­tingen (pag. 302). Bine­înţeles, nu ne îndoim de adevărul spuselor, mai ales că prof. univ. Const Ciopraga este deţinătorul scrisorii lui Ion Barbu. Dar în „Autobiografia o­­mului de ştiinţă“ („Pagini de proză“, pag. 157—158), Ion Barbu spune că în februarie 1921 îşi trece licenţa, iar ,în august 1921, cu un foarte modest ajutor dat de Ministerul Instrucţiunii, în urma u­­nui raport al lui G. Ţi­­ţeica“, porneşte spre Göt­tingen. Deci, dacă în au­gust 1921 pleacă spre Göttingen, cum putea la 17 aprilie 1921 să trimită o scrisoare de la Göt­tingen ? Cum „Autobio­grafia omului de ştiinţă“ (extrasă din „Notă asu­pra lucrărilor ştiinţifice“) a fost publicată de autor in 1940, se poate ca me­moria să-l fi înşelat. Or, aceste lucruri, credem, ar fi trebuit clarificate. Chiar atentul Dinu Pillat putea menţiona acest lu­cru în studiul introduc­tiv, puţind chiar să aibă ambiţia restabilirii ade­vărului. La fel, Ion Bi­beri, în cartea „Tudor Vianu“ (E.P.L. — 1966, p. 14), afirmă : „în clasa a IlI-a a gimnaziului din Giurgiu, în 1911*, Tudor Vianu cunoaşte pe Dan Barbilian şi pe Simion Bayer“. Iar Simion Bayer în articolul „Adolescenţa lui Ion Barbu“ („Astra“, decembrie 1966) arată că în iunie 1956 Ion Barbu i-a dăruit volumul „Teo­ria aritmetică a ideale­lor“, pe care i-a scris ur­mătoarea dedicaţie: „un popas în drumul unei mari şi lungi prietenii, al cărei început datează : Bucureşti, str. Elena Cuza, octombrie 1913“. Şi apoi Simion Bayer continuă: „De fapt, pe Ion Barbu l-am cunoscut în vara a­­celui an (s.n.), la Giurgiu, unde se mutase de puţin timp cu familia sa, dar prietenia noastră s-a le­gat mai tîrzîu“. Deci Ion Barbu l-a cunoscut pe Si­mion Bayer în vara anu­lui 1913, nu în 1911 cum afirmă Ion Biberi. Am semnalat aceste contradicţii biografice, deoarece credem că este necesară reconstituirea cu exactitate a vieţii ma­relui poet şi matemati­cian (fireşte, cu ajutorul preţios al d-nei Gerda Barbilian, soţia lui Ion Barbu, şi al prietenilor şi cunoscuţilor poetului). GHEORGHE IZBAŞESCU (Profesor — Municipiul Gh. Gheorghiu-Dej) P.S. : Dinu Pillat a scos de curînd, la Ed. tinere­tului, o mică monografie a vieţii şi operei lui Ion Barbu. După o primă „răsfoire“, credem, însă, că acest volum nu modi­fică întru nimic substan­ţa însemnărilor de mai sus. Un îndreptar turistic al Piteştiului La pagina 12 din ,,Mic îndreptar turistic — Pi­teşti“, editat de „Meri­diane“ 1969, autorii Mihail Cristeseil şi arh. George Nichitovici, în dorinţa de a prezenta viligia turişti­­lor străini obiective tu­ristice de mare impor­tanţă din oraşul respec­tiv, atribuie greşit două clădiri situate pe bule­vardul Republicii ca a­­parţinînd, prima lui AL Odobescu şi cea de a doua pictorului Rudolf Schweitzer-Cumpăna. Astfel, se afirmă că scriitorul Alexandru O­dobescu „a locuit o vreme“ în „clădirea de la nr. 50—52“ de pe bu­levardul Republicii, vi­zavi de localul Consiliu­lui popular municipal. Această casă a aparţinut de fapt fiicei sale, Ioana Gr. Dumitrescu, care a cumpărat-o la 23 august 1910 (actul de vînzare­­cumpărare autentificat de Tribunalul Argeş sub nr. 972 din 23 octombrie 1910 şi transcris de ace­laşi tribunal sub nr. 5148/1910), deci la 15 ani după încetarea din viaţă a tatălui său, întîmplată în noaptea de 8 noiem­brie 1895. Este adevărat că în această casă a lo­cuit, împreună cu fiica, şi­­ soţia scriitorului — Saşa Al. Odobescu — de la 23 aprilie 1911 pînă la 17 iunie 1922, dar AL Odo­bescu niciodată. Deci ni­meni nu a putut să-l vadă pe scriitor, cel puţin „vremelnic“, în această casă, — aşa cum afirmă autorii ghidului. Intr-un material „Pic­torul piteştean