România literară, octombrie-decembrie 1991 (Anul 24, nr. 40-51)
1991-10-03 / nr. 40
DOCUMENT . Mărturia unui participant la semnarea Armistiţiului AU împlinit anul acesta ■ 47 de ani de la semnarea la Moscova a Armistiţiului care a pus capăt războiului dus de trupele româneşti, aliate sub comanda Mareşalului Antonescu, contra puterilor aliate. Din decembrie ’89 şi până in prezent s-au relatat, din arhive româneşti, americane, englezeşti şisovietice, cele ce s-au petrecut, cu adevărat şi in amănunt, în intervalul 24 august — 14 septembrie 1944, la Moscova, cu ocazia tratativelor terminate cu semnarea Armistiţiului, care in fapt a fost mai mult decât atât, aşa cum, foarte judicios, a remarcat Prof. Dr. Gh. Buzatu, din Iaşi. In ceea ce mă priveşte voi căuta să nu repet cele ce s-au spus deja, ci să arăt „cum“ s-au petrecut unele lucruri, cu amănunte care nu au fost prinse in nici o „minută“, din cele care au consemnat cele întâmplate „atunci“ şi „acolo“, dat fiind că am fost de faţă, între 26 august şi 14 septembrie 1944 la Moscova. — deoarece am făcut parte din delegaţia română pentru semnarea Armistiţiului. In ziua de 22 şi în dimineaţa zilei de 23august 1944, la Ministerul Regal al Afacerilor Străine. — cum se numea atunci —, mai exact la Direcţia Cifrului şi a Cabinetului, atmosfera era mai încărcată ca de obicei. Trupele sovietice trecuseră Prutul de câteva zile şi ştiam că Mareşalul Antonescu intenţiona să se reîntoarcă pe front, în Moldova. Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu, — pentru a-i numi numai pe aceştia trei —, erau cei care aveau, în mână, toate legăturile care duseseră la contactele, — începute din 1942, —, cu aliaţii în vederea ieşirii României din Război. Simţeam că se apropie finalizarea acestor contacte. Toţi eram mai preocupaţi şi mai tăcuţi decât fuseserăm până atunci. In această atmosferă am părăsit Ministerul şi m-am dus la Km 17, pe şoseaua spre Ploieşti, unde eram „dispersat“ la nişte prieteni. Seara am auzit la radio proclamaţia MB. Regelui Mihai şi am aflat că „23“ avusese loc şi că se alcătuise un nou guvern, cu Grigore Niculescu-Buzeşti ca Ministru al Afacerilor Străine. Din cauza luptelor dintre trupele germane şi române, care se declanşaseră deja, am stat blocat in casă şi numai in ziua de 25 august, am putut să mă intre în Bucureşti. In acest timp, din cauza pagubelor făcute localului din Piaţa Victoriei de către bombardamentele aviaţiei germane, Direcţia Cifrului şi a Cabinetului, precum şi noul ministru, se mutaseră în localul AGIR. Aici ne-am reîntâlnit noi toţi colegii. Eram bucuroşi şi credeam în zile mai bune. La un moment dat a apărut Camil Demetrescu și mi-a spus pe un ton foarte hotărât : „Pleci la Moscova !“. Am fost surprins — și nu prea —, pentru că mă întorsesem, la 1 august, de la Madrid. Acolo luasem și eu contact cu ambasadorul american, un profesor de istorie. După câteva minute, împreună cu C. Demetrescu, am fost la V. Rădulescu-Pogoneanu, care mi-a spus că fac parte din Secretariatul delegaţiei române pentru semnarea armistiţiului. Delegaţia propriu-zisă plecase deja. Mi-a înmânat cifrul şi documentele de acreditare. Secretariatul era format de mine, — Secretar de Legaţie, G. N. Georgescu şi el Secretar de Legaţie, şi Gh. Gussi, Consilier de Legaţie, între timp a apărut şi Gr. Niculescu-Buzeşti care mi-a dat unele