România literară, octombrie-decembrie 1982 (Anul 15, nr. 41-52)

1982-10-07 / nr. 41

Proletari din toate tarile, uniţi-va I România literară J__L .«î' ’ '• Anul XV, nr. 41, joi 7 octombrie 198? Săptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Limba culturii noastre CRONICA limbii noastre, într-o revistă de literatură, este o delicată, o complexă întreprindere.­ Reuşesc­ rindu­­rile lingviştilor să-şi atingă scopul, la înălţimea fenome­nului literar, sau se circumscriu unor ezoterice discuţii de specialitate ? Trebuie să se adauge literaturii cîteva rinduri de rubrică lingvistică, în care să se trateze docte idei ştiinţifice sau trebuie, dimpotrivă, să pătrundă lingvistica în expresia literară şi să înveţe pe cei ce scriu şi vorbesc ce este bine, ce este rău ? Dar nu se transfor­mă, atunci, lingviştii în ceea ce Nichita Stănescu numea „nepricepuţi băgători de seamă ai poeţilor“ ? „O absur­ditate, o lipsă de bun simţ şi o lipsă de gust vădeşte acel căruia i-ar da prin minte că s-ar putea lucra asupra cu­­vîntului“ — scria, chiar în această revistă, poetul, apărînd ideea că „misterul nu are tehnică“ , „copii ai poeziei, cu limba pre limbă călcind, reînviaţi !“ Rostul lingviştilor nu poate fi, deci, admonestarea cu băţul, ci o încercare de a înţelege, de a explica şi corecta pluralitatea de as­pecte a normelor unei limbi vii. Nu se poate face o cro­nică a limbii vînînd greşeli de pretutindeni, cu pasiunea, pedantă şi răutăcioasă, a Domnişoarei Cu­cu... Dar cititorii ? Spre deosebire de alte cronici, aceasta de aici este în dublu sens: ea trebuie să îşi asculte cititorii, iar cititorii să o recepteze, să o asculte. Nu numai pentru lingvişti, pentru cei ce studiază limba, sínt scrise asemenea rinduri, ci, mai ales, pentru cei ce o uti­lizează în vorbire şi în scris, limba culturii şi limba , vorbită, cea de toate zilele. Cit de ascultare sînt, acum, observaţiile lingvistice ? Limba română de astăzi în­­tîmpină atacuri grave: limbajul grăbit, neglijent, al exis­tenţei noastre cotidiene, vorbirea puţin îngrijită din şe­dinţele şi din reuniunile noastre, scriitori şi ziarişti care, scriind repede şi mult, plătesc tribut unor inevitabile aba­teri de la corectitudine, încercărilor de subminare incultă a instituţiei naţionale numită limba română. Responsabilitatea actului de cultură a limbii noastre este comună. Ne adresăm, astfel, mai întîi celor ce au instrucţia necesară judecării limbii­­ slujitorilor şcolii noastre, — măreţul, timidul profesor de limba română,­­ dar şi scriitorilor, ziariştilor, intelectualilor de tot felul. Ne adresăm celor ce citesc aceste rinduri, chiar celor ce le citesc fără să-şi pună problema corectitudinii, a cul­turii în uzul limbii. Toţi, laolaltă, trebuie să înţeleagă că asupra limbii actuale a culturii noastre se abat ameninţări de neglijenţă, de indiferenţă, de incul­tură. Emisiunile radiofonice (în special Odă limbii române), revistele de cultură, ziarele (după Cum vorbim, cum scriem româneşte, „Scînteia“ a deschis, acum, o serie de Dialoguri despre cunoaşterea, păstrarea şi respectarea limbii române) au inteles că limba culturii noastre este o problemă de contemporaneitate dar şi de istorie a va­lorilor culturii României. A difuza cuvîntul prin scris şi prin vorbire, coram populo, înseamnă a-şi lua răspunde­­­­rea în faţa colectivităţii : orice cuvint, orice structură gra­maticală poate constitui un model. Şi, ca model, poate fi imitat, răspindit, însuşit... Exemple, vai! nu lipsesc. Nu se scrie, în ziare, despre parfumuri cu care se pomădează părul? Nu s-au creat, in acelaşi fel, vorbe precum menţiona (a) în loc de (a) primi menţiune (au mai fost menţionaţi actorii... !)