România literară, aprilie-iunie 1988 (Anul 21, nr. 15-27)

1988-04-07 / nr. 15

A­ . /.S: •«' i niHHET Funcţia creatoare a criticii * TT NELE adevăruri, deşi par demons­­trate o dată pentru totdeauna, devin periodic obiectul unor contestări radicale, astfel incit discuţia trebuie reluată parcă de la zero. In această situaţie se află adevărul că, în orice spaţiu cultural, critica are o funcţie creatoare şi nu este un exerciţiu steril. Că, în absenţa ei, creaţia artistică însăşi ar deveni mai puţin creaţie, răminînd o frumuseţe naivă, nespiritualizată, îndeosebi pentru literatură — artă a cuvîntului şi, deci, domeniu al comunicării inteligente, lucide — spiritul critic reprezintă o condiţie sine qua non. In forme incipiente, critica literară există de foarte multă vreme şi anume exact de cînd există lite­ratura. Creaţia folclorică nu este — aşa cum lasă să se înţeleagă involuntar, dintr-o inaptitudine de a sesiza nuanţele, cei care îi exaltă caracterul genuin — o emisie spontană de sunete, ca trilurile păsărilor, ci un act gîndit. Artistul anonim îşi elaborează „tex­tele“, le selectează şi le adaptează în funcţie de pre­tenţiile publicului său, iar uneori le şi revizuieşte. Ca să nu mai vorbim despre faptul că în cadrul aşa-nu­­mitei „circulaţii orale“ a creaţiei populare, stilizările operate la fiecare nouă învăţare a creaţiei respective constituie de fapt manifestări directe ale spiritului critic. Sunt manifestări nespecializate, artizanale, dar îndeplinesc aceeaşi funcţie, de remodelare spirituală a unor valori date, de exprimare a unei atitudini în procesul receptării operei literare. Pe măsură ce literatura se desprinde din acest sin­cretism cultural şi devine o activitate specializată — iar ulterior profesionalizată — se configurează, ca o îndeletnicire distinctă, şi critica literară. Ca în oricare alt domeniu de activitate, se ajunge şi aici la o „divi­ziune socială a muncii“ — dovadă sigură de emanci­pare şi de bunăstare spirituală. Spre deosebire de co­legul său neatestat din perimetrul creaţiei folclorice, criticul literar propriu-zis nu mai recurge la inter­venţii concrete în textul supus aprecierii, ci constru­ieşte o variantă ideală a acestui text, „ideală“, desi­gur, din punctul său de vedere. In locul unei singure creaţii perfecţionate, ca în geneza folclorului, rezultă aici două creaţii, una primă şi alta secundă. Una primă şi alta secundă în plan cronologic, dar în plan axiologic se poate uneori ca raportul să se inverseze. De altfel, procesul nu se opreşte aici, pentru că tex­tele rezultate, indiferent dacă sunt „literare“ sau „critice“, intră în dinamica mai generală a culturii cu acelaşi statut, de documente ale spiritului creator şi, în această calitate, sînt din nou receptate de conştiinţa critică şi din nou generează exegeze, care la rîndul lor... Jocul de oglindiri succesive şi simultane prile­juit de literatură constituie expresia directă a carac­terului ei democratic, dovada clară că mai multe individualităţi participă la actul creator. Totodată, aceste permanente evaluări şi reevaluări arată că operele literare, departe de a rămîne monumente reci şi inutilizabile, alimentează ca un combustibil subtil flacăra mereu vie a vieţii spirituale. D­IALECTICA raportului dintre lite­ratură şi critică este, desigur, de multă vreme cunoscută şi acceptată de către toţi oamenii de cultură, dar, după cum spuneam, din cînd in cind devine ţinta unor atacuri violente. S-ar putea compune un portret-robot al personalităţii celor care declanşează asemenea atacuri, printre trăsăturile lor numărindu-se cu necesitate dorinţa de glorie cu orice preţ, indiferent de mijloacele folosite, refuzul înnăs­cut, visceral faţă de discuţia deschisă, democratică, sentimentul vag, dar persistent şi exasperant, că nu sunt destul de înzestraţi pentru a intra cu şanse în competiţia valorilor. Este ilustrativ în acest sens cazul recent al unui minor autor de versuri, nerecunoscut de critica literară, care într-unul din articolele sale a inserat o