instrucţiuni verbale, informându-mă că de venirea noastră, a secretariatului, guvernul sovietic fusese informat prin intermediul Ankarei, cu binevoitorul concurs al Legaţiei Turciei. Această legaţie, prin şeful ei, Dl. Saphi Tankper,ne fusese de mare ajutor, mai ales în momentele fierbinţi ale zilei de 23 august. A doua zi am plecat de pe un aerodrom militar cu destinaţia Moscova. Trebuie să se ştie că secretariatul constituia a treia parte a delegaţiei române care se îndrepta spre capitala 1RSS. Primii, cei care plecaseră in ziua de 24 august, erau : L. Pătrăşcanu, — preşedinte —, cu soţia Elena, generalul D. Dămăceanu, Aghiotant Regal, însoţit de maiorul Focşeneanu, Ghiţă Pop, din partea Partidului Naţional Ţărănesc şi Ionel Christu, ministru plenipotenţiar şi expert economic, din partea Ministerului Afacerilor Străine. Apoi plecaseră de la Cairo Dnîi B. Ştirbey şi C. Vişoianu ; a doua parte, deci. După el veneam şi noi, a „treia parte“ a aceleiaşi delegaţii. Aşa se explică, probabil, de ce când ne-am apropiat de Odesa — ştiind că ne ducem direct la Moscova —, am fost înconjuraţi de avioane de vânătoare, care ne-a obligat să aterizăm. Odată pe sol, am fost, şi aici, înconjuraţi de ostaşi cu ..balalaici“ şi prima întrebare care ni s-a pus a fost : „cu cine sunteţi, cu Antonescu sau cu Sănătescu ?“. Eu am prezentat paşapoartele şi documentele care atestau calitatea noastră şi spiritele s-au mai liniştit. Am fost conduşi un oraş, la un hotel „Inturist“, până a doua zi când cu un avion militar sovietic am plecat spre Moscova, cu o escală de o zi la Kiev. De fapt eram arestaţi. Trebuie să subliniez, în acest sens, că la Odesa, pentru a se masca acest fapt, ni s-a atras atenţia să nu ieşim în oraş, căci, — vezi Doamne ! —, dacă populaţia află că suntem români, riscăm să fim linşaţi. în plus, pe culoar, în faţa camerei noastre, era postat un ostaş, cu „balalaica“ pe genunchi. Ca să ne apere ! La Moscova am fost luaţi în primire de un tânăr diplomat sovietic care ne-a cazat la un hotel vechi, în Piaţa Roşie, peste drum de Kremlin. Avionul cu care am venit rămăsese pe loc la Odesa, împreună cu echipajul format din două persoane. Abia după zece zile, timp în care tratamentul la care au fost supuşi, nu a fost câtuşi de puţin civilizat, au putut pleca spre ţară. Am luat contact cu restul delegaţiei care era găzduit într-o casă de oaspeţi — nu ştiam atunci ce însemna aceasta —, pe o stradă undeva în spatele statuii lui Puşkin ; ieri aici luam, cu toţii, mesele. După cum se ştie de la data sosirii şi până in Seara zilei de 10 septembrie 1944, nici un Contact oficial nu avusese loc intre delegaţia noastră şi vreo oficialitate sovietică. L. Pătrăşcanu pleca destul de des, dar după cât mi-am putut da seama, nu avusese contacte politice de nici un fel şi in orice caz nu la un pivot semnificativ ; probabil fuseseră numai contacte pe linie de partid. B. Ştirbey a avut unele convorbiri cu ambasadorul Olandei, cu care era prieten, dar şi acestea fără vreo semnificaţie, în schimb ip fiecare scară Moscova era iluminată de focuri de’^eficii care anunţau „luarea cu asalt“.