România literară, octombrie-decembrie 1969 (Anul 2, nr. 40-52)
1969-10-02 / nr. 40
2 România literară voci din public. Destinul unei cârfi Acum 15 (a se citi cincisprezece) ani am depus la editura ce atunci se chema E.S.P.L.A., un manuscris de corespondențe inedite, de la St. O. Iosif, D. Anghel M. Sadoveanu, Natalia Negru, N. Iorga, etc. Materialul a fost primit cu măgulitoarea apreciere : aşa ceva ne lipsea. După doi ani aproape s-a semnat contrastul (aprilie 1956), iar, până la apariţie (iunie 1969), aveam să aştept mai mult de 13 ani. In nr. 37/1969 din „România literară“, prof. D. Scărlătescu-Tecuci face o serie de consideraţiuni pe marginea acestei cărţi şi observă o serie de lipsuri. Ii mulţumesc pentru minuţia ştiinţifică acordată lucrării. Nu e momentul să arăt că majoritatea celor semnalate (şi a altora ce au scăpat vigilenţei sale), se datoresc reponsabilului de carte a cărui priveghere, asupra unor astfel de erori, trebuie să se concentreze. Realitatea, însă stă altunde: apariţia unei cărţi este rezultatul unei colaborări intime, a unei simbioze aş zice, între editură şi autor. Or, în cazul meu, această relaţiune n-a existat. (Şi nu din cauza mea !) Volumul a apărut totuşi... Criticile prof. D. S., într-o mare măsură, îmi evocă o veche poveste a lui N. Iorga. Istoricul pomenea de un vorbitor care, asemeni sofiştilor din vremea lui Socrate, discuta în piaţa publică o teorie oarecare. Mulţimea îl asculta uneori cu interes. Un ins însă, odată, după trecerea vorbitorului a grăit : Omul acesta, poate, nu zice neadevăruri. Dar, ce naiba ! N-aţi băgat de seamă? De pulpana vestmîntului i se agăţase un secete !... Acuma, fără parabole du melodramă! Volumul a apărut după 15 ani, pentru că aşa i-a fost destinul. Şi acesta e mai puternic decît zeii! Adevăr cunoscut încă din antichitate. Eu, cu zeii — antici ori moderni — nu m-am avut bine niciodată. In ceea ce priveşte Destinul (era să zic editura !), după loviturile presărate de-a lungul unui deceniu şi jumătate, judecaţi şi dumneavoastră... HORIA OPRESCU Pe marginea paginilor de proză ale lui Ion Barbu Volumul „Pagini de proză“ de Ion Barbu, îngrijit şi cu studiu introductiv de Dinu Pillat (cel mai atent, de pînă acum, asupra vieţii poetului), reprezintă nu numai un senzaţional portret estetic şi moral al lui Ion Barbu, dar şi o situare a poetului, pentru marele public, în rîndul personalităţilor de prim rang ale culturii române. E binevenită iniţiativa lui Dinu Pillat de a reuni, pentru prima dată, articolele de critică ale lui Ion Barbu, confesiunile, Interviurile care i s-au luat, evocările marilor matematicieni cît şi paginile matematice, unde gîndirea sobră a omului de ştiinţă explodează în cuvinte ridicate miraculos la rangul lirei. Ingenioasă e şi completarea cărţii, la „Note“, cu scrisori şi articole, ale poetului sau ale altora (dar care îl privesc pe Barbu) şi mai ales reconstituirea polemicii Barbu-Arghezi. Supoziţiile lui Ion Barbu, argumentate dintr-un unghi propriu de cercetare, dezvăluie o veghe atentă şi încordată, anterior, asupra paginilor despre care se pronunţă. Părerile asupra curentelor poetice ale epocii sale : expresionismul, futurismul, dadaismul şi altele, pe care le considera învechite (interviul