România literară, octombrie-decembrie 1991 (Anul 24, nr. 40-51)

1991-10-03 / nr. 40

DOCUMENT . Mărturia unui participant la semnarea Armistiţiului­ ­AU împlinit anul acesta ■ 47 de ani de la semnarea la Moscova a Armistiţiului care a pus capăt războiului dus de trupele româ­neşti, aliate sub comanda Mareşalului An­­tonescu, contra puterilor aliate. Din decembrie ’89 şi până in prezent s-au relatat, din arhive româneşti, ameri­cane, englezeşti şi­­sovietice, cele ce s-au petrecut, cu adevărat şi in amănunt, în intervalul 24 august — 14 septembrie 1944, la Moscova, cu ocazia tratativelor termi­nate cu semnarea Armistiţiului, care in fapt a fost mai mult decât atât, aşa cum, foarte judicios, a remarcat Prof. Dr. Gh. Buzatu, din Iaşi. In ceea ce mă priveşte voi căuta să nu repet cele ce s-au spus deja, ci să arăt „cum“ s-au petrecut unele lucruri, cu a­­mănunte care nu au fost prinse in nici o „minută“, din cele care au consemnat cele întâmplate „atunci“ şi „acolo“, dat fi­ind că am fost de faţă, între 26 august şi 14 septembrie 1944 la Moscova. — de­oarece am făcut parte din delegaţia ro­mână pentru semnarea Armistiţiului. In ziua de 22 şi în dimineaţa zilei de 23­­august 1944, la Ministerul Regal al A­­facerilor Străine. — cum se numea atunci —, mai exact la Direcţia Cifrului şi a Cabinetului, atmosfera era mai încărcată ca de obicei. Trupele sovietice trecuseră Prutul de câteva zile şi ştiam că Mare­şalul Antonescu intenţiona să se reîntoar­că pe front, în Moldova. Grigore Nicu­­lescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogonea­­nu şi Camil Demetrescu, — pentru a-i numi numai pe aceştia trei —, erau cei care aveau, în mână, toate legăturile care duseseră la contactele, — începute din 1942, —, cu aliaţii în vederea ieşirii Ro­mâniei din Război. Simţeam că se apro­pie finalizarea acestor contacte. Toţi eram mai preocupaţi şi mai tăcuţi decât fusese­răm până atunci. In această atmosferă am părăsit Mi­nisterul şi m-am dus la Km 17, pe şosea­ua spre Ploieşti, unde eram „dispersat“ la nişte prieteni. Seara am auzit la radio proclamaţia MB. Regelui Mihai şi am aflat că „23“ avusese loc şi că se alcătuise un nou guvern, cu Grigore Niculescu-Buzeşti ca Ministru al Afacerilor Străine. Din cauza luptelor dintre trupele ger­mane şi române, care se declanşaseră deja, am stat blocat in casă şi numai in ziua de 25 august, am putut să mă in­t­re în Bucureşti. In acest timp, din cau­za pagubelor făcute localului din Piaţa Victoriei de către bombardamentele avi­aţiei germane, Direcţia Cifrului şi a Ca­binetului, precum şi noul ministru, se­­ mutaseră în localul AGIR. Aici ne-am re­întâlnit­ noi toţi colegii. Eram bucuroşi şi credeam în zile mai bune. La un moment dat a apărut Camil De­metrescu și mi-a spus pe un ton foarte hotărât : „Pleci la Moscova !“. Am fost surprins­ — și nu prea —, pentru că mă întorsesem, la 1 august, de la Madrid. A­­colo luasem și eu contact cu ambasadorul american, un profesor de istorie. După câteva minute, împreună cu C. Demetres­cu, am fost la V. Rădulescu-Pogoneanu, care mi-a spus că fac parte din Secreta­riatul delegaţiei române pentru semnarea armistiţiului. Delegaţia propriu-zisă ple­case deja. Mi-a înmânat cifrul şi docu­mentele de acreditare. Secretariatul era format de mine, — Secretar de Legaţie, G. N. Georgescu şi el Secretar de Lega­ţie, şi