România literară, octombrie-decembrie 1985 (Anul 18, nr. 40-52)
1985-10-03 / nr. 40
Impactul cu realitatea ADESEA ne întrebăm : încotro proza, poezia — literatura, în general ? De la o etapă la alta descoperim — de obicei cu întîrziere, fiind mai greu sesizabile din primul moment — anumite mutaţii calitative, noi încercări şi chiar izbînzi în receptarea şi transfigurarea unor aspecte ale realităţii, asupra cărora au stăruit alţi scriitori, înainte, poate generaţii de scriitori — ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim despre un continuu efort de modernizare a literaturii. După Rebreanu, Sadoveanu, imaginea satului şi a ţăranului, într-o perioadă bine definită, încheiată, părea fixată pentru totdeauna. Dar în anul de graţie 1955, din aceeaşi perioadă cercetată de iluştrii săi înaintaşi, Marin Preda aduce la suprafaţă un nou reprezentant al satului, al ţărănimii. Ilie Moromete se aşează, firesc, alături de Ion — şi amîndoi intră în nemurire. De unde venea Marin Preda cu fascinantul său personaj ? Era el doar un produs al imaginaţiei ? al unei tehnici literare ? înainte de toate, Ilie Moromete era o realitate, dintr-o arie geografică şi spirituală pe care nici Rebreanu, nici Sadoveanu nu o exploraseră , pe care numai Preda putea să o priceapă şi să ne-o transmită : el era de-acolo, era şi el un Moromete. După G. M. Zamfirescu, Sărmanul Klopstock, Petre Bellu etc., imaginea lumii de la periferie părea şi ea fixată (e adevărat, în pagini de mai slabă intensitate, unele — pentru cititorul de azi, prezentînd doar un interes documentar). Şi iată că în 1957 apare capodopera acestei lumi : Groapa, de Eugen Barbu. Carte a îndelungatelor observaţii din interiorul unui mediu de un pitoresc tragic, şi pe care îl socoteam ştiut. Groapa a entuziasmat şi a contrariat tocmai prin noutate. Şi surprizele nu sunt excluse — căci o realitate dată este supusă investigaţiilor şi prelucrării nu doar de scriitorii prezentului, ci şi de către cei de mîine, scriitorii viitorului. Nu e de mirare că, uneori, cei din viitor recreează, cu mai mare folos artistic şi mai mult adevăr, evenimente, convulsii sociale, dar şi „pulsul cotidian“, aparţinînd unor trecute vremi. (Ex. Zăpezile de acum un veac de Paul Anghel, 1784... de Eugen Uricaru, cîteva din cărţile lui Mihail Diaconescu şi Ştefan Agopian...). Mutaţiile acestea cari se produc treptat în structura unei literaturi le punem în seama unor noi modalităţi de creaţie , a unui nou fel de a gîndi, a vedea, a interpreta , după cum şi a unortalente de excepţie. Pe de altă parte, fiecare generaţie de scriitori, vine cu un suflu proaspăt, cu întrebări şi ambiţii, năzuind la o nouă viziune artistică, determinată de formaţia sa intelectuală şi cetăţenească, de talent, de influenţele pe care le suportă. TOATE acestea, şi multe altele sunt adevărate, însă eu cred că ar trebui să acordăm mai mare atenţie (recunosc, este un punct de vedere sociologic, sper să nu fie sociologist-vulgar asaltului realităţii asupra scriitorului. Trăim şi cunoaştem o epocă, asta şi fără documentări speciale, sîntem implicaţi în cotidian, cu toate ale sale, muncă paşnică, satisfacţii şi necazuri, înălţări şi căderi, şi iar ambiţionări, înclin să cred că nu se pot ivi noi modalităţi de creaţie viabile, noi conflicte şi tipologii — fără un impuls al realităţii. Fericiţi