? Un titlu pre­cum a crescut numărul satelor cele mai sărace din lume este o greşeală de acord a unui articol adjectival ce ar fi trebuit să fie corect mînuit. Nu-i — ca să zicem astfel — hilară o construcţie pe care o citim intr-o revistă : şaluri pelerină pentru pe stradă şi pentru in casă ? Să mai vor­bim de afirmarea mai plenară sau de stenograme prea­­in-extenso ? Aceleaşi observaţii, pentru limba vorbită. Extinderea îngrijorătoare a verbului băga (a) (cf. a băgat o pilă ; ţi-a băgat o strimbă i s-a băgat marfă etc.), a verbului umbla (a) „modifica“ (cf. a umbla la state „a face modificări în statele de plată“ etc.), răspindirea unor expresii precum nu am treabă, nu am probleme, a fi în pom (în aer), a lua plasă şi altele de acelaşi­ tip sînt tot atîtea exemple care atrag atenţia asupra unei vulgarizări accentuate a vorbirii cotidiene. După cum se vede, ar fi momentul potrivit pentru cam­panii susţinute prin toate canalele de comunicare cu ma­sele celor ce vorbesc şi scriu româneşte. Dar energia unor asemenea demersuri lipseşte...­­Cronicile lingvistice sunt prea ocupate cu analiza unor inadvertenţe, mai mari sau mai mărunte, de limbă şi de stil,­­pentru a interveni direct în realitate. Adevăratele probleme ale limbii noastre actuale se află la frontiera dintre corec­titudine şi greşeală, adică dintre cultură, şi formele ei degradate. Aici este zona în care o­­ comisie largă de „cultivare“ a limbii (precum cea care există pe lingă Academia Republicii Socialiste România) şi-ar face simţită prezenţa în cultura noastră actuală. La „România literară" . V MICAELA ELEUTHERIADE : Peisaj (Din retrospectiva deschisă la Muzeul de arip) (Continuare în pagina 2) ZAHARIA STANCU — 80 (Paginile 3, 7, 12—13—11) Dimineaţă magică de octombrie ■ DACĂ aţi văzut tablourile pictorilor noştri ţărani ştiţi, ■desigur, că toamna este dimineaţa magică de octombrie cînd pămîntul se umflă şi crapă şi se acoperă de comete aurii , bostani cu­ soarele, verze cu­ luna şi puzderii de stele căzute în lanurile de păpuşoi. Reduşi la condiţia lor de furnică şi la fel de disciplinaţi,­­oameni mulţi şi mărunţi trudesc şi asudă să transporte în hambare bogăţia ogoru­lui. Adevărat ■ atelierele de creaţie ale pictorilor ţărani sînt pe munţi şi pe dealuri, priveliştea lumii este acolo întreagă şi adîncul pămîntului se prea poate să­rie albaşt­u, ca bolta cerului şi la fel de înstelat. Dar săptămîna trecută eu am fost în Cîmpia Teleormanului şi pot să jur că şi-acolo, foarte aproape de spinarea pămîntului, bostanii, verzele şi porumbul erau la fel că nu desene : gigantici şi strălucitori. Şi acelaşi furnicar omenesc — o adevărată „armada" — se străduia să-şi croiască drum către ele, asaltînd porumbiştile cu atelaje pe care într-o clipă de­ absenţă istoria crezuse că le poate uita : căruţe cu cai, da, sute de căruţe străbune cu sute de dragi de cai. Era dimineaţa, devreme, lumina îşi trimisese­ în cîmpie doar umbrele. Dar le trimissss, Urdu! Arşi,de soare­­pînă, la culoarea „pămîntului, şterşi de vînturi şi la fel de uşori, cu o mină pe hamuri şi cu alta pe bice, şiruri de bărbaţi şi femei aşteptau înlemniţi pe capra căruţei, semnul ce părea să-i arunce — ca destinderea unui arc uriaş — de-a dreptul în infinit. Şi era infintul acolo ! Era, de la un capăt la altul al lumii, nemărginirea, galbenă, de porumb. Au intrat in ea cu secerile înălţate in aer, mar­­tirizînd ca în vieţile mucenicilor. Decapitaţi dintr-o singură lovitură, ştiuleţii zburau prin văzduh şi cădeau în mormane strălucitoare, alungind întunericul pe care ziua de toamnă, prea scurtă, îl lăsase să cadă, de­odată cu frigul, peste pămînt. Era noapte, sau poate iar dimineaţă, cînd prin praful potolit al cimpiei am văzut căruţele încărcate, sch­­iind — reconfortante, sînt, doamne, cîteodată, locurile comune ! - spre spinarea cîntarelor. - Zece mii, cu bătaie ! — Cinşpe mii, cu­ bătaie !........... -. . ................. . Şterşi complet de lumina incertă, umbre doar — dar ce umbre măreţe ! — ridicau două degete la o invizibilă pă­lărie, într-un vechi salut ostăşesc.­­•Zi de muncă pe un cîmp de porumb. Fie ca soarta să le cîntărească ţăranilor noştri bucurii „cu bătaie", aşa cum măsoară şi ei, în balanţele toamnei, rodul binecu­vîntat al pămîntului. Sînziana Pop

Next