Gh. Gussi, Consilier de Legaţie, între timp a apărut şi Gr. Niculescu-Bu­zeşti care mi-a dat unele instrucţiuni ver­bale, informându-mă că de venirea noastră, a secretariatului, guvernul sovi­etic fusese informat prin intermediul An­karei, cu binevoitorul concurs al Legaţiei Turciei. Această legaţie, prin şeful ei, Dl. Saphi Tank­per,­ne fusese de mare ajutor, mai ales în momentele fierbinţi ale zilei de 23 august. A doua zi am plecat de pe un aerodrom militar cu destinaţia Mos­cova. Trebuie să se ştie că secretariatul con­­stituia a treia parte a delegaţiei române care se îndrepta spre capitala 1­RSS. Pri­mii, cei care plecaseră in ziua de 24 au­gust, erau : L. Pătrăşcanu, — preşedinte —, cu soţia Elena, generalul D. Dămăcea­­nu, Aghiotant Regal, însoţit de maiorul Focşeneanu, Ghiţă Pop, din partea Parti­dului Naţional Ţărănesc şi Ionel Christu, ministru plenipotenţiar şi expert econo­mic, din partea Ministerului Afacerilor Străine. Apoi plecaseră de la Cairo Dnîi B. Ştirbey şi C. Vişoianu ; a doua parte, deci. După el veneam şi noi, a „treia par­te“ a aceleiaşi delegaţii. Aşa se explică, probabil, de ce când ne-am apropiat de Odesa — ştiind că ne ducem direct la Moscova —, am fost înconjuraţi de avi­oane de vânătoare, care ne-a­ obligat să aterizăm. Odată pe sol, am fost, şi aici, înconjuraţi de ostaşi cu ..balalaici“ şi pri­ma întrebare care ni s-a pus a fost : „cu cine sunteţi, cu Antonescu sau cu Sănă­­tescu ?“. Eu am prezentat paşapoartele şi documentele care atestau calitatea noastră şi spiritele s-au mai liniştit. Am fost con­duşi un oraş, la un hotel „Inturist“, până a doua zi când cu un avion militar so­vietic am plecat spre Moscova, cu o es­cală de o zi la Kiev. De fapt eram ares­taţi. Trebuie să subliniez, în acest sens, că la Odesa, pentru a se masca acest fapt, ni s-a atras atenţia să nu ieşim în oraş, căci, — vezi Doamne ! —, dacă populaţia află că suntem români, riscăm să fim linşaţi. în plus, pe culoar, în faţa camerei noastre, era postat un ostaş, cu „balalaica“ pe genunchi. Ca să ne apere ! La Moscova am fost luaţi în primire de un tânăr diplomat sovietic care ne-a ca­zat la un hotel vechi, în Piaţa Roşie, pes­te drum de Kremlin. Avionul cu care am venit rămăsese pe loc la Odesa, împreu­nă cu echipajul format din două persoa­ne. Abia după zece zile, timp în care tra­tamentul la care au fost supuşi, nu a fost câtuşi de puţin civilizat, au putut pleca spre ţară. Am luat contact cu restul delegaţiei care era găzduit într-o casă de oaspeţi­ — nu ştiam atunci ce însemna aceasta —, pe o stradă undeva în spatele statuii lui Puş­kin ; ieri aici luam, cu toţii, mesele. După cum se ştie de la data sosirii şi până in Seara zilei de 10 septembrie 1944, nici un Contact oficial nu avusese loc in­tre delegaţia noastră şi vreo oficialitate sovietică. L. Pătrăşcanu pleca destul de des, dar după cât mi-am putut da seama, nu avusese contacte politice de nici un fel şi in orice caz nu la un pivot semnifica­tiv ; probabil fuseseră numai contacte pe linie de partid. B. Ştirbey a avut unele convorbiri cu ambasadorul Olandei, cu care era prieten, dar şi acestea fără vreo semnificaţie, în schimb ip fiecare scară Moscova era iluminată de focuri de’^e­­ficii care anunţau „luarea cu asalt“.