luat de I. Valerian) parcă ar fi nişte intervenţii de azi, asupra poeziei noastre lipsesc valorile autentice, contemporane (unde nu lipsesc valorile autentice, dar nici mimetismul epigonic !). Apreciind la ele ceea ce înseamnă revenire la imaginativ şi romantic, le detesta „obrasnica insurecţie, confuziunea pederastă, reclama desfăţată“, poezia fiind „contrariul stării permanente de revoluţie“, o „lirică dezordine, rezolvată în linişte“. Un interes deosebit suscită articolul „Poetica domnului Arghezi“, prin care-şi propune să desfiinţeze mitul Arghezi. Desigur, nu poţi fi total de acord cu autorul articolului, totuşi, cu toată singulara sa poziţie, Ion Barbu a observat un defect real al unor poezii argheziene , marea suprafaţă metaforică neacoperind o idee poetică sau o stare poetică deosebită („poet fără mesagiu, respins de idee“). E distanţă estetică între „Inscripţie pe un portret“ („insulă de azur esenţial“ cum zice Barbu) şi multe din poezii. Şi asta pentru că le lipseşte arcuita veghe a gîndirii. Şi Vladimir Streinu observa în „Semne noi de lirism“ („Pagini de critică literară“, 1938) : „Poeziei d-lui Arghezi îi lipseau perspectivele intelectuale, şi chiar relaţiile de complexitate cu inteligenţa“. Totuşi, aşa cum observa şi Eugen Simion (în „România literară“ — 5 iunie 1969), polemica Barbu-Arghezi nu e prezentată în întregime, în „Pagini de proză“ (lipseşte răspunsul lui Arghezi din dec. 1927) — la fel polemica Barbu-E. Lovinescu. Şi-ar mai fi putut avea loc în volum şi cîteva articole rămase în revistele „România nouă“ şi „Umanitatea“. Apoi, în urma lecturii acestui volum, cititorul obişnuit, care nu poate avea toate mijloacele de informare la dispoziţie, rămîne cu nedumeriri asupra unor contradicţii în ceea ce priveşte viaţa marelui poet şi matematician. De pildă , prof. univ. Const. Ciopraga, din Iaşi, în articolul „Ion Barbu şi „Viaţa românească“ (în vol. „Portrete şi reflecţii literare“ — Editura pentru literatură 1967), relatînd istoricul publicării poemului „După melci“ în paginile din mai 1921 ale „Vieţii româneşti“, arată cum la 17 aprilie 1921, Ion Barbu trimitea o scrisoare lui G. Topîrceanu, cu variante ale poemului, din Göttingen (pag. 302). Bineînţeles, nu ne îndoim de adevărul spuselor, mai ales că prof. univ. Const Ciopraga este deţinătorul scrisorii lui Ion Barbu. Dar în „Autobiografia omului de ştiinţă“ („Pagini de proză“, pag. 157—158), Ion Barbu spune că în februarie 1921 îşi trece licenţa, iar ,în august 1921, cu un foarte modest ajutor dat de Ministerul Instrucţiunii, în urma unui raport al lui G. Ţiţeica“, porneşte spre Göttingen. Deci, dacă în august 1921 pleacă spre Göttingen, cum putea la 17 aprilie 1921 să trimită o scrisoare de la Göttingen ? Cum „Autobiografia omului de ştiinţă“ (extrasă din „Notă asupra lucrărilor ştiinţifice“) a fost publicată de autor in 1940, se poate ca memoria să-l fi înşelat. Or, aceste lucruri, credem, ar fi trebuit clarificate. Chiar atentul Dinu Pillat putea menţiona acest lucru în studiul introductiv, puţind chiar să aibă ambiţia restabilirii adevărului. La fel, Ion Biberi, în cartea „Tudor Vianu“ (E.P.L. — 1966, p. 14), afirmă : „în clasa a IlI-a a gimnaziului din Giurgiu, în 1911*, Tudor Vianu cunoaşte