România literară, octombrie-decembrie 1985 (Anul 18, nr. 40-52)

1985-10-03 / nr. 40

Impactul cu realitatea A­DESEA ne întrebăm : încotro proza, poezia — literatura, în general ? De la o etapă la alta descoperim — de obicei cu întîrziere, fiind mai greu sesizabile din primul moment — anumite mutaţii calitative, noi încercări şi chiar izbînzi în receptarea şi transfigurarea unor aspecte ale realităţii, asupra cărora au stăruit alţi scriitori, înainte, poate generaţii de scriitori — ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim despre un continuu efort de modernizare a literaturii. După Rebreanu, Sadoveanu, imaginea satului şi a ţăranului, într-o perioadă bine definită, încheiată, părea fixată pen­tru totdeauna. Dar în anul de graţie 1955, din ace­eaşi perioadă cercetată de iluştrii săi înaintaşi, Ma­rin Preda aduce la suprafaţă un nou reprezentant al satului, al ţărănimii. Ilie Moromete se aşează, firesc, alături de Ion — şi amîndoi intră în nemu­rire. De unde venea Marin Preda cu fascinantul său personaj ? Era el doar un produs al imagina­ţiei ? al unei tehnici literare ? înainte de toate, Ilie Moromete era o realitate, dintr-o arie geografică şi spirituală pe care nici Rebreanu, nici Sadoveanu nu o exploraseră , pe care numai Preda putea să o priceapă şi să ne-o transmită : el era de-acolo, era şi el un Moromete. După G. M. Zamfirescu, Sărmanul Klopstock, Pe­tre Bellu etc., imaginea lumii de la periferie părea şi ea fixată (e adevărat, în pagini de mai slabă intensitate, unele — pentru cititorul de azi, prezen­­tînd doar un interes documentar). Şi iată că în 1957 apare capodopera acestei lumi : Groapa, de Eugen Barbu. Carte a îndelungatelor observaţii din interiorul unui mediu de un pitoresc­ tragic, şi pe care îl socoteam ştiut. Groapa a entuziasmat şi a contrariat tocmai prin noutate. Şi surprizele nu sunt excluse — căci o realitate dată este supusă investigaţiilor şi prelucrării nu doar de scriitorii prezentului, ci şi de către cei de mîine, scriitorii viitorului. Nu e de mirare că, uneori, cei din viitor recreează, cu mai mare folos artistic şi mai mult adevăr, evenimente, convulsii sociale, dar şi „pulsul cotidian“, aparţinînd unor trecute vremi. (Ex. Ză­pezile de acum un veac de Paul Anghel, 1784... de Eugen Uricaru, cîteva din cărţile lui Mihail Dia­­conescu şi Ştefan Agopian...). Mutaţiile acestea cari se produc treptat în struc­tura unei literaturi le punem în seama unor noi modalităţi de creaţie , a unui nou fel de a gîndi, a vedea, a interpreta , după cum şi a unor­­talente de excepţie. Pe de altă parte, fiecare generaţie de scriitori, vine cu un suflu proaspăt, cu întrebări şi ambiţii, năzuind la o nouă viziune artistică, deter­minată de formaţia sa intelectuală şi cetăţenească, de talent, de influenţele pe care le suportă. T­OATE acestea, şi multe altele sunt adevărate, însă eu cred că ar trebui să acordăm mai mare atenţie (recunosc, este un punct de vedere sociologic, sper să nu fie sociologist-vulgar­ asaltului realităţii asupra scri­itorului. Trăim şi cunoaştem o epocă, asta şi fără documentări speciale, sîntem implicaţi în cotidian, cu toate ale sale, muncă paşnică, satisfacţii şi neca­zuri, înălţări şi căderi, şi iar ambiţionări, înclin să cred că nu se pot ivi noi modalităţi de creaţie via­bile, noi conflicte şi tipologii — fără un impuls al realităţii. Fericiţi