România literară, iulie-septembrie 1987 (Anul 20, nr. 27-39)
1987-07-02 / nr. 27
„Realismul I , A începutul anilor ’60 a stîrnit ecouri !”'o carte de Roger Garaudy, D’un réalisme sans rivages, eseu de interpretare estetică a operelor lui Picasso, Saint-John Perse, Kafka, prefațat de Aragon. Întemeiat, în punctul de pornire, pe ideea că „orice operă autentică exprimă o formă a prezenţei omului în lume“, eseul lui Garaudy extindea „neţărmurit“ definiţia realismului, oferind fundament teoretic, în acest fel, unei acţiuni vaste de recuperare culturală. Picasso, Saint-John Perse, Kafka nu fuseseră întimplător convocaţi în paginile acelei cărţi . ....am ales opere pe care multă vreme ne interzisesem să le iubim in numele unor criterii prea înguste ale realismului“. Azi, dacă îl citim fără a ţine seama de contextul care l-a determinat şi de ţelurile lui recuperatoare, eseul lui Garaudy ne apare elementar în unele constatări şi excesiv în concluzia de ansamblu la care ajunge : „nu există artă care să nu fie realistă, altfel zis, care să nu se refere la vreo realitate exterioară ei şi independentă de ea.“ Dacă ne raportăm însă la context şi la ţeluri înţelegem raţiunea acestei poziţii totalizante faţă de realism : fiind „neţărmurit“, adică sinonim artei înseşi, realismul lui Garaudy putea să legitimeze, să salveze de la excomunicările dogmatice şiruri întregi de opere valoroase dar neîncadrabile realismului „îngust“, rebele faţă de normele acestuia şi, de fapt, faţă de normele oricărui fel de realism. Operele celor trei mari creatori ai veacului, de care se ocupă în eseul său Garaudy, şi desigur şi altele de aceeaşi factură estetică, dobindeau astfel drept de cetate în primitoarele teritorii ale realismului sans rivages. Desigur că se recurgea la o adopţiune abuzivă, în scopuri profitabile culturii, e adevărat, dar acordîndu-se realismului o accepţie care-i forţa criteriile pînă la destrămare. înglobînd totul realismul pierdea orice contur, era anulat prin hiperdilataţie. în fond, procedind astfel, Roger Garaudy se dovedea încă timorat de o prea rezistentă prejudecată dogmatică, şi anume de aceea că tot ce se petrece, artistic vorbind, în spaţiul non-realismului este marcat de un semn negativ. El nu îndrăznea să afirme, decit anexându-le realismului, că operele din lotul fantasticului, al parabolicului, al oniricului ş.a.m.d., sunt omeneşte semnificative la fel ca şi altele, că, in limbajul lor, ele exprimă tot „o formă a prezenţei omului în lume“. Dar in limbajul lor. Că, într-o măsură sau alta, ele încorporează şi elemente de realism acesta e un lucru indiscutabil, nici nu s-ar putea altfel, dar ca structură sînt altceva, fără doar și poate, decît opere realiste. IDEEA „nețărmuririi" realismului, lan■^sată de Garaudy, ne apare totuși activizatoare și azi, dacă nu in sensul că ne-ar putea convinge că toată arta e realistă in acela că ne duce la constatarea naturii proteice a noţiunii de realism. Cu deosebire productivă în cartea lui Roger Garaudy ni se pare această aserţiune : „Realismul se defineşte plecând de la operele înseşi, iar nu înaintea lor“. Iar dacă plecăm de la opere vom observa, intr-adevăr, capacitatea neţărmurită a realismului de a se modifica, mobilitatea sa extraordinară, elasticitatea, disponibilitatea de nimic îngrădită pentru înnoire. Primeşte aducţiuni de peste tot, asimilează şi transformă repede elementele din afara sa, transformîndu-se totodată şi pe sine. Şi poate de aceea şi este atît de mult proclamat, revendicat în programele lor de variatele generaţii artistice în succesiune. Să aruncăm numai o privire asupra evoluţiei literare postbelice de la noi, asupra evoluţiei prozei, şi vom vedea, pornind de la opere şi autori, de bună seamă, cit de felurit a fost invocat realismul in diferitele momente ale acestei evoluţii, prin cîte numeroase prefaceri a trecut, înaintări şi retrageri, replieri şi deghizări, pentru că nu pot fi ignorate nici fazele sale de criză, de scădere a puterii de afirmare, sau de afirmare improprie ori numai formală. Deşi aparenţa era alta, chiar momentul de început al literaturii noastre de după război poate fi considerat, sub multe aspecte, unul de criză a realismului. Instituit autoritar, din afara literaturii, ca „metodă de creaţie“ exclusivă, realismul de fapt se sufocă sub strinsoarea schemelor impuse. Pretins realiste, cele mai multe scrieri ale acelei epoci vehiculau obedient simple clişee, difuzau o imagine despre lumea reală aproape fără nici o aderenţă la