«"încă vreunui oraş românesc sau a vreunei părţi din teritoriul României. Numai după ce întregul teritoriu al ţă­rii a fost ocupat, adică în seara zilei de 10 septembrie, delegaţia română a fost „invitată“ la tratative. Acestea s-au des­făşurat, timp de trei zile, în acelaşi loc , o clădire somptuoasă din centrul oraşului. La prima luare de contact nu s-a întâm­plat altceva decât că delegaţiile s-au cu­noscut iar partea românească a primit din partea celei sovietice, textul armisti­ţiului. Delegaţia sovietică, cea mai numeroasă — cca 20 persoane — avea ca preşedinte pe V. Molotov. Alături de el mai impor­tanţi erau I. Vîşinski, care avea să ne fie atât de cunoscut nouă tuturor mai târziu. NE SCRIU CITITORII: Juraţii sperjuri ai culturii UN JUNE moşier cu ţăcâlie cehoviană, desfrinat şi inuman şi unic moştenitor al unei averi fabuloase, exponent al tarelor clasei sale sociale. Ţărani in cămăşi de noapte brodate cu motive populare, iţari, ii, opinci, la munca cîmpului, la gîrlă, în biserică celebrînd datini străbune, la horă, în circiumă, scene din care reiese purita­tea sufletească a satului românesc. Un vătaf permanent pus pe rele, desfrinat ca şi stăpînul său, o veritabilă coadă de to­por. Un hoţ de găini cu predispoziţii psih­analiste (prima sa replică în piesă : cine m-a pus să fur găini ?). Un judecător co­rupt şi obedient care-l citează pe Zola. Un avocat neînfricat şi iubitor al adevă­rului şi dreptăţii, deşi­­ se tot repetă că dreptatea este numai a celor tari, deşi este atacat pe o uliţă dosnică de represori toc­miţi de moşier (soţia sa declară cutremu­rător : i-au spart capul). O societate gău­noasă, iu plină ofensivă decadentă, incă de atunci condamnată de istorie , lor nu le e de ajuns că exploatează, ei pun la cale serate, recită, cinti la pian, conver­sează, consumă băuturi străine de neam şi de ţară, plictisul lor existenţial e un fals. Maiski, fost ambasador la Londra şi ex-„­pert economic şi Novicov, cel cu care B. Ştirbey şi C. Vişoianu avuseseră convor­biri la Cairo. Delegaţia noastră era amplasată. In ju­rul unei mese rotunde, în faţa celei so­vietice. Delegaţia Angliei, la dreapta noastră formată NUMAI din ambasadorul Sir A.C. Kerr, Lord Inverchapel de mai târziu, iar la stânga noastră delegaţia a­­mericană formată NUMAI din ambasado­rul Av. Hartmann. Trebuie să subliniez că aceste două delegaţii erau reprezentate, aşa cum am spus, NUMAI din cei doi ambasadori şi că nu erau însoţiţi absolut de nimeni ; că nu aveau nici o hârtie cu ei şi că în tot timpul „discuţiilor“ nu au scos NICI UN SINGUR CUVÂNT. Atunci când se întâmpla ca Molotov să le ceară părerea în vreo chestiune, cei doi se mul­ţumeau să dea din cap, aprobând hotărî­­rea acestuia. Discuţii propriuzise au avut loc numai in nopţile de 11 spre 12 şi 12 spre 13 sep­tembrie. In cele ce urmează mă voi referi numai la discuţiile cu caracter econo­mic, care s-au purtat între expertul so­vietic Maiski si Ionel Christu si anume la cele care s-au referit la suma de 300 mil. $. despăgubiri de război. In noaptea 11 spre 12 septembrie Ionel Christu a susţinut că suma este prea ma­re si că guvernul român angajat deja in continuarea războiului nu va putea face faţă plăţilor. Maiski a replicat şi a ex­plicat că suma este modestă faţă de pier­derile suferite de sovietici prin acţiunea trupelor româneşti, pe teritoriul lor şi că oricum venitul pe cap de locuitor în Ro­mânia, fiind de 1000 $, suma va putea fi plătită ; a promis că