diatribă împotriva... tuturor criticilor lite­rari, din toate timpurile ! După opinia sa, ar putea fi absolviţi, cu indulgenţă, doar acei comentatori de literatură care fac ei înşişi, în timpul liber, litera­tură. In schimb, criticii literari care scriu numai cri­tică literară sunt consideraţi de improvizatul teoreti­cian un fel de infirmi din naştere, incapabili de crea­ţie şi lipsiţi de dreptul de a judeca şi ierarhiza crea­ţia altora. Cu înverşunarea tipică autorului căruia, după ani şi ani de încercări, nu i se omologhează pro­ducţia de versuri, el susţine că nimeni nu are voie să se pronunţe asupra unui rondel, a unei nuvele sau a unei piese de teatru decit dacă a scris el însuşi în prealabil un rondel, o nuvelă sau o piesă de teatru. (Să înţelegem de aici că de acum încolo nici cititorii obişnuiţi nu mai pot să-şi spună părerea, că trebuie să admire fără spirit critic tot ce li se oferă ?) Eroarea de gîndire este atit de evidentă, ignorarea achiziţiilor istorice ale culturii — atit de flagrantă. Incit eventualul preopinent al furibundului denigrator poate să se simtă descurajat, ca în situaţia in care ar trebui să demonstreze că doi şi cu doi fac patru. In cazul pe care l-am menţionat ca mostră de aver­siune faţă de critică se resuscită, înainte de toate, o veche prejudecată şi anume aceea că, în timp ce scriitorii creează, criticii (doar) comentează. Este evi­dent însă că, de fapt, şi scriitorii comentează — co­mentează realitatea —, pentru că altfel ar însemna să considerăm literatura o creaţie ex nihilo. Judecind după logica răsturnată a versificatorului alergic la critică, ne-am putea întreba ce merit are poetul sau prozatorul, scriitorul „adevărat“, din moment ce nu trăieşte diferite situaţii, ca un om „propriu-zis“, ci doar scrie despre ele. Sau — mergînd şi mai departe cu metoda reducerii la absurd — i-am putea cere scriitorului ca întîi să ajungă pe Lună dacă vrea să descrie Luna (şi eventual întîi să se sinucidă dacă vrea să descrie o sinucidere !). Diviziunea socială a muncii, aşa cum funcţionează în condiţiile civilizaţiei moderne, îl degrevează pe om de obligaţia de a-şi face singur totul şi îi creează ast­fel posibilitatea să facă foarte bine ceva strict deli­mitat. Unul conduce nava cosmică, altul scrie despre cel care conduce nava cosmică, altul scrie despre cel care scrie. Fiecare este necesar şi trebuie judecat după nivelul pe care îl atinge în practicarea profesiei sale şi nu după locul pe care îl ocupă într-o rău şi tendenţios gîndită ierarhie a profesiilor. Speciali­zarea autorilor de literatură nici nu reprezintă, de altfel, o noutate absolută, fiind o realitate încă din antichitate. Scriitorii greci şi latini erau nu scriitori in general, ci specialişti în poezia bucolică, în epi­grame, în discursuri funebre etc., sau specialişti în comentarea poeziei bucolice, a epigramelor, a dis­cursurilor funebre etc. Unii dintre ei erau chiar spe­cialişti în glosarea operei unui singur autor ori a unui singur compartiment din opera unui singur autor. Efervescenţa spirituală a unei societăţi se exprimă şi prin această multiplicare a perspectivelor, printr-o uriaşă însumare de competenţe, care nu trebuie să ne alarmeze numai din cauză că unii dintre noi am ră­mas din cine ştie ce motiv la reprezentarea simplistă a scriitorului care scrie şi a cititorului care citeşte. Şi ALTA prejudecată se referă la „ariditatea“ textului de critică lite­rară, care ar fi o dovadă de spirit necreator. In pri­mul rînd, observaţia în sine nu rezistă, neavînd subti­litate şi provenind dintr-o opacitate faţă de o parte însemnată din registrul valorilor stilistice. Este ca şi cum cineva ar spune că nu există decit poezia cu multe metafore şi că aceea mai sobră, enunţiativă nu are drept la existenţă. Se ştie însă de multă vreme că în realitate în literatură se promovează o mare diversitate de stiluri şi că un cititor cu un gust for­mat, un adevărat cunoscător acceptă orice convenţie stilistică, fără discriminare, cu singura condiţie ca textul