Rudolf Schweitzer-Cumpăna“, pu­blicat în ziarul local din 26 octombrie 1963, am arătat că acesta s-a năs­cut în Piteşti la 9 mai 1886, în casele de la nr. 36 din str. Egalităţii. Nu ştiu prin ce împrejurare au­torii ghidului, destinat bunei cunoaşteri a oraşu­lui Piteşti, îl fac proprie­tarul casei de pe partea dreaptă în sensul descris de autori, a bulevardului, casă situată la nr. 62, unde este „o curte cu brazi înalţi şi flori mul­ticolore“. Aceasta apar­ţine de fapt vărului său, pensionarul Wil­helm Schweitzer, şi nicidecum pictorului. Este cazul să precizăm că însuşi tatăl acestuia a vîndut casa în care s-a născut pictorul, mutîn­du-se cu serviciul la Cumpăna, punct forestier situat la 18 km. nord de Curtea de Argeş, azi e­­vacuat din cauza lacului de acumulare al hidro­centralei de pe Argeş. De la această aşezare, unde a copilărit şi a lucrat mulţi ani, şi-a luat Ru­dolf Schweitzer pseudoni­mul „Cumpăna“, sub care este cunoscut în arta plastică românească. ION CRUICEANA Piteşti Această pagină rimine în permanentă la dispoziţia cititorilor noştri, spre a aduce la lumină contr­ttuţia lor (păreri şi observaţii critice, sesizări, propuneri şi suges­tii etc.) in toate problemele şi in toate domeniile de ac­tivitate ce intră In sfera de preocupări a revistei noas­tre (literatură, arte, cultură). II rugăm deci sa ne adre­seze scrisorile lor (cu menţiunea: „Voci din public“), cărora ie vom face joc cu plăcere în aceste coloane, în ordinea sosirii si in ordinea însemnătăţii problemelor ridicate Vom publica, de asemenea, aici (pe cit posibil), in aceeaşi ordine si păstrând o specială­­gratitudine trimi­­ţătorilor, si scrisorile referitoare la „Romănia literară’, aprecieri critice asupra cuprinsului, structurii, înfăţişării ei etc., observaţii, sugestii, completări, polemici etc. in legătură cu texte apărute in paginile ei, d in dorinţa de a păstra nemijlocit şi permanent o legătură activă cu cititorii noştri, de a-i antrena din ce in ce mai mult în elaborarea şi orientarea revistei, de a întreţine in câmpul culturii noastre schimbul viu, deschis, de opinii, discuţia liberă creatoare. Cititorii sunt însă rugaţi să ţină seama de limitele spaţiului rezervat „Vocilor din public“ şi să-şi restringă scrisorile la strictul necesar. Redacția își rezervă dreptul de a rezuma textele prea lungi sau de a extrage din ele pasagile cele mai impor­tante, de Interes mai larg. __________________________________________ Circumstanţe CHESTIUNEA CUNOSCUTĂ... O zi după ce am aterizat în plăcuta staţiune balneară şi am jucat, până la răsăritul stelelor, cu tovarăşii de la Cazare, de-a v-aţi ascunselea după sistemul prinde oarba scoate-i ochii sau vorbeşte cu muta de la Manutanţă, am fost împins in sfîrşit spre un hotel atît de recent încât era încă jilav. I-am admirat statura para­lelipipedică, balcoanele de culoarea lămîii, arbo­ret­ele din hol şi am păşit spre odaie aproape visînd. Dar pragul său e pragul surprizelor: cînd intri-n cameră cade cuierul, cînd ridici cuierul se oprește apa, cînd vine apa se sting veieuzele, cînd se repară veieu­zele nu mai merg frigiderele, dacă sînt repuse în priză frigiderele pocnește televizorul, dacă umblă televizorul, încremenesc lifturile. Cele două mici ascensoare, a căror caracteris­tică e că nu se opresc numai la etaje ci și între ele, prelungesc seria surprizelor in domeniul turismului interior, adică in interiorul hotelului; căci existînd un singur rind de chei la ușile odăilor, femeile de serviciu aleargă după ele la poartă, în timp ce locatarii urcă după dînsele la etaje; cînd locatarii ajung sus şi femeile jos se constată că