pe Dan Barbilian şi pe Simion Bayer“. Iar Simion Bayer în articolul „Adolescenţa lui Ion Barbu“ („Astra“, decembrie 1966) arată că în iunie 1956 Ion Barbu i-a dăruit volumul „Teoria aritmetică a idealelor“, pe care i-a scris următoarea dedicaţie: „un popas în drumul unei mari şi lungi prietenii, al cărei început datează : Bucureşti, str. Elena Cuza, octombrie 1913“. Şi apoi Simion Bayer continuă: „De fapt, pe Ion Barbu l-am cunoscut în vara acelui an (s.n.), la Giurgiu, unde se mutase de puţin timp cu familia sa, dar prietenia noastră s-a legat mai tîrzîu“. Deci Ion Barbu l-a cunoscut pe Simion Bayer în vara anului 1913, nu în 1911 cum afirmă Ion Biberi. Am semnalat aceste contradicţii biografice, deoarece credem că este necesară reconstituirea cu exactitate a vieţii marelui poet şi matematician (fireşte, cu ajutorul preţios al d-nei Gerda Barbilian, soţia lui Ion Barbu, şi al prietenilor şi cunoscuţilor poetului). GHEORGHE IZBAŞESCU (Profesor — Municipiul Gh. Gheorghiu-Dej) P.S. : Dinu Pillat a scos de curînd, la Ed. tineretului, o mică monografie a vieţii şi operei lui Ion Barbu. După o primă „răsfoire“, credem, însă, că acest volum nu modifică întru nimic substanţa însemnărilor de mai sus. Un îndreptar turistic al Piteştiului La pagina 12 din ,,Mic îndreptar turistic — Piteşti“, editat de „Meridiane“ 1969, autorii Mihail Cristeseil şi arh. George Nichitovici, în dorinţa de a prezenta viligia turiştilor străini obiective turistice de mare importanţă din oraşul respectiv, atribuie greşit două clădiri situate pe bulevardul Republicii ca aparţinînd, prima lui AL Odobescu şi cea de a doua pictorului Rudolf Schweitzer-Cumpăna. Astfel, se afirmă că scriitorul Alexandru Odobescu „a locuit o vreme“ în „clădirea de la nr. 50—52“ de pe bulevardul Republicii, vizavi de localul Consiliului popular municipal. Această casă a aparţinut de fapt fiicei sale, Ioana Gr. Dumitrescu, care a cumpărat-o la 23 august 1910 (actul de vînzarecumpărare autentificat de Tribunalul Argeş sub nr. 972 din 23 octombrie 1910 şi transcris de acelaşi tribunal sub nr. 5148/1910), deci la 15 ani după încetarea din viaţă a tatălui său, întîmplată în noaptea de 8 noiembrie 1895. Este adevărat că în această casă a locuit, împreună cu fiica, şi soţia scriitorului — Saşa Al. Odobescu — de la 23 aprilie 1911 pînă la 17 iunie 1922, dar AL Odobescu niciodată. Deci nimeni nu a putut să-l vadă pe scriitor, cel puţin „vremelnic“, în această casă, — aşa cum afirmă autorii ghidului. Intr-un material „Pictorul piteştean Rudolf Schweitzer-Cumpăna“, publicat în ziarul local din 26 octombrie 1963, am arătat că acesta s-a născut în Piteşti la 9 mai 1886, în casele de la nr. 36 din str. Egalităţii. Nu ştiu prin ce împrejurare autorii ghidului, destinat bunei cunoaşteri a oraşului Piteşti, îl fac proprietarul casei de pe partea dreaptă în sensul descris de autori, a bulevardului, casă situată la nr. 62, unde este „o curte cu brazi înalţi şi flori multicolore“. Aceasta aparţine de fapt vărului său, pensionarul Wilhelm Schweitzer, şi nicidecum pictorului. Este cazul să precizăm că însuşi tatăl acestuia a vîndut casa în care s-a născut pictorul, mutîndu-se cu serviciul la Cumpăna, punct forestier situat la 18 km. nord de Curtea