cei ce au talentul, sensibilitatea de seismograf care permit receptarea acestor impulsuri. Poate că un scriitor — să-i zicem, impropriu, obişnuit — surprinde doar anumite impulsuri, ce convin unui fel al său de a fi, a gîndi şi a nuanţa. Privilegiul de a capta impulsurile esenţiale este rezervat marilor scriitori. Aşadar, referindu-ne la literatura despre vemea noastră n-ar fi lipsită de interes întrebarea : încotro, realitatea ? Altfel spus , ce se petrece cu oamenii, cum, prin ce mijloace ajută ei la definirea epocii, şi-apoi, în ce fel epoca îi modelează ? Care sunt relaţiile între oamenii noştri, nu cumva se fac simţite unele modificări (în bine, în rău ?), o anume severitate-duritate, ce bulversează vechi comportări duioase, înţelegeri binevoitoare (mai închidem ochii, oameni sîntem), delăsări păgubitoare ? Indiscutabil, relaţia părinţi-copii este cea mai supusă transformărilor. Cum se înfăţişează tineretul, noile generaţii care preiau ştafeta ? După ce ne-am săltat peste 50 de ani mai toţi emitem păreri despre cei tineri, nu o dată şi sentinţe, însă cei mai mulţi pornim de la observaţii pe arii restrinse — familia, familiile cunoscuţilor, diverse întîmplări — şi de aici concluzii adesea pripite. Instruirea, munca, ambiţiile celor tineri mai rar sînt puse la îndoială. Aud însă discutîndu-se despre un „tineret tehnicizat“, cu interese personale accentuate, cu prea puţine resurse de lirism, inconsecvent în opinii, ironic, ironizînd pînă şi dragostea... Aşa să fie ? (Eu, unul, cred că un roman de dragoste, cu o poveste sentimental-sfişietoare, ar fi smuls din mînă în primul rînd de către cei tineri, cu condiţia unei scriituri elevate, care să stoarcă lacrimi, fără a fi lacrimogenă). FONDAREA, prin subiecţi, a unnui fel de a fi, a stărilor de spirit, este anevoioasă, cîteodată şi înşelătoare, aşa încît cercetarea s-ar cuveni pornită de la fapte de necontestat: generaţiile tinere contribuie la realizarea unor mari obiective industrial-edilitare, se impun în ştiinţă, artă şi literatură. „Descifrarea“ acestor generaţii atrage nu numai pe sociolog, ci în egală măsură pe scriitor. Ele, generaţiile tinere, prin gîndire, manifestări, împliniri oferă scriitorului substanţă pentru noi tipologii, conflicte, sugerînd, în cele din urmă, şi tehnici literare potrivite, care să permită o valorificare maximă a acestei substanţe. Scriitorii tineri poartă şi ei amprenta generaţiei, încît eu îi citesc pe Mircea Nedelciu, I. Groşan, I. Lăcustă, Cristian Teodorescu, Adina Kenereş, G. Cuşnarencu etc. şi pentru a înţelege mai bine generaţia din care ei fac parte. Este firesc să apară noi formule de creaţie, tehnici — unele autohtone, altele de împrumut — căci scrisul este nelinişte, întrebare, căutare. Poate că de la „cuvîntul ce exprimă adevărul“ trecem la formula, modalităţile ce exprimă adevărul. Nu-i greu de sesizat că numeroase formule, tocmai cînd s-ar părea că se impun, se retrag în arhiva literaturii. Se retrag cele artificiale, incapabile să cuprindă, să exprime vuietul vremii. Ele şi-au făcut, totuşi, datoria, îndemnînd la o primenire a uneltelor de lucru, la o perfecţionare a lor. Mulţi dintre scriitori — din toate generaţiile — sunt fascinaţi de cotidian. Viaţa de fiecare zi, în curgerea ei lentă, este o piatră de încercare pentru orice talent. Avem o bogată "tradiţie a" cotidianului