cheile nu sînt nicăieri şi cursa se desfăşoară pe laterale, adică la fiecare etaj în parte, atîta vreme pînă se observă că uşile, de fapt, nici nu erau încuiate, deoarece broaştele sînt făcute astfel încît să rămînă nepăsătoare la învîrtitul cheii într-însele, şi vice-versa, adică să se blocheze fără nici un motiv din afara lor. Mi-a făcut plăcere să mă întreţin cu bărbatul grizonat, de o distinsă prezentablitate, care răs­punde de bunul trai al turiştilor în staţiune, asupra peripeţiilor din acest unic şi năstruşnic hotel. „Chestiunea e cunoscută“ — mi-a spus nonşalant, gonind cu un bobîrnac, puful de păpădie poposit aiuristic pe impecabilul rever. „Şi ?“ „Asta-i, e cunoscută de noi, ca atare n-are rost s-o mai discutăm“. Ceva mai tîrziu (peste o lună), în timp ce admi­ram, în anticamera directorului personalului de la un minister, ritmul cinematografic în care intrau şi ieşeau solicitanţii de audienţe, am auzit din nou formula, rostită invariabil şi indepen­dent de cazul prezentat: „chestiunea e cunos­cută de noi, e în evidenţă“. Sau în variante: „Ştim“. „Cunoaştem“. „Cazul e aici, la noi, pe masă“. „Prin urmare ?“ — întreabă solicitantul cu privirea agăţată de buzele celuilalt. „Aştep­taţi“. „Mai reveniţi“. „Mai întrebaţi-ne“. „Aţi văzut că sînteţi pe rol“. „I s-a prăbuşit tavanul, au crăpat trei pereţi — îi povestesc inginerului de la o întreprindere de administraţie locativă, istoria seismică a lo­cuinţei unui maistru. Ce-i faceţi şi mai ales cînd ?“ „Nu-mi spui nimic nou“ — replică, sus­­pinînd, interlocutorul, şi arborează chiar o mină alcerată de năduf şi îngrijorare, de parcă vreuna din grinzile acelui tavan i-ar fi căzut lui însuşi pe ceafă. „Insă persoana ştie prea bine că noi cunoaştem problema, de ce te-a mai deranjat şi pe dumneata ?" ,,Stăm prost, tovarăşi responsabili, cu răcori­toarele, tot promiteţi ba îmbunătăţiri, ba sorti­mente noi de băuturi şi cînd colo ne înecaţi mereu în cleioasa dumneavoastră „citronadă“, în cofetării şi baruri, în bufete şi tonete, la teatre şi la cinematografe, în grădinile publice şi pe peroanele gării“. ,i Problema e larg cunos­cută la Trustul local de cofetării şi răcoritoare“ — răspund barmanii, cofetarii, bufetierii, pişi­cherii, care ne tot adapă vara cu unica băutură admisă de ei, cît să le ajungă pentru toate celelalte anotimpuri. „Cunoaştem — aprobă in­tens pozitiv şi tovarăşii de la Trust — doar s-a scris şi în ziare, s-a dat şi la radio; credeţi că nu cunoaştem ?“ Totuşi, despre ce fel de cunoaştere e vorba în atari cazuri ? Pare-se, o cunoaştere incom­pletă, procesul întrerupîndu-se chiar pe prima sa treaptă, rămînînd exclusiv în faza contem­plării, un fel de contemplare abulică, semnifi­­cînd refuzul deliberat al rezolvării. Din lene, din nevoinţa de a infringe o dificultate, prin adormirea conştiinţei cu somniferul evidenţei infinite. Dar dacă unul ştie, şi mai mulţi ştiu că un mecanism a înţepenit, sau s-a dereglat, ori nu mai are turaţia normală, cum se poate oare linişti cugetul respectivului, respectivilor, cu simpla luare de cunoştinţă ? „Faptul că cunosc înseamnă că mă preocupă" — îmi explică unul din cei în cauză. „Dar cînd dumitale, îi amintesc, ţi s-a aplicat o amendă eronată şi ai protestat, şi ţi s-a răspuns să aştepţi că eşti „un caz în evidenţă“, de ce ai trimis revistei noastre acel memoriu grozav, cerînd să se ia măsuri imediate şi radicale ?" Omul mă priveşte nedumerit: „Păi nu eram inconştient să mă las nedreptăţit!“ Tocmai. Acest cuvînt, exact, ar putea fi şi un diagnostic în cazurile de „cunoaştere" vădu­vită de acţiune şi orfană de responsabilitate. Valentin SILVESTRU

Next