realităţi. Nu vom stărui asupra acestui moment de involuţie a creaţiei fiindcă s-au spus destule în privinţa lui. Să observăm totuşi că îndemnul insistent făcut literaturii de a cultiva socialul, preferinţa pentru frescă, pentru monumentalitate, pe lingă că a dat naştere atîtor coloşi epici cu picioare de lut, a prilejuit, în chiar acea epocă, şi ivirea cîtorva scrieri realiste durabile. Este vorba, bineînţeles, de mereu invocatele romane Moromeţii, Desculţ, Bietul loanide, Groapa. (Volumul de nuvele întîlnirea din păminturi, al lui Marin Preda, deşi apărut în 1948, era alcătuit în majoritate din lucrări scrise în anii războiului). Aceste citeva romane viabile, realizate în primul deceniu postbelic, aparţineau însă şi ele, mai mult, artistic vorbind, tot epocii anterioare. Ele continuau, în fond, linia realismului social antebelic. Tematic nefiind axate pe realităţile zilei, ci pe acelea ale lumii dinainte, şi-au putut îngădui o relativă distanţare de şabloanele în circulaţie. In măsuri diferite, apar totuşi şi în ele semnele contaminării de şabloane : accente pamfletare, jurnalistice, in critica pe care o îndreaptă asupra lumii vechi, un polemism care conturbă, fie şi fragmentar, viziunea autentic realistă. Aceste citeva cărţi rămin totuşi să mărturisească despre continuitatea spiritului creator şi a filoanelor neţărmurite realiste ale literaturii noastre. In rest, scrieri care cultivau un realism aparent, proclamat numai cu eroi uniformizaţi, cu situaţii conflictuale false. Prin reacţie, şi profitînd de climatul de idei mai destins, generaţia de prozatori care se afirmă la începutul anilor ’60 recucereşte, treptat, citeva din poziţiile pierdute ale realismului. Povestirile lui Nicolae Velea, D. R. Popescu, Fănuş Neagu, şi ale altora, cum s-a mai spus, redescoperă omul interior, individualul, diferenţierea psihologică. Era, deocamdată, o mişcare minimă înainte, dar fără ea nu s-ar fi putut trece spre o valoare nouă a realismului. In nuvelistica lor, aceşti noi prozatori veneau cu o imagine a umanului dispensată de scheme, chiar şocantă, în epocă, prin relevarea neprevăzutului unor reacţii omeneşti, taxate repede drept excentrice, „sucite“, „anapoda“. Dar tocmai „ciudăţenia“, „suceala“, inconformismul eroilor care le cultivau, îi făceau pe aceşti eroi omeneşte credibili, creditabili ca fiinţe vii, ca exponenţi ai realului necontrafăcut, ai realităţii care prin definiţie este neuniformă. TORBEAM de facultatea neistovit integratoare a realismului, de puterea acestuia de a încorpora elemente care vin către el din mereu alte direcţii. Către sfirşitul deceniului şapte proza înregistrează pătrunderea în cuprinsurile ei a eseului (prin Al. Ivasiuc şi prin alţii), sau aporturi lirice. In anumite zone devine simbolică, parabolică, vizionară. Epicul compact începe să fie dislocat de proiecţii lirice, simbolice, onirice, de treceri abrupte în fantastic, se deschide alegoriei, parabolei. Aspiraţia fundamentală rămine totuşi nu evadarea din real ci tocmai îmbrăţişarea, asedierea acestuia din cit mai multe părţi. Se poate vorbi, în legătură cu acest moment, de un mic seism antiepic şi de un refuz al psihologicului, ce avea totuşi să se calmeze repede pentru a face loc, în deceniul următor, din nou prin reacţie, reafirmării puternice a realismului psihologic şi social. Marin Preda continuă linia marelui realism cu Intrusul, Risipitorii, Moromeţii II ş.c.l. La N. Breban, la D. R. Popescu şi la alţii reapare interesul pentru construcţie şi personal, pentru reprezentarea multiformă a socialului, a proceselor sufleteşti şi morale. S-a vorbit mult, la noi, despre romanul politic al deceniului opt, de fapt despre „rescrierea“, din altă perspectivă, a realităţii româneşti imediat postbelice. Augustin Buzura, care ca romancier debutează in 1970 cu Absenţii, un roman psihologic „pur“, va aduce, cu Feţele tăcerii, Orgolii, Vocile nopţii, contribuţii de amploare la ilustrarea acestei tendinţe. D. R. Popescu vin, în Vînătoarea regală. Constantin Toiu în Galeria cu viţă sălbatică. Petre Sălcudeanu în Biblioteca din Alexandria şi Cina cea de taină şi, desigur, Marin Preda în Cel mai iubit dintre pămînteni, aceştia şi alţi prozatori contemporani au înfăptuit investigări dramatice ale frămîntatei epoci de după război, în spiritul unui realism social şi psihologic de factură complexă. Nu este totuşi cazul să fie uitată, sau diminuată, forţa de expresie socială a unor opere care s-ar părea că, artistic, se înscriu, mai degrabă, în spaţiul