România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-21 / nr. 43
Proletari din toate țările, uniți-vă ! România literară Joi 21 octombrie 1971 Anul IV, nr. 43 (159) Săptămînal de literatură și artă (--------------------------------------------------------” ^ Măria Sa REMEMORÎNDU-MI lecturile din Sadoveanu, descopăr că începuturile lor se pierd în ceaţa „celor mai vechi amintiri“. Nu umblam încă la şcoală şi, avînd în faţă un text, citeam nu fraze, ci cuvinte sau, în cazul cel mai bun, rînduri izolate, fiecare înfăţişîndu-mi-se ca o unitate monadică. într-o zi, ducînd la bun sfîrșit lectura unui rînd din revista Albina, ce se încheia cu „M. Sa“, eram mîndru din cale afară de a ști că asta vrea să zică : „Măria Sa“, prescurtat. Vocabula cu care debuta şirul următor nu-mi dădea complexe, căci ce altceva putea să însemne „doveanu“ decit un derivat al unui nume de loc, întocmai cum cuvîntul „Măzărean“, de pildă, din Făt- Frumos Măzărean, venea, evident, de la „mazăre“. Nu încăpea nici un dubiu că M. Sadoveanu însemna Măria Sa de la Dovea. Sensul acestor litere impuse conştiinţei mele infantile cu puterea de seducţie a unei formule iniţiatice s-a infiltrat in straturile alcătuirii psihice atît de profund încît, cu toate demitizările ulterioare, Mihail Sadoveanu a rămas pentru mine, pînă azi, „Măria Sa“. Un voievod. Un Ştefan cel Mare al slovei româneşti. Licean în primele clase, munceam vara la cîmp cu părinţii. Aşteptam data înapoierii la Cluj cu impacienţă, şi aceasta spre a putea citi. Intre autorii preferaţi, Sadoveanu ocupa în permanenţă locul întîi. Ce găseam în el ? O natură blind maiestuoasă ori sublim-năprasnică, un peisaj edenic, icoane vii din timpuri defuncte, drumeţi enigmatici, ştiutori de lucruri nemaipomenite, pescari şi păstori purtînd în priviri nesfîrşirea cerurilor şi apelor, solomonari şi haiduci, o lume, în sfîrşit, tulburătoare şi fascinantă. Mergeam la cărţile lui Sadoveanu cum m-aş fi dus la domnie, la Suceava, în căutare de dreptate. Acolo, în spaţiul ficţiunii sadoveniene, redevenea drept ceea ce mi se înfăţişa strîmb în existenţa imediată. Ceea ce îmi apărea, adesea, în ordinea cotidianului, falsificat, redevenea autentic. Arta lui Sadoveanu e ca o magie lucidă, în virtutea căreia făpturile intră în posesia adevăratei lor naturi. Tipic pentru universul acestui scriitor este personajul care, sfidînd condiţia alienării, îşi caută cu tenacitate, şi adesea nu fără succes, un orizont în care să poată fi în întregime el însuşi. Privind „zilele de aur a scripturilor române“, Eminescu se „cufunda ca într-o mare de visări dulci şi senine“. Senzaţia aceasta, de „cufundare“, o încearcă, probabil, oricine citeşte cu participare capodoperele scrisului naţional. Personal, experimentam în adolescenţă asemenea plonjări cu frenezie, de cite ori străbăteam vreo carte de Sadoveanu. Aveam sentimentul unei adînciri intr-un eu supraindividual, în ceva de felul „inconştientului colectiv“ al lui Jung sau al „matricei stilistice“ blagiene, al unei coborâri la „nume“ în sens goethean. Trăiam şi trăiesc citindu-l pe Sadoveanu, la modul euforic, simţămîntul de a fi „suflet în sufletul neamului meu“. Cred că nu e vorba de o experienţă strict individuală. Toţi ne regăsim (sau ne putem regăsi) în Sadoveanu pe noi înşine în expresie nu idealizată, dar împezită, esenţializată. Literatura sadoveniană posedă acest dar de a ne purifica, de a ne despovăra de tot ce e în noi convenţie, accident, adaos, inautenticitate, de