România literară, iulie-septembrie 1986 (Anul 19, nr. 27-39)
1986-07-03 / nr. 27
V Universul romancierului , fără temei se spune că proba de maturitate a unei literaturi naţionale moderne este romanul. Sinteză şi posibil loc de intersectare a tuturor speciilor literare, pe măsura trecerii timpului, romanul părînd tot mai greu de prins într-o formulă. Se poate emite paradoxul că formula romanului de astăzi este tocmai lipsa de formulă. Dar, cu mai multă îndreptăţire, se cuvine să spunem că romanul este cea mai vastă ipostază a imaginarului. Nu ne imaginăm decit ceea ce există omeneşte. Oricît de ciudat ar fi, funcţionează o condiţionare a fanteziei de către fapte, de posibilitatea de închipuire şi de trăire a omului. Posibilitate delimitată, evident foarte larg, de realitatea omului. Itomanul modern este haina cea mai convenabilă a vastităţii imaginaţiei omului de azi şi evoluţia sau, mai bine zis, transformările sale reflectă tocmai acest fenomen extrem de viu şi mobil. Literatura română a atins rapid pragul maturităţii sale, prin roman, recuperînd, printr-o creaţie originală, decalaje de timp din veacul trecut. Dacă Sadoveanu a fost mai lent receptat ca romancier de o factură excepţională, devansînd cel puţin o jumătate de secol, Stebreanu se instalează imediat în conştiinţa publicului şi a criticii ca un autor de roman comparabil cu oricare din timpul său. Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Gib Mihăescu şi alţii dau literaturii române, decis, dimensiunea romanului. Ultimele decenii de literatură de dinaintea celui de al doilea război mondial se desfăşoară, şi la noi, ca pretutindeni în lume, sub semnul acestei specii, ceea ce nu înseamnă punerea în minoritate a altora, fireşte. Dar este vorba de o aspiraţie către noi amplitudini de idei şi viaţă imaginată pe care cel mai lesne cititorul le găseşte şi le satisface prin roman. NOUI, roman românesc din deceniile postbelice, cu toate schematismele de care e tarat la început şi de care se dezbată prin autori de excepţie, demonstrează că această aspiraţie a spiritului nu a secat, după cum nu s-au istovit sursele de a o alimenta. Nu din modă se scrie roman şi nu din modă se citesc romane. Nu sîntem mai puţin lirici decît în alte vremi şi nici mai mult epici. Probabil, sîntem mai nemulţumiţi de ceea ce putem izbîndi şi afla în trecătoarea noastră viaţă. Romanul e reflexul unei asemenea stări de nemulţumire de sine, foarte omenească şi pozitivă. Totodată, el reprezintă un mare efort de luciditate, de cunoaştere de sine a omului, fără intermediari. Aici se află explicaţia apariţiei, în roman, a obsesiei adevărului total, a obstinaţiei temei realităţii „aşa cum este“, a îndîrjirii sondării adîncului fiinţei umane — cu o dragoste de om care se măsoară în necruţarea de a dezvălui rezultatele călătoriei —, ale pătrunderii în teritoriile subconştientului, visului, fanteziei şi chiar fantasmagoriei, considerate cu seriozitate ca atribute umane obligatoriu a fi asumate de o artă ce-şi imaginează omul, astăzi. Peisajul actual al romanului nostru ilustrează din plin aceste multiple aspecte impuse de evoluţia normală a speciei. Ele sunt potenţate şi mai mult de viaţa socială, de o etapă istorică angajînd mari transformări în destinele umane, determinînd mutaţii în lumea satului, a oraşului, în toate domeniile. Romanul, în aceste condiţii, este un adevărat receptacol de realitate, se impregnează într-o măsură mult mai mare de mişcarea destinelor umane; raporturile dintre imaginar şi real sunt mereu mobile. Tot la fel, dinamica socială determină o revalorificare a întregului bagaj sufletesc care constituie suportul, terenul unei literaturi: folclor, tradiţii, istorie etc. Prin prisma lumii în mişcare este privită şi capacitatea de sinteză pentru viitor a romanului, ca oglindă a acestei lumi, dar şi operă de sine stătătoare, menită a înfrunta timpul. Lăsînd criticii literare şi vremii misiunea de a stabili ierarhii, nu