cei ce au talentul, sensibilitatea de seismograf care permit receptarea acestor im­pulsuri. Poate că un scriitor — să-i zicem, impro­priu, obişnuit — surprinde doar anumite impulsuri, ce convin unui fel al său de a fi, a gîndi şi a nuan­ţa. Privilegiul de a capta impulsurile esenţiale este rezervat marilor scriitori. Aşadar, referindu-ne la literatura despre vemea noastră n-ar fi lipsită de interes întrebarea : înco­tro, realitatea ? Altfel spus , ce se petrece cu oamenii, cum, prin ce mijloace ajută ei la definirea epocii, şi-apoi, în ce fel epoca îi modelează ? Care sunt relaţiile între oamenii noştri, nu cumva se fac simţite unele modificări (în bine, în rău ?), o anume severitate-duritate, ce bulversează vechi comportări duioase, înţelegeri binevoitoare (mai închidem ochii, oameni sîntem­­), delăsări păgubitoare ? In­discutabil, relaţia părinţi-copii este cea mai supusă transformărilor. Cum se înfăţişează tineretul, noile generaţii care preiau ştafeta ? După ce ne-am săltat peste 50 de ani mai toţi emitem păreri despre cei tineri, nu o dată şi sentinţe, însă cei mai mulţi por­nim de la observaţii pe arii restrinse — familia, familiile cunoscuţilor, diverse întîmplări — şi de­ aici concluzii adesea pripite. Instruirea, munca, ambiţiile celor tineri mai rar sînt puse la îndoială. Aud însă discutîndu-se despre un „tineret tehnici­zat“, cu interese personale accentuate, cu prea pu­ţine resurse de lirism, inconsecvent în opinii, iro­nic, ironizînd pînă şi dragostea... Aşa să fie ? (Eu, unul, cred că un roman de dragoste, cu o poveste sentimental-sfişietoare, ar fi smuls din mînă în primul rînd de către cei tineri, cu condiţia unei scriituri elevate, care să stoarcă lacrimi, fără a fi lacrimogenă). FONDAREA, prin subiecţi, a u­n­nui fel de a fi, a stărilor de spirit, este anevoioasă, cîteodată şi înşelătoare, aşa încît cercetarea s-ar cuveni pornită de la fapte de necontestat: generaţiile tinere contribuie la reali­zarea unor mari obiective industrial-edilitare, se impun în ştiinţă, artă şi literatură. „Descifrarea“ acestor generaţii atrage nu numai pe sociolog, ci în egală măsură pe scriitor. Ele, generaţiile tinere, prin gîndire, manifestări, împliniri oferă scriitoru­lui substanţă pentru noi tipologii, conflicte, suge­­rînd, în cele din urmă, şi tehnici literare potrivite, care să permită o valorificare maximă a acestei substanţe. Scriitorii tineri poartă şi ei amprenta generaţiei, încît eu îi citesc pe Mircea Nedelciu, I. Groşan, I. Lăcustă, Cristian Teodorescu, Adina Ke­­nereş, G. Cuşnarencu etc. şi pentru a înţelege mai bine generaţia din care ei fac parte. Este firesc să apară noi formule de creaţie, tehnici — unele au­tohtone, altele de împrumut — căci scrisul este nelinişte, întrebare, căutare. Poate că de la „cu­­vîntul ce exprimă adevărul“ trecem la formula, modalităţile ce exprimă adevărul. Nu-i greu de sesizat că numeroase formule, tocmai cînd s-ar pă­rea că se impun, se retrag în arhiva literaturii. Se retrag cele artificiale, incapabile să cuprindă, să exprime vuietul vremii. Ele şi-au făcut, totuşi, da­toria, îndemnînd la o primenire a uneltelor de lu­cru, la o perfecţionare a lor. Mulţi dintre scriitori — din toate generaţiile — sunt fascinaţi de cotidian. Viaţa de fiecare zi, în curgerea ei lentă, este o piatră de încercare pentru orice talent. Avem o bogată "tradiţie