a ne transfigura într-un fel. Pe scriitorul acesta nu-l putem citi oricum. Spre a ni se dărui total, creaţia lui ne constrînge să ne integrăm în ordinea ce-i este specifică, întocmai, cum primirea la Curte implică din partea solicitantului o pregătire, o încadrare in ceremonial. Ca să-i înţelegem pe oamenii lui Sadoveanu — „oamenii măriei sale“ — trebuie să fim ca ei. Fără minciună şi fără frică. Integri. Să fim, adică, noi înșine. D. MICU b Fotó : Dan Er. GRIGORESCU (1951) In pag. 3 : Virgil TEODORESCU:. Aviditatea privirii ______________________________ hhbhb Cît, suferind, acest popor a cîntat, el dădea dovadă că trăieşte şi va răzbi. De atunci, însă, pregătea vremurile de azi şi viitorul. De la aceste fermecate izvoare de apă vie cată să se adape toţi cei care cîntă şi se simt ai acestui popor şi ai acestui pămînt. Mihail SADOVEANU SADOVEANU S -AU împlinit, la 19 octombrie, zece ani de la moartea lui Mihail Sadoveanu. Cifrele rotunde sunt comemorative, însă nu o simplă comemorare ni se pare potrivită acum. Să folosim prilejul spre a medita asupra destinului unei opere în care mulţi văd adevărata noastră epopee naţională, spre a ne întreba în ce constă actualitatea unui scriitor în care mulţi văd, ca şi în Eminescu, un scriitor naţional. Să ne punem deschis problema : se citeşte astăzi Sadoveanu ? Şi, dacă se citeşte, cum se citeşte, ce ecou au cărţile lui în sufletul noilor generaţii sau in cărţile lor ? SADOVEANU a pătruns de mult în conştiinţa publică. Nu este român care să nu-i fi auzit numele. Toată lumea îl citeşte. Tirajele de masă ale Baltagului şi ale lui Nicoară Potcoavă, ale Hanului Ancuţei şi ale Locului unde nu s-a întimplat nimic o dovedesc. Sadoveanu este astăzi o instituţie naţională. Insă critica îşi aminteşte rar de el, la ocazii ca aceasta. Nici un critic nu-i contestă valoarea, dar prea puţini scriu despre el. Nu-i de ajuns ca o operă să se afle în biblioteci şi în manuale spre a părea vie şi actuală ; e nevoie ca ea sa stimuleze atitudini şi mişcări de idei, să provoace simpatia sau rezerva noastră, să ne oblige a o avea mereu în vedere. „Inactualitatea unui scriitor se ascunde adesea sub o politicoasă indiferenţă. Iată de ce e bine să ne întrebăm: este oare aceasta situaţia operei lui Sadoveanu ? întrebare necesară, astăzi, mai mult decit oricînd. % FAŢA de imensa operă sadoveniană, critica actuală este prea lirică şi prea evazivă. Un examen lucid ni se pare mai util decit oricînd. Prestigiul prozatorului n-ar ieşi păgubit, ci dimpotrivă, dintr-un asemenea examen. Convenţiile şi clişeele nu fac o critică. Nici entuziasmul fără idei. Fiecare generaţie de critici trebuie să se confrunte cu Sadoveanu, care este una din pietrele de încercare pentru orice vocaţie critică. Pentru că Sadoveanu este, între scriitorii români, creatorul celui mai vast şi profund univers uman. Moldova lui, ca şi Dacia lui Eminescu, ca şi Ardealul lui Goga, este o realitate geografică precisă şi, în acelaşi timp, o chintesenţă spirituală. Opera lui Sadoveanu este documentul integral al unei civilizaţii, oglinda unei istorii, arhiva care conţine viaţa, gîndurile, sentimentele, instituţiile şi moravurile unui popor. Şi, în acelaşi timp, este o operă de imaginaţie, nu numai o comedie umană, dar şi o mitologie, care-şi are eroii şi zeii ei legendari. N-avem dreptul să tăcem despre Sadoveanu. Generaţiile care vin după noi ne vor putea judeca şi după felul în care l-am înţeles şi l-am iubit