de Argeş, azi evacuat din cauza lacului de acumulare al hidrocentralei de pe Argeş. De la această aşezare, unde a copilărit şi a lucrat mulţi ani, şi-a luat Rudolf Schweitzer pseudonimul „Cumpăna“, sub care este cunoscut în arta plastică românească. ION CRUICEANA Piteşti Această pagină rimine în permanentă la dispoziţia cititorilor noştri, spre a aduce la lumină contrttuţia lor (păreri şi observaţii critice, sesizări, propuneri şi sugestii etc.) in toate problemele şi in toate domeniile de activitate ce intră In sfera de preocupări a revistei noastre (literatură, arte, cultură). II rugăm deci sa ne adreseze scrisorile lor (cu menţiunea: „Voci din public“), cărora ie vom face joc cu plăcere în aceste coloane, în ordinea sosirii si in ordinea însemnătăţii problemelor ridicate Vom publica, de asemenea, aici (pe cit posibil), in aceeaşi ordine si păstrând o specialăgratitudine trimiţătorilor, si scrisorile referitoare la „Romănia literară’, aprecieri critice asupra cuprinsului, structurii, înfăţişării ei etc., observaţii, sugestii, completări, polemici etc. in legătură cu texte apărute in paginile ei, d in dorinţa de a păstra nemijlocit şi permanent o legătură activă cu cititorii noştri, de a-i antrena din ce in ce mai mult în elaborarea şi orientarea revistei, de a întreţine in câmpul culturii noastre schimbul viu, deschis, de opinii, discuţia liberă creatoare. Cititorii sunt însă rugaţi să ţină seama de limitele spaţiului rezervat „Vocilor din public“ şi să-şi restringă scrisorile la strictul necesar. Redacția își rezervă dreptul de a rezuma textele prea lungi sau de a extrage din ele pasagile cele mai importante, de Interes mai larg. __________________________________________ Circumstanţe CHESTIUNEA CUNOSCUTĂ... O zi după ce am aterizat în plăcuta staţiune balneară şi am jucat, până la răsăritul stelelor, cu tovarăşii de la Cazare, de-a v-aţi ascunselea după sistemul prinde oarba scoate-i ochii sau vorbeşte cu muta de la Manutanţă, am fost împins in sfîrşit spre un hotel atît de recent încât era încă jilav. I-am admirat statura paralelipipedică, balcoanele de culoarea lămîii, arboretele din hol şi am păşit spre odaie aproape visînd. Dar pragul său e pragul surprizelor: cînd intri-n cameră cade cuierul, cînd ridici cuierul se oprește apa, cînd vine apa se sting veieuzele, cînd se repară veieuzele nu mai merg frigiderele, dacă sînt repuse în priză frigiderele pocnește televizorul, dacă umblă televizorul, încremenesc lifturile. Cele două mici ascensoare, a căror caracteristică e că nu se opresc numai la etaje ci și între ele, prelungesc seria surprizelor in domeniul turismului interior, adică in interiorul hotelului; căci existînd un singur rind de chei la ușile odăilor, femeile de serviciu aleargă după ele la poartă, în timp ce locatarii urcă după dînsele la etaje; cînd locatarii ajung sus şi femeile jos se constată că cheile nu sînt nicăieri şi cursa se desfăşoară pe laterale, adică la fiecare etaj în parte, atîta vreme pînă se observă că uşile, de fapt, nici nu erau încuiate, deoarece broaştele sînt făcute astfel încît să rămînă nepăsătoare la învîrtitul cheii într-însele, şi vice-versa, adică să se blocheze fără nici un motiv din afara lor. Mi-a făcut plăcere să mă întreţin cu bărbatul grizonat, de o distinsă prezentablitate, care răspunde de bunul trai al turiştilor în staţiune, asupra peripeţiilor din acest unic şi năstruşnic hotel. „Chestiunea e cunoscută“ — mi-a spus nonşalant, gonind cu un bobîrnac, puful de păpădie poposit aiuristic pe impecabilul rever. „Şi ?