care i se oferă să aibă valoare. Iar valoarea nu este conferită de stilul în sine, ci de autor, care are sau nu are talent. Aşa se explică de ce iubitorii de critică literară găsesc o delectare estetică şi in lectura textelor pline de culoare ale lui E. Lovinescu sau G. Călinescu, şi în aceea a textelor in alb-negru, atit de elegante, ale lui Titu Maiorescu sau Tudor Vianu. In sfirşit, trebuie spus că funcţia creatoare a cri­ticii nici nu se manifestă în special în direcţia fru­museţilor stilistice, ci în aceea, specifică, a judecării, interpretării şi impunerii valorilor literare. Istoricul şi criticul literar, eseistul, teoreticianul, cronicarul realizează o construcţie spirituală prin structurarea unei imagini despre literatura timpului său, iar capa­citatea lui creatoare trebuie judecată după verosimili­tatea, cutezanţa şi frumuseţea acestei construcţii. Con­tribuţia unui critic („critic“ în sens generic, de autor care scrie despre texte) la cultura unei epoci este de găsit şi în scrierile sale, dar şi în climatul spiritual alimentat tocmai de asemenea participări active la o grandioasă operă colectivă. Este greu (şi meschin) să identifici şi să revendici această contribuţie, deoarece ea este difuzată în ansamblul vieţii spirituale de la un moment dat. Dar aceasta nu înseamnă că nu există, că nu-şi exercită influenţa benefică. Presupunînd că un critic nu determină — deşi determină — literatura contemporană cu el, tot îi rămîne meritul de a contribui la formarea sensibili­tăţii estetice a contemporanilor, la emanciparea gus­tului public. Criticul este în fond un cititor avizat, activ şi profesionalizat, care vorbeşte în numele pu­blicului şi pentru public. Teoriile estetice moderne demonstrează că la actul creaţiei artistice participă, deopotrivă, şi „emiţătorul“ şi „receptorul“. A nega rolul celui care joacă rolul de receptor înseamnă a refuza participarea publicului la actul creaţiei şi a pleda pentru izolarea scriitorului. Realitatea litera­turii noastre de azi, tumultuoasă, producătoare de mari valori în dialog direct şi neîntrerupt cu societatea do­vedeşte imposibilitatea izolării. Alex. Ştefănescu Paduri, păduri Păduri, păduri, păduri -cit v-am privit, din depărtare, pe deasupra dealurilor mele, in Dobrogea, plingind cu lungi lacrimi de piatră curgătoare. Păduri, păduri, păduri, cit v-am privit din depărtare, in uriașul vostru mister și coborite parcă din cer. Păduri, păduri, păduri — voi chiar sinteţi coborite din cer, voi veniţi din cer ! — Păduri, păduri, păduri sfintă rouă adunată din sute şi mii de ani ! — Nu-i un mister pădurea­­ nu a căzut din cer ! Atit v-am privit, din depărtare, şi v-am iubit­­ că intr-o primăvară, in copilărie, pe dealul meu, la Somova, mi-am plantat o mică pădure de salcimi, cu puiandri adunaţi pe drumuri şi din garduri. Cită fericire că o ştiu acolo — şi in nopţile cu viscol imi aduce aminte de mine ! Păduri, păduri, păduri — cind ne-am născut odată cu pădurea, cind mamă ne-a fost pădurea cind din pustietăţi, scăldat in singe, jefuitorul năvălea şi ne-ascundea Ia sinul ei pădurea ! Păduri, păduri, păduri — pină şi in această pagină imaculată sinteţi voi­­ in loc să îndrăznesc să scriu un cuvint despre voi — in noaptea asta aş porni d­­ toată ţara, in rind, cu toţi copiii ţârii, să urcăm toate dealurile, scheleticele dealuri plingind cu lacrimi de piatră — şi in uriaşe cintece de copii, să vă plantăm, păduri, să vă plantăm, păduri, să vă plantăm, păduri - copiii să evite. Ţara sa evite şi să te planteze şi tu să creşti şi tu să cîrtţi, pădure ! Păduri, păduri, păduri -ca in legendarele Vlasii, ca in pădurile lui Eminescu ! — De dragul­­ şi dorul vostru, am plantat, in copilărie, o mică pădure de salcimi, adunaţi de pe drumuri. Cită fericire că o ştiu pe-acel deal al meu, la Somova -Cită fericire să plantez păduri — şi ce minune ! dacă-ntirzii eu să merg la ea — mă trezesc cu ea, la miezul nopţii, bătindu-mi un geam - gingaşa pădure ! Traian Coşovei V__________________| România literară 3

Next