România literară, octombrie-decembrie 1969 (Anul 2, nr. 40-52)

1969-10-02 / nr. 40

Desen de Mihai GHEORGHE UN APOSTOL ARDELEAN De numele lui Ion Chinezu se va lega mereu in cultura noastră existenţa memo­rabilă a Gîndului românesc, care, în du­rata sa de şapte ani (1933-1940), s-a dove­dit cea mai bună revistă ardeleană dintre cele două războaie. Capitala continua să absorbă în focarul ei pe cei mai mulţi scriitori ai centrelor de provincie şi, o dată cu ei, atrăsese intr-însa şi publicaţiile care marcaseră în alte oraşe ale ţării cîte un mare episod din viaţa noastră culturală (Convorbiri literare, Gîndirea, Viaţa româ­nească). Pe întinsul ţării, ceea ce nu era Bucureşti începea să capete un aer tot mai pustiu sub aspectul expresiei creatoare.­­Tocmai în acest timp apare în arena de­zolatei provincii personalitatea lui Ion Chi­nezu. Pentru a lupta împotriva liniei de for­ţă şi a şuvoiului care mîna toate apele că­tre Bucureşti, trebuia un om rar, gata de sa­crificiu, înzestrat cu o excepţională energie în îndiguirea forţelor locale. Un asemenea om era Ion Chinezu, care moştenise, de la vechii luptători ardeleni de secole, tradi­ţia dîrzeniei, focul sacru, virtutea de-a se împotrivi curentelor adverse poporului, ori­­cît ar fi fost ele de torenţiale. Şi într-adevăr el a pregătit terenul marii sale activităţi pe temelia unei serii de inhibiţii şi renun­ţări. A renunţat la perspectiva unei cariere universitare, pentru care era mai mult de­cit indicat, a renunţat la succesul unei sus­ţinute creaţii personale — şi ce n-ar fi pu­tut da acest om strălucit în extinse lucrări de sinteză ? — a renunţat la orice demni­tate oficială, pe care i-ar fi oferit-o politi­cianismul vremii. Ion Chinezu se vedea stăpînit de un singur gînd... Gînd românesc, căruia i s-a dedicat trup şi suflet. Este un caz rar pentru acea vreme cînd un om, desconsiderînd toate alternativele profita­bile interesului personal, nu are în vedere decît împlinirea unei nevoi a neamului. Se cerea imperios în momentul respectiv o mare revistă românească în centrul Ardea­lului. Şi Ion Chinezu şi-a găsit în acel de­ziderat patriotic al timpului însuşi rostul existenţei. Luptînd cu toate dificultăţile, a­­cest om se consacră Gîndului românesc cu aceeaşi fervoare de mucenic cu care Gheor­­ghe Şincai — una din marile figuri ale tre­cutului, admirate de el, — se consacrase Cronicii sale. ] S-ar putea spune, desigur, că şi condu­cerea unei reviste de prestigiu este o cale de afirmare personală. Ion Chinezu a do­vedit, însă, cu prisosinţă că n-a urmărit a­­cest lucru. Nimeni, nici prietenii şi nici ad­versarii săi nu pot insinua că el a încercat vreodată să-şi pună propria persoană în evidenţă. Negreşit că dacă Gînd românesc a însemnat un moment viu şi creator in cultura noastră, aceasta se datoreşte numai iniţiatorului său. Şi totuşi, Ion Chinezu a şti­ut, cu o modestie aproape de neconceput, să se situeze în umbra revistei şi a colabo­ratorilor ei. Este un caz aproape analog cu al autorilor anonimi de poezie popu­lară, care-i­ ţineau numele şi identitatea în umbra propriei creaţii. Convorbiri literare însemna oficial poziţia lui Maiorescu, Viaţa românească — principiile estetice ale lui Edgar PAPU (Continuare in pagina 5) I Ion Horea La care casă-ai bate să-ntrebi şi să rămîi ? Miroase-a scorţişoară şi-a floare de lămîi. Măgarii umblă singuri pe uliţi, aiurind. La margine, oraşul atîrnă de pămînt Acoperişuri puse în joacă de-un copil, Pe munte, sub cetatea prin care Samoil Mai trece-n asfinţituri cînd porţile se-nchid Şi cheile se-ngroapă, de aur, în Ohrid. Sub zidul Sfintei Sofii dorm capete de turci. Sveti Clement aşteaptă la casa lui să urci se strimbe scări, ca psalmii în semn chirilic scrişi, In liniştea de piatră-a grădinii de caişi. Rămîi tăcut, împiedici pe lespezi paşii rari, Şi-aştepţi de după ziduri să iasă cărturari. Struga Un timp a cărui urme le cauţi în dugheni. Pe Crin în jos, la margini, ard focuri de coceni. Copiii scot din apă monede albe-n dinţi Şi-adulmecă pe-aproape ţigăncile fierbinţi. E-un loc între hotare de ape şi păduri In care de-o iubire-i tîrziu să mai înduri, Şi-i un sfîrşit al verii din care-ai vrea să muşti, Cu sînii strînşi în viţă de vie şi arbuşti, Şi-un gînd al pietrei suie potecile-n amurg, Străin de ceasul trîndav rămas din veacul turc. De nicăieri Ohridul atîţia munţi n-a prins Şi-aici în Drin ou noaptea îi varsă înadins —. E-un loc între hotare închis ca un ostrov. Pe-o stradă strimtă­ aşteaptă doi frați Miladinov. De cartea lor îmi spuse şi neamul aromân. Pe uliţele Strugăi un grai ciudat îngîn. Sveti-Naum De nicăieri nu vine şi-ai vrea să-l vezi călcînd Pe coperişuri arse, cum, poate, oarecînd, Cu boii albi din smalţul de cer bătut în zid, El singur, al pădurii şi-al lacrimei Ohrid. E-un ceas turnat în ceară sub crengile de nuci. Sfîrşitul unei slujbe credeai că-l mai apuci. Pereţii-s prinşi în chipuri, pe dinafară-s goi, Ca mierea curge vara şi trece peste noi. Nu bate nici un clopot, e-un gînd al celor duşi Şi timpul ca un cîine aşteaptă pe la uşi. De unde-atîta piatră, sub streşini şi mai sus ? In curte, cu măgarul, parc-a intrat Isus ! Skopje Ce nepăsare-a zilei, în ce oraş bizar, Cu mărfuri atîrnate pe uliţi în bazar Şi-un timp al îndoielii ce taie-n arbori cruci. Ne temem de cutremur. Spre ce tărîm te duci ? Umblăm parcă pe ape, rămaşi ca din scripturi Şi mai cărăm din ziua de-atunci dărâmături. De nici un semn al groazei de-ar fi, nu mă mai mir. Lumina se aşează pe noi ca-n cimitir. Al cărui chip de tine ales mai spui că-l porţi, Spre ce iubiri mai cheamă din urma lor cei morţi ? Oraşu-şi limpezeşte zidirile-n Yardar Şi-acum să-i cauţi pragul surpării e-n zadar. E-o liniște de parcă pămîntul nici n-ar fi. Pe dealuri întîrzie amiaza peste vii. Ajunși aici, ne temem de ce-i în noi mai mult. Pămîntului din mine trezirea i-o ascult. - --------------­România literară 3

Next