a" cotidianului în literatura noastră. Aici la noi e linişte, e pace, e muncă multă. Zilele se aseamănă, învăţătură, muncă, succese, eşecuri, alergătură, treburi de fa­milie, o aparentă monotonie. Din noianul de întîm­plări scriitorul „iscă frumuseţi şi preţuri noi“. De la o zi la alta vedem cum se transformă ţara ; ve­dem mai mult clădiri, oraşe noi, obiective indus­triale, canale, ogoare. O să întoarcem priviri mai agere şi către oameni. Cum arată ei, ce gîndesc despre lumea pe care o construiesc ? Ei au bogate cărţi de vizită, cu nenumărate realizări, ce pot de­pune mărturie despre întreaga lor existenţă. Dar, se ştie, oamenii cotidianului se pierd în colectivi­tăţi, intră în rîndul marilor anonimi. Cine mai asociază o hidrocentrală cu un nume de om ? Aici au lucrat mii de oameni. Numai literatura şi arta îi pot scoate pe oamenii cotidianului din anonimat. Locuiesc în apropierea unui mare şantier ; trei luni de zile i-am auzit pe muncitori strigînd : Vasile, Vasile ! Am ieşit într-o zi să dau de urma acestui foarte important Vasile. De sus, din cuşca unei macarale-gigant, o voce m-a întîmpinat : Salut pe domnii scriitori care fac poezii ! El, macaragistul, era Vasile. Eu sînt mai mare aici, mi-a zis. Mă ştiu toţi, de mine depind. Nimic nu se poate face fără Vasile ! După numai trei săptămîni, Vasile a fost „detronat“, îşi îndeplinise misiunea, şi-a luat macaraua şi s-a dus. Pe urmă, domina o singură voce­ metalică : maistrul Mihai. El era cel mai mare. A plecat şi maistrul. Se lucrează în interior, nu mai aud voci, nu-i mai pot individualiza pe lucrători — sunt toţi un colectiv. Curînd, se va face predarea către locatari. De unde să ştie locatarii cine le-a zidit casa ? Iar pe locatari, mă întreb, cine să-i ştie, în afară de familie, prieteni, cunoscuţi, colegii de muncă ? Oamenii cotidianului nostru se vor transforma, sunt convins, în tipologii ale cotidia­nului, încotro, literatura ? întrebarea se cere adre­sată nu numai scriitorilor, ci şi realităţii.­­ Nicolae Ţie OLTEANU OPREA : Flori Noapte la Cluj-Napoca Ochiul rotunjeşte catedrale în cetatea voievodului Blaga, domn peste toată ţara logosului şi peste inima mea. Paşii se logodesc cu pietrele străzilor pe care istoria s-a scris cu alfabet latin. O, Cluj-Napoca, cetate de scaun a iubirii Ardealului, statuile te îmbrăţişează cum mă îmbrăţişează pe mine amintirile la ceas tirziu şi de noapte prin inima ta. Tu semeni in mine duminici in care să-mi spună Blaga din mine că întunericul nopţilor tale nu-i decit umbra luminii, nu-i decit umbra luminii... Zi obişnuita lui Lucian Blaga Mă sprijin intr-un gind lunecos şi intr-un cuvint inventat astăzi de dimineaţă la ora cinci căruia nu-i cunosc înţelesul. Amintirea zilei de ieri mă locuieşte ca o peşteră ca un templu pe care va trebui să-l inalţ la hotarul privirii. Doar privirea ta mă umple cu pietre să cad fără întoarcere in mine. Poem neterminat Pămînt al Sibiului mustind a-nţelesuri e primăvară şi filosoful işi duce in munţii tăi turma de ginduri. In fiecare fir de iarbă creşte un miel pentru ospăţul Zeilor care işi pregătesc nemurirea scriindu-şi chipul pe icoane de sticlă şi lemn. Tu prea m-ai chemat cu o jumătate de gură ca să te pot auzi intreg. Dar ţi-am lăsat o bucată din mine intr-o fată frumoasă care veşnic o să mă cheme la tine Pămint al Sibiului. Ion Munteanu România literară 3

Next