România literară, octombrie-decembrie 1969 (Anul 2, nr. 40-52)
1969-10-02 / nr. 40
Desen de Mihai GHEORGHE UN APOSTOL ARDELEAN De numele lui Ion Chinezu se va lega mereu in cultura noastră existenţa memorabilă a Gîndului românesc, care, în durata sa de şapte ani (1933-1940), s-a dovedit cea mai bună revistă ardeleană dintre cele două războaie. Capitala continua să absorbă în focarul ei pe cei mai mulţi scriitori ai centrelor de provincie şi, o dată cu ei, atrăsese intr-însa şi publicaţiile care marcaseră în alte oraşe ale ţării cîte un mare episod din viaţa noastră culturală (Convorbiri literare, Gîndirea, Viaţa românească). Pe întinsul ţării, ceea ce nu era Bucureşti începea să capete un aer tot mai pustiu sub aspectul expresiei creatoare.Tocmai în acest timp apare în arena dezolatei provincii personalitatea lui Ion Chinezu. Pentru a lupta împotriva liniei de forţă şi a şuvoiului care mîna toate apele către Bucureşti, trebuia un om rar, gata de sacrificiu, înzestrat cu o excepţională energie în îndiguirea forţelor locale. Un asemenea om era Ion Chinezu, care moştenise, de la vechii luptători ardeleni de secole, tradiţia dîrzeniei, focul sacru, virtutea de-a se împotrivi curentelor adverse poporului, oricît ar fi fost ele de torenţiale. Şi într-adevăr el a pregătit terenul marii sale activităţi pe temelia unei serii de inhibiţii şi renunţări. A renunţat la perspectiva unei cariere universitare, pentru care era mai mult decit indicat, a renunţat la succesul unei susţinute creaţii personale — şi ce n-ar fi putut da acest om strălucit în extinse lucrări de sinteză ? — a renunţat la orice demnitate oficială, pe care i-ar fi oferit-o politicianismul vremii. Ion Chinezu se vedea stăpînit de un singur gînd... Gînd românesc, căruia i s-a dedicat trup şi suflet. Este un caz rar pentru acea vreme cînd un om, desconsiderînd toate alternativele profitabile interesului personal, nu are în vedere decît împlinirea unei nevoi a neamului. Se cerea imperios în momentul respectiv o mare revistă românească în centrul Ardealului. Şi Ion Chinezu şi-a găsit în acel deziderat patriotic al timpului însuşi rostul existenţei. Luptînd cu toate dificultăţile, acest om se consacră Gîndului românesc cu aceeaşi fervoare de mucenic cu care Gheorghe Şincai — una din marile figuri ale trecutului, admirate de el, — se consacrase Cronicii sale. ] S-ar putea spune, desigur, că şi conducerea unei reviste de prestigiu este o cale de afirmare personală. Ion Chinezu a dovedit, însă, cu prisosinţă că n-a urmărit acest lucru. Nimeni, nici prietenii şi nici adversarii săi nu pot insinua că el a încercat vreodată să-şi pună propria persoană în evidenţă. Negreşit că dacă Gînd românesc a însemnat un moment viu şi creator in cultura noastră, aceasta se datoreşte numai iniţiatorului său. Şi totuşi, Ion Chinezu a ştiut, cu o modestie aproape de neconceput, să se situeze în umbra revistei şi a colaboratorilor ei. Este un caz aproape analog cu al autorilor anonimi de poezie populară, care-i ţineau numele şi identitatea în umbra propriei creaţii. Convorbiri literare însemna oficial poziţia lui Maiorescu, Viaţa românească — principiile estetice ale lui Edgar PAPU (Continuare in pagina 5) I Ion Horea La care casă-ai bate să-ntrebi şi să rămîi ? Miroase-a scorţişoară şi-a floare de lămîi. Măgarii umblă singuri pe uliţi, aiurind. La margine, oraşul atîrnă de pămînt Acoperişuri puse în joacă de-un copil, Pe munte, sub cetatea prin care Samoil Mai trece-n asfinţituri cînd porţile se-nchid Şi cheile se-ngroapă, de aur, în Ohrid. Sub zidul Sfintei Sofii dorm capete de turci. Sveti Clement aşteaptă la casa lui să urci se strimbe scări, ca psalmii în semn chirilic scrişi, In liniştea de piatră-a grădinii de caişi. Rămîi tăcut, împiedici pe lespezi paşii rari, Şi-aştepţi de după ziduri să iasă cărturari. Struga Un timp a cărui urme le cauţi în dugheni. Pe Crin în jos, la margini, ard focuri de coceni. Copiii scot din apă monede albe-n dinţi Şi-adulmecă pe-aproape ţigăncile fierbinţi. E-un loc între hotare de ape şi păduri In care de-o iubire-i tîrziu să mai înduri, Şi-i un sfîrşit al verii din care-ai vrea să muşti, Cu sînii strînşi în viţă de vie şi arbuşti, Şi-un gînd al pietrei suie potecile-n amurg, Străin de ceasul trîndav rămas din veacul turc. De nicăieri Ohridul atîţia munţi n-a prins Şi-aici în Drin ou noaptea îi varsă înadins —. E-un loc între hotare închis ca un ostrov. Pe-o stradă strimtă aşteaptă doi frați Miladinov. De cartea lor îmi spuse şi neamul aromân. Pe uliţele Strugăi un grai ciudat îngîn. Sveti-Naum De nicăieri nu vine şi-ai vrea să-l vezi călcînd Pe coperişuri arse, cum, poate, oarecînd, Cu boii albi din smalţul de cer bătut în zid, El singur, al pădurii şi-al lacrimei Ohrid. E-un ceas turnat în ceară sub crengile de nuci. Sfîrşitul unei slujbe credeai că-l mai apuci. Pereţii-s prinşi în chipuri, pe dinafară-s goi, Ca mierea curge vara şi trece peste noi. Nu bate nici un clopot, e-un gînd al celor duşi Şi timpul ca un cîine aşteaptă pe la uşi. De unde-atîta piatră, sub streşini şi mai sus ? In curte, cu măgarul, parc-a intrat Isus ! Skopje Ce nepăsare-a zilei, în ce oraş bizar, Cu mărfuri atîrnate pe uliţi în bazar Şi-un timp al îndoielii ce taie-n arbori cruci. Ne temem de cutremur. Spre ce tărîm te duci ? Umblăm parcă pe ape, rămaşi ca din scripturi Şi mai cărăm din ziua de-atunci dărâmături. De nici un semn al groazei de-ar fi, nu mă mai mir. Lumina se aşează pe noi ca-n cimitir. Al cărui chip de tine ales mai spui că-l porţi, Spre ce iubiri mai cheamă din urma lor cei morţi ? Oraşu-şi limpezeşte zidirile-n Yardar Şi-acum să-i cauţi pragul surpării e-n zadar. E-o liniște de parcă pămîntul nici n-ar fi. Pe dealuri întîrzie amiaza peste vii. Ajunși aici, ne temem de ce-i în noi mai mult. Pămîntului din mine trezirea i-o ascult. - --------------România literară 3