“ „Asta-i, e cunoscută de noi, ca atare n-are rost s-o mai discutăm“. Ceva mai tîrziu (peste o lună), în timp ce admiram, în anticamera directorului personalului de la un minister, ritmul cinematografic în care intrau şi ieşeau solicitanţii de audienţe, am auzit din nou formula, rostită invariabil şi independent de cazul prezentat: „chestiunea e cunoscută de noi, e în evidenţă“. Sau în variante: „Ştim“. „Cunoaştem“. „Cazul e aici, la noi, pe masă“. „Prin urmare ?“ — întreabă solicitantul cu privirea agăţată de buzele celuilalt. „Aşteptaţi“. „Mai reveniţi“. „Mai întrebaţi-ne“. „Aţi văzut că sînteţi pe rol“. „I s-a prăbuşit tavanul, au crăpat trei pereţi — îi povestesc inginerului de la o întreprindere de administraţie locativă, istoria seismică a locuinţei unui maistru. Ce-i faceţi şi mai ales cînd ?“ „Nu-mi spui nimic nou“ — replică, suspinînd, interlocutorul, şi arborează chiar o mină alcerată de năduf şi îngrijorare, de parcă vreuna din grinzile acelui tavan i-ar fi căzut lui însuşi pe ceafă. „Insă persoana ştie prea bine că noi cunoaştem problema, de ce te-a mai deranjat şi pe dumneata ?" ,,Stăm prost, tovarăşi responsabili, cu răcoritoarele, tot promiteţi ba îmbunătăţiri, ba sortimente noi de băuturi şi cînd colo ne înecaţi mereu în cleioasa dumneavoastră „citronadă“, în cofetării şi baruri, în bufete şi tonete, la teatre şi la cinematografe, în grădinile publice şi pe peroanele gării“. ,i Problema e larg cunoscută la Trustul local de cofetării şi răcoritoare“ — răspund barmanii, cofetarii, bufetierii, pişicherii, care ne tot adapă vara cu unica băutură admisă de ei, cît să le ajungă pentru toate celelalte anotimpuri. „Cunoaştem — aprobă intens pozitiv şi tovarăşii de la Trust — doar s-a scris şi în ziare, s-a dat şi la radio; credeţi că nu cunoaştem ?“ Totuşi, despre ce fel de cunoaştere e vorba în atari cazuri ? Pare-se, o cunoaştere incompletă, procesul întrerupîndu-se chiar pe prima sa treaptă, rămînînd exclusiv în faza contemplării, un fel de contemplare abulică, semnificînd refuzul deliberat al rezolvării. Din lene, din nevoinţa de a infringe o dificultate, prin adormirea conştiinţei cu somniferul evidenţei infinite. Dar dacă unul ştie, şi mai mulţi ştiu că un mecanism a înţepenit, sau s-a dereglat, ori nu mai are turaţia normală, cum se poate oare linişti cugetul respectivului, respectivilor, cu simpla luare de cunoştinţă ? „Faptul că cunosc înseamnă că mă preocupă" — îmi explică unul din cei în cauză. „Dar cînd dumitale, îi amintesc, ţi s-a aplicat o amendă eronată şi ai protestat, şi ţi s-a răspuns să aştepţi că eşti „un caz în evidenţă“, de ce ai trimis revistei noastre acel memoriu grozav, cerînd să se ia măsuri imediate şi radicale ?" Omul mă priveşte nedumerit: „Păi nu eram inconştient să mă las nedreptăţit!“ Tocmai. Acest cuvînt, exact, ar putea fi şi un diagnostic în cazurile de „cunoaştere" văduvită de acţiune şi orfană de responsabilitate. Valentin SILVESTRU