la viitoarea discuţie va aduce dovezi in sensul acestor afirma­­ţii. In noaptea de 12 spre 13 septembrie a adus un studiu al unei secţiuni de spe­cialitate a fostei Ligi a Naţiunilor şi o lu­crare a prof. Slăvescu, care atestau a­­mândouă că venitul pe cap de locuitor, in România, era intr-adevăr de 1000 $. In replică Ionel Christu a spus, cu glas tare şi răspicat, in inima Moscovei şi în plin război, următoarele, citez exact cu­vintele lui rostite în limba franceză : „Da ! Este adevărat. Venitul pe cap de lo­cuitor d­in România, la data când au fost elaborate aceste studii, era de 1000 $. Dar, — şi Dl. Maiski uită aceasta —, a­­cest venit nu mai este, acum, aceiaşi, pentru că România a dus un război cos­tisitor, duce un război costisitor şi că, in definitiv ei sînt nişte fandosiţi, ei şi mai ales ele sunt uniţi : aparatul de filmat poposeşte cîteva clipe lungi pe chipul anti­patic al unei blonde spălăcite cu nasul mare şi ochii scurşi in pahar , estimp ţă­ranii muncesc, rabdă. Frumoasa Mira e la scaldă. Ea nu are costum de baie. Fără ipocrizie, fără pre­judecăţi, este cuprinsă o suită de cadre aproape completă. Lipseşte scena expune­rii explicite în bătaia binefăcătoare a ra­zelor. Nici urmă de pudibonderie însă , pînda lui Gheorghe, ascuns in tufişurile zăvoiului aferent gîrlii, compensează. El nu mai rabdă şi-o strigă şi ea apucă să-şi tragă cămaşa peste cap şi s-o rupă la fu­gă. O Desdemonă rurală după cum vom vedea şi totodată o miss al unui vast fond funciar cuprinzind păduri, ape şi teren a­­rabil. Gheorghe e mai bătrîn decit ea şi o gelozeşte teribil. Pentru ea fuge de la oas­te riscînd curtea marţială. Tot pentru ea incendiază conacul cu tot cu moşier. O bate chiar. Tocmai cînd îi cară pumni cu nemiluita află din gura ei că poartă-n pîntece rodul iubirii lor năpăstuite. Atunci o ia in braţe şi o albeşte de sărutări. In­ventivitatea şi subtilitatea scenaristico-re­gizorală provoacă devastatoare satisfacţii estetice. Evadînd in puterea nopţii din beciul securistic­­al moşierului cu ajutorul hoţu­lui de găini, Gheorghe nimereşte in bu­doarul conacului. Imaginea unei femei neidentificate de pilpîirile lămpii pe care o ţine in mină, şi boierul cel desfrinat, pe jumătate gol, dormind cu faţa in sus după mai ales. In documentele citate este vor­ba de România pe care ERAM MÂNDRI s-o numim ROMÂNIA MARE, şi care as­tăzi NU MAI EXISTA“ . ..­ Nu pot să descriu ce efect au avut cu­vintele lui Ionel Christu, al cărui trup a putrezit undeva, intr-o groapă la Sighet sau Aiud, rostite „atunci“ şi „acolo“. — cuvinte pe care orice român, tânăr sau bătrân, oricare i-ar fi convingerile astăzi, trebuie să le ştie. A fost un moment de stupoare şi de linişte nefirească. Ne ui­tam unul la altul, — chiar şi cele două „delegaţii“, — şi nu ne venea să credem că este adevărat­­. Astăzi, când retrăiesc aceste momente, după atâta vreme, simt aceeaşi emoţie şi aceeaşi mândrie ce a le fi trăit, datorită lui Ionel Christu, căruia îi mulţumesc, astăzi, încă odată. Molotov însă ne-a adus pe toţi la rea­litate, spunând că lucrurile rămân aşa cum s-a hotărât şi că, întrucât discuţiile s-au încheiat, se poate trece la semnarea do­cumentelor. In acest moment reprezen­tanţii Angliei şi ai SUA s-au făcut NE­VĂZUŢI. A urmat apoi, intr-o atmosferă „caldă, prietenească“, un ceai-dineu, la care au participat numai cei