non-realist, fiindcă procedează prin alegorie, parabolă, răstoarnă logica comună a desfăşurării faptice şi lasă mult loc de manifestare visului, proiecţiei în fabulos sau în mitic. Lunga călătorie a prizonierului de Sorin Titel este o scriere tipică pentru această orientare. Tipologic i se pot alătura romane de Laurenţiu Fulga, Ştefan Bănulescu, Octavian Paler. Am vorbit şi altă dată despre un realism al semnificaţiilor. In amănuntele de atmosferă, în logica întâmplărilor, în reacţiile personajelor, aceşti autori nu sunt, intr-adevăr, propriu-zis realişti, dar în viziunea lor generală, rezultată din masificarea impresiilor, din esenţializare, ei ne conduc tot către o interpretare a realului, a lumii contemporane, a realităţilor acestui veac. Promoţiacea mai nouă de prozatori se revendică şi ea de la realism, dar altfel decît seriile anterioare, dezavuînd „construcţia“, masivitatea epică şi cursivitatea desfăşurărilor, promovînd o abordare parcelară, fragmentară a vieţii. Conceptul pe care îl invocă insistent, programatic, este acela de autenticitate, refăcînd, intr-un anume sens, legăturile cu experienţe ale anilor ’80, cu spiritul „autentist“ preconizat în proză de Camil Petrescu, Mircea Eliade, Sebastian, Blecher. Autentic pentru aceşti noi prozatori, puternic implicaţi în cotidian, în imediatul vieţii comune, este însă nu doar trăitul dar şi ceea ce au înmagazinat conştiinţele lor ca fapte de cultură. De aici frecvenţa mare în scrierile lor a referirilor livreşti, a citatelor culturale, „rescrierea“ clasicilor şi în primul rînd a lui I. L. Caragiale, spiritul lor tutelar evocat obsesiv. Proza scurtă, care este forma predilectă de manifestare a acestor autori, vorbeşte despre creditul acordat de ei fragmentului, în defavoarea construcţiei armonizate, considerată ca prea expusă convenţiei „literare“. Termenul lor parolă este deconstrucţia. Dar nici această tendinţă nu mobilizează în exclusivitate preocupările noii promoţii de prozatori. Un Ioan Groşan, de pildă, în două nuvele din volumul său Caravana cinematografică, se arată preocupat de proiecţiile epice desfăşurate amplu. Spre a nu mai vorbi de Gabriela Adameşteanu care, în Dimineaţa pierdută, dă un solid roman în spiritul realismului restitutiv de amploare. Un principiu compensator pare să acţioneze, astfel, chiar din lăuntrul fenomenului literar, echilibrind orientările. Ce va fi mai departe nu putem, desigur, decît aproxima, dar ce se observă limpede, în clipa de faţă, ca aspect dominant, este capacitatea neistovită a realismului de a se îmbogăţi şi preface, maleabilitatea şi dinamismul acestui concept. „Neţărmurirea“ sa, de care s-a vorbit atît acum un sfert de veac, rămine, în literatura de azi, un fapt activ și fertilizator. G. Dimisianu ZAMFIR DUMITRESCU : Portret de copil ! \ Radacini Nu mai întrebaţi de unde purced De cind şi cu cine sunt frate De vreţi să aflaţi de unde mă trag Ascultaţi cum sălcii din ape mă cheamă. In vinele mele, mare de foc Şi stropii statornici din geană Vremelnicia mi-o strigă spre nori : Neam de mocan de pe malul Brăilei... Cind toate-ale mele le ţin strinse-n pumn Mi-e greu obîrşia să mi-o rup şi s-o spun... Sint frate bun cu apele Brăilei Delia mi-e soră bună de mamă Toţi ai mei, visuri şi vieţi pribegită Prin spuma de valuri şi inalte virtejuri ! Din cine cobor ? Spre cine mă urc î Din miini şi parime muşcate ades Ochii ? Vintul i-a umplut de cenuşă Dar voi ascultaţi-mi tăcerea şi-acum Lăsaţi-mâ-n mine să mă zidesc piatră cu piatră... Sălciile, rudele mele hieratice Necontenit mă zoresc către mine ! Constantin Atanasiu Din piscul iubirii Din cel mai inart pisc al iubirii strig Numele lor sfinte, neîngheţate pe buze Şi strigătul topeşte oceanul de frig incremenit sub stelele niciodată apuse. Strig... şi glasu-mi, ca dintr-o zare de fum, Se rostogoleşte încet, odată cu Siul batrin şi puţin, Purtat de boare peste cimpul cu brazda de scrum Către satul din Vale, către Valea cu crini. MAMA ! TATA !... Cuvintele din inimă imi erup, Cuvinte de carne, de pămint şi de singe — Ochi ne-nduraţi se holbează la mine, de bufniţă ori de lup Şi sufletul meu, ca fiu-n scocurile verii, plinge. Din tărimul de basm al copilăriei răzbate Pe freamăt de frunze şi iarbă brumată Ecoul prelung, cu silabe îngemănate : ...mamă... tată... Ţine-le, doamne, pururi aprinsă la copăt şi Steaua de veghe, candelă vie, cerească Pentru ei — zeii şi idolii mei cei dinţii In casa din lumea de dor şi de cint, părintească... Ion Segârceanul România literară 3