putem, totuşi, să nu spunem că trăim o epocă de mare efervescenţă a romanului românesc. De asemenea, nu trebuie ignorată existenţa unei conştiinţe colective că destinul romanului românesc depinde de cei ce-l scriu. Sînt mai puţine, dacă nu cumva lipsesc cu desăvîrşire, cărţile pe care să le asemuim cu sticla încredinţată de naufragiat valurilor întîmplării. Se scrie conştient roman aici, acum, despre şi pentru aici şi acum. Gîndul la viitor trece prin focarul prezentului, ceea ce conferă romanului de azi o importantă dimensiune de responsabilitate atît faţă de literatură, cit şi faţă de destinul oamenilor din mijlocul cărora se naşte înseşi discuţiile despre roman, precum cea organizată de revista „Vatra“ cu nu mult timp în urmă, sunt reflexul interesului şi responsabilităţii actuale faţă de o specie literară care, prin impactul cu publicul, prin ceea ce dă şi ceea ce primeşte de la societate, se răsfrînge peste graniţele literaturii. Este o meditaţie activă, o oglindă care, restituind chipul Social, îi întrezăreşte trăsăturile viitoare. "POVIDENT, romanul nostru de la^azi se sprijină pe acele cărţi şi acei autori care au izbutit ca, din multitudinea de impulsuri ale lumii şi artei, să-şi constituie universuri inconfundabile, să se detaşeze cu obsesii proprii, să filtreze prin personalităţi unice, informaţii, emoţii, expresii. Romanul românesc actual dă, cu succes, proba de calitate, prin numărul important de autori în stare să atingă stadiul simplu numit de a avea „o lume a lor“ desprinsă din lumea tuturor. Rolul cărţilor lor este cel puţin dublu important: ca valori rezistente ale literaturii şi ca etalon descurajator pentru o „stare“ în care toţi ar scrie ca toţi, în false competiţii destinate realizării aşa-zisului roman „curajos“, „cinstit“ etc. Se poate face astfel demarcaţia normală care arată că singurele (nu singulare !) romane adevărate, curajoase, drepte, cinstite ş.a.m.d. sunt cele valoroase prin arta lor literară, constînd, înainte de toate, în universurile originale, în viziunile proprii. Prin aceste universuri şi viziuni, romanul a făcut, totodată, paşi înainte în cel mai important sens : adîncirea, nuanţarea specificului său naţional românesc. Este continuarea unui spirit şi confirmarea realităţii că există nu doar un roman despre lumea şi omul din România, ci unul al teritoriului sufletesc, de realitate şi mit, de aspiraţie şi eternitate, numit România. El constituie o şansă importantă a culturii româneşti în concertul culturilor lumii. A dezvolta această şansă reprezintă o mare datorie, deopotrivă a scriitorului şi a literaturii de azi. Platon Pardau AUREL ANIŢEI : „Fată cu flori* _________________________________________________ "N La nunta însemnelor Inuiile ziduri de lăncii înălţate de minia străbunilor împotriva puhoaielor au fost rostuite Întocmai la vreme, după inalta pildă a griului Înspicat intre munţi şi primejdii, îndărătnicia părinţilor revărsată asupra pâmintului in ploi de sudoare şi lacrimi a rodit veac de veac, pretutindeni, frumoasă, statornică, aspră şi blind legănată pe braţe, ca griul. Credincios ne răsare din palme, la piept ne ajunge cu fruntea din dragoste cu vechime de fluviu ne curge pe umeri de la culoarea dinţii a speranţei pină la virsta cununii de aur a logodnei cu soarele. El coboară cu noi din obirşii, noi ii conferim loc de mire la nunta însemnelor. De murmurul lui ni se umple istoria, in apele lui ni se unduie cerul, pe razele lui ni se sprijină steaua. Traian Filimon Grîu nou E griul — holdele minune pe-ntins de şesuri, peste tot, despre vechimea lui ne spune pe-aceste locuri Herodot. E griul - unduioase valuri in fapt de zori, violaceu, iar in amiaza de cristaluri işi coace bob de aur greu. E griul - azima de lanuri ce aromeşte în cuptor — slăvit de seminţii şi neamuri hrănind prin veac puterea lor. E griul nou - comori pe aici, ofranda ce-o aduc plugarii. Vlaicu Bârna ______________________________________) România literară 3 0