rămaşi, adică păr­ţile română şi sovietică. Cu această ocazie l-am cunoscut pe ministrul de externe al Ucrainei, Dl. Malinovski, un domn auten­tic şi care vorbea o franceză impecabilă. A urmat semnarea. Se ştie că în nume­le ţării noastre a semnat L. Pătrăşcanu, iar în numele aliaţilor a semnat mareşa­lul Malinovski. Ceea ce nu se ştie este faptul că delegaţia noastră neavând un si­giliu, s-a folosit un inel al lui B. Ştirbey, cu inser­pele casei princiare Ştirbey pen­tru parafarea de către noi a documentu­lui. Poate că, in aparent încâlcitele sen­suri ale vieţii, să aibă şi acest amănunt, un anumit tâlc- . In după-amiaza aceleiaşi zile,­­ armis­tiţiul a fost semnat in dimineaţa zilei de 13 septembrie 1944. — Dl. Av. Hartmann, împreună cu fiica sa, au oferit delegaţiei române un cocktail în localul ambasadei americane. „ A doua zi dimineaţa, cu un avion salon pus la dispoziţia noastră de guvernul so­vietic am părăsit Moscova şi după două ore de zbor, am ajuns la Bucureşti. La plecare am fost salutaţi de către I. Vîşin­­ski. „ Ceea ce a urmat,­­ se ştie. R. Cordescu Bucureşti, 2 septembrie 1991 excese de tot felul. Mintea lui Gheorghe se întunecă şi mai şi, cînd recunoaşte straiţele de cununie, cusute cu mina din generaţie-n generaţie de strămoşii Mirei in linie maternă, păstrători cu sfinţenie ai tradiţiei. Cheia intrigii se potriveşte fără bijbîieli pe magistral reactualizatul motiv othelian al lenjeriei intime. Straiţele au fost confiscate de moşierul rîvnitor la fe­meia şi la avutul exploatatului său nemij­locit şi ţinute zălog pentru o pereche de boi (ei n-au minte, precizează Gheorghe inainte de a fi bătut şi aruncat in beci) care ar fi compromis nişte semănături. Gheorghe nu ştie asta însă, îl vedem cum îngenunchează şi se închină şi urmează actul necugetat, zadarnic. Piromanul ros de sentimente contradictorii află apoi că femeia nenorocirii sale i-a fost de fapt fi­­delă. Singur­­se predă organelor in drept, care-1 pun la adăpost, in fiare. II vor condamna juraţii pe Cătălina Gheorghe . Acesta-i numele lunecoasei şarade. Printr-un demers dramatic de toată bafta, interogaţia se transformă In final într-o afirmaţie copleşită de semni­ficaţii. Atenţie însă. Juraţii ii condamnă la şapte ani. Nu ia ocnă pe viaţă, cum do­rea moşierul care de fapt el începuse pri­­mul, ameţind-o pe biata Mira fără a nutri intenţii serioase (mirşav, el ar fi măritat-o cu vătaful, bineînţeles după ce îi va fi luat caimacul), intervenind la centrul de recrutare pentru a-i fi concentrat con­curentul, di in sfîrşit el însuşi incendiind agoniseala de-o viaţă a gospodarului Gheorghe. După şapte ani asistăm la reîntregirea familiei. O emoţionantă revedere în bise­rica satului — luminări, odoare, candele, altare, pereţi zugrăviţi cu sfinţi pe fondul naiului lui Gheorghe Zamfir, care ne-a urmărit de altfel de-a lungul întregii pres­taţii. Şi talentul său a fost amestecat in acest măcel cultural demn de vremurile de glorie ale realismului socialist, agre­mentat cu exacerbări bigote şi îndrăzneli naturaliste autohtone de ultimă oră, şi talentul unor actori ca Gheorghe Visu, Mitică Popescu, Mircea Albulescu. A fost amestecat şi ceva din publicistica şi lite­ratura lui Gala Galaction, dar decisivă a fost contribuie sponsorului (Editura Ro­mânul) și a Departamentului Teatru TV,­ RADU ALDULESCU . România literară

Next