România literară, iulie-septembrie 1991 (Anul 24, nr. 27-39)

1991-07-04 / nr. 27

Cei care rămîn acasă NIMIC mai demoralizant decît plecarea oamenilor de va­loare ai unui popor. Nu ştiu dacă a făcut cineva socoteala personalităţilor care au părăsit România, în perioada comu­nistă, de la începuturile ei şi pînă acum. Dacă ne gîndim numai la scriitorii şi artiştii care ne lipsesc, singură înşi­ruirea numelor lor ar umple spaţiul acestui editorial. Iar dacă le-am adăuga pe cele ale oamenilor politici, ale repre­zentanţilor intelectualităţii tehnice, ale medicilor şi profeso­rilor şi ale muncitorilor valoroşi care au plecat din România în toţi aceşti ani, am descoperi că, împreună, aceştia ar pu­tea popula un oraş de mărime mijlocie din ţara noastră. Şi exodul n-a încetat. Nu e provocat numai de motive econo­mice, aşa cum afirmă puterea, ci e consecinţa, mai ales, a constatării că nu ne aflăm pe drumul cel bun, în pofida re­voluţiei, că vechiul sistem al promovării prin relaţii şi nu prin merite a rămas în picioare, că poţi fi tracasat sau chiar atacat fără să ai garanţia că vei găsi sprijin în lege, că ini­ţiativelor pe care le ai li se opune acelaşi sistem birocratic de nestrăbătut şi că, esenţial, eşti privit în continuare drept o cantitate insignifiantă. Puterea face caz de libertatea cu­­vîntului care există la această oră în România, ignorînd că această libertate nu e una acordată ci cîştigată, cîştigată de cei care, pentru parlamentarii majorităţii, reprezintă acum golani, inşi destabilizatori, într-un cuvînt periferia societăţii româneşti. Un asemenea punct de vedere trădînd nu numai lipsa de respect şi absenţa celei mai elementare recunoştinţe, dar — în cele din urmă — chiar viabilitatea politică a celor care îl susţin, dovedeşte că, în fond, libertatea cuvântului e privită ca un ingredient netrebuincios în actualul context po­litic. Fiindcă libertatea cuvîntului nu înseamnă doar­ dreptul de a vorbi, ci ea presupune semne că ești auzit și că punctul tău de vedere e privit cui respect. Or, la noi, oricine afirmă ceva neconvenabil puterii e împroșcat cu noroiul calomniilor, e acuzat de nepatriotism, se fac asupra lui încercări de inti­midare, iar roadele se văd — au reapărut suspiciunea și te­merile, delatorii se simt din nou în largul lor, încît pe bună dreptate cei care au sperat că în România se va trăi normal după revoluţie se simt înşelaţi. Sărăcia n-ar fi cel mai mare rău al momentului, dacă ar exista motive de optimism civic. Dar cînd eşti şi sărac şi dispreţuit de cei de la putere e firesc să-ţi vină să votezi cu tălpile. E firesc să te cuprindă exas­perarea constatînd cîtă energie trebuie să risipeşti pentru a-ţi păstra demnitatea, iar asta într-o perioadă cînd grija zilei de mîine e cu atît mai apăsătoare cu­­cît nu se întrevăd ra­pide schimbări în bine. Cei care pleacă sau care vor să plece sau care încep să se gîndească la această posibilitate scutesc puterea de grija unor eventuale voturi contra la viitoarele alegeri dacă vor părăsi țara pînă atunci , asta nu înseamnă însă că aceia care rămîn acasă reprezintă o masă electorală sigură. Dimpotrivă. Psihologia celui care rămîne nu e aceea a învinsului manevrabil cu care puterea poate face tot ce do­rește. Așa ceva era valabil în perioada anterioară, cînd România era practic izolată de restul lumii. Iar care sunt riscurile politice pentru cei care văd în izolare o soluție s-a văzut în decembrie '89. Care sunt riscurile unei politici repre­sive s-a văzut tot atunci. Dacă, prin absurd, sistemul comu­nist din România ar fi acceptat existenţa unei forme cît de cît organizate de opoziţie, guvernanţii de atunci ar fi pierdut partida într-o manieră care le-ar fi asigurat o retragere ono­rabilă, nu detenţia, nu oprobriul public. Desconsiderarea opoziţiei şi încercarea de a o fărîmiţa, ig­norarea ei ca partener politic, pe fondul nemulţumirii popu­lare crescînde, constituie o enormă eroare politică. Presupun că reprezentanţii puterii actuale au văzut la te­levizor imensa demonstraţie de simpatie pe care locuitorii Tiranei i-au făcut-o lui James Baker, asta după ce zeci de mii de albanezi şi-au părăsit ţara. Mă îndoiesc că albanezii l-au întîmpinat astfel pe secretarul de stat american fiindcă vor să-şi vîndă ţara Statelor Unite. Mai curînd cred că au făcut asta fiindcă vor să se elibereze de sentimentul demoralizant că ei sînt cei care au rămas. Acea mare de steaguri are Ame­rică fluturînd la Tirana nu înseamnă că albanezii şi-au pierdut orgoliul naţional, ci că vor să se simtă la ei acasă. i r* i”,1x -i'.'y . v.«".•■'w:w':«-1 '"re;,': •■•ir...; -■Tjr.sr'rs ~ TO­.TrrsAJiSf« • Mărirea şi decăderea sindicatelor • Poetul şi mănţia ţoapei » Versuri de loanid Romanescu şi Dan Damaschin • Să doarmă Frumoasa, să suspine ermetic • Documente şi mărturii: Martiriul evreilor din România © Bujor Nedelcovici: Cum am scris AL DOILEA MESAGER • Proză de Dumitru Ţepeneag • Trecute vieţi de Domni şi de Domniţe • Cronica unui film după FEŢELE TĂCERII de Augustin Buzura • Scrisori din Statele Unite şi Franţa • Presa franceză şi doamna Edith Cresson • Scrisoare deschisă adresată AMBASADORULUI FRANŢEI LA BUCUREŞTI Sculptură de NICOLAE POPA (Număr ilustrat cu lucrări din Salonul naţional de artă naivă - 1991, deschis în sala Blaj 31 de la Teatrul Naţional) Cristian Teodorescu r SĂPTĂMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR Joi 4 iulie 1991 (Anul XXIV) J 'N

Next