în literatura noastră. Aici la noi e linişte, e pace, e muncă multă. Zilele se aseamănă, învăţătură, muncă, succese, eşecuri, alergătură, treburi de familie, o aparentă monotonie. Din noianul de întîmplări scriitorul „iscă frumuseţi şi preţuri noi“. De la o zi la alta vedem cum se transformă ţara ; vedem mai mult clădiri, oraşe noi, obiective industriale, canale, ogoare. O să întoarcem priviri mai agere şi către oameni. Cum arată ei, ce gîndesc despre lumea pe care o construiesc ? Ei au bogate cărţi de vizită, cu nenumărate realizări, ce pot depune mărturie despre întreaga lor existenţă. Dar, se ştie, oamenii cotidianului se pierd în colectivităţi, intră în rîndul marilor anonimi. Cine mai asociază o hidrocentrală cu un nume de om ? Aici au lucrat mii de oameni. Numai literatura şi arta îi pot scoate pe oamenii cotidianului din anonimat. Locuiesc în apropierea unui mare şantier ; trei luni de zile i-am auzit pe muncitori strigînd : Vasile, Vasile ! Am ieşit într-o zi să dau de urma acestui foarte important Vasile. De sus, din cuşca unei macarale-gigant, o voce m-a întîmpinat : Salut pe domnii scriitori care fac poezii ! El, macaragistul, era Vasile. Eu sînt mai mare aici, mi-a zis. Mă ştiu toţi, de mine depind. Nimic nu se poate face fără Vasile ! După numai trei săptămîni, Vasile a fost „detronat“, îşi îndeplinise misiunea, şi-a luat macaraua şi s-a dus. Pe urmă, domina o singură voce metalică : maistrul Mihai. El era cel mai mare. A plecat şi maistrul. Se lucrează în interior, nu mai aud voci, nu-i mai pot individualiza pe lucrători — sunt toţi un colectiv. Curînd, se va face predarea către locatari. De unde să ştie locatarii cine le-a zidit casa ? Iar pe locatari, mă întreb, cine să-i ştie, în afară de familie, prieteni, cunoscuţi, colegii de muncă ? Oamenii cotidianului nostru se vor transforma, sunt convins, în tipologii ale cotidianului, încotro, literatura ? întrebarea se cere adresată nu numai scriitorilor, ci şi realităţii. Nicolae Ţie OLTEANU OPREA : Flori Noapte la Cluj-Napoca Ochiul rotunjeşte catedrale în cetatea voievodului Blaga, domn peste toată ţara logosului şi peste inima mea. Paşii se logodesc cu pietrele străzilor pe care istoria s-a scris cu alfabet latin. O, Cluj-Napoca, cetate de scaun a iubirii Ardealului, statuile te îmbrăţişează cum mă îmbrăţişează pe mine amintirile la ceas tirziu şi de noapte prin inima ta. Tu semeni in mine duminici in care să-mi spună Blaga din mine că întunericul nopţilor tale nu-i decit umbra luminii, nu-i decit umbra luminii... Zi obişnuita lui Lucian Blaga Mă sprijin intr-un gind lunecos şi intr-un cuvint inventat astăzi de dimineaţă la ora cinci căruia nu-i cunosc înţelesul. Amintirea zilei de ieri mă locuieşte ca o peşteră ca un templu pe care va trebui să-l inalţ la hotarul privirii. Doar privirea ta mă umple cu pietre să cad fără întoarcere in mine. Poem neterminat Pămînt al Sibiului mustind a-nţelesuri e primăvară şi filosoful işi duce in munţii tăi turma de ginduri. In fiecare fir de iarbă creşte un miel pentru ospăţul Zeilor care işi pregătesc nemurirea scriindu-şi chipul pe icoane de sticlă şi lemn. Tu prea m-ai chemat cu o jumătate de gură ca să te pot auzi intreg. Dar ţi-am lăsat o bucată din mine intr-o fată frumoasă care veşnic o să mă cheme la tine Pămint al Sibiului. Ion Munteanu România literară 3