«"încă vreunui oraş românesc sau a vreunei părţi din teritoriul României. Numai după ce întregul teritoriu al ţării a fost ocupat, adică în seara zilei de 10 septembrie, delegaţia română a fost „invitată“ la tratative. Acestea s-au desfăşurat, timp de trei zile, în acelaşi loc , o clădire somptuoasă din centrul oraşului. La prima luare de contact nu s-a întâmplat altceva decât că delegaţiile s-au cunoscut iar partea românească a primit din partea celei sovietice, textul armistiţiului. Delegaţia sovietică, cea mai numeroasă — cca 20 persoane — avea ca preşedinte pe V. Molotov. Alături de el mai importanţi erau I. Vîşinski, care avea să ne fie atât de cunoscut nouă tuturor mai târziu. NE SCRIU CITITORII: Juraţii sperjuri ai culturii UN JUNE moşier cu ţăcâlie cehoviană, desfrinat şi inuman şi unic moştenitor al unei averi fabuloase, exponent al tarelor clasei sale sociale. Ţărani in cămăşi de noapte brodate cu motive populare, iţari, ii, opinci, la munca cîmpului, la gîrlă, în biserică celebrînd datini străbune, la horă, în circiumă, scene din care reiese puritatea sufletească a satului românesc. Un vătaf permanent pus pe rele, desfrinat ca şi stăpînul său, o veritabilă coadă de topor. Un hoţ de găini cu predispoziţii psihanaliste (prima sa replică în piesă : cine m-a pus să fur găini ?). Un judecător corupt şi obedient care-l citează pe Zola. Un avocat neînfricat şi iubitor al adevărului şi dreptăţii, deşi se tot repetă că dreptatea este numai a celor tari, deşi este atacat pe o uliţă dosnică de represori tocmiţi de moşier (soţia sa declară cutremurător : i-au spart capul). O societate găunoasă, iu plină ofensivă decadentă, incă de atunci condamnată de istorie , lor nu le e de ajuns că exploatează, ei pun la cale serate, recită, cinti la pian, conversează, consumă băuturi străine de neam şi de ţară, plictisul lor existenţial e un fals. Maiski, fost ambasador la Londra şi ex-„pert economic şi Novicov, cel cu care B. Ştirbey şi C. Vişoianu avuseseră convorbiri la Cairo. Delegaţia noastră era amplasată. In jurul unei mese rotunde, în faţa celei sovietice. Delegaţia Angliei, la dreapta noastră formată NUMAI din ambasadorul Sir A.C. Kerr, Lord Inverchapel de mai târziu, iar la stânga noastră delegaţia americană formată NUMAI din ambasadorul Av. Hartmann. Trebuie să subliniez că aceste două delegaţii erau reprezentate, aşa cum am spus, NUMAI din cei doi ambasadori şi că nu erau însoţiţi absolut de nimeni ; că nu aveau nici o hârtie cu ei şi că în tot timpul „discuţiilor“ nu au scos NICI UN SINGUR CUVÂNT. Atunci când se întâmpla ca Molotov să le ceară părerea în vreo chestiune, cei doi se mulţumeau să dea din cap, aprobând hotărîrea acestuia. Discuţii propriuzise au avut loc numai in nopţile de 11 spre 12 şi 12 spre 13 septembrie. In cele ce urmează mă voi referi numai la discuţiile cu caracter economic, care s-au purtat între expertul sovietic Maiski si Ionel Christu si anume la cele care s-au referit la suma de 300 mil. $. despăgubiri de război. In noaptea 11 spre 12 septembrie Ionel Christu a susţinut că suma este prea mare si că guvernul român angajat deja in continuarea războiului nu va putea face faţă plăţilor. Maiski a replicat şi a explicat că suma este modestă faţă de pierderile suferite de sovietici prin acţiunea trupelor româneşti, pe teritoriul lor şi că oricum venitul pe cap de locuitor în România, fiind de 1000 $, suma va putea fi plătită ; a promis că la viitoarea discuţie va aduce dovezi in sensul acestor afirmaţii. In noaptea de 12 spre 13 septembrie a adus un studiu al unei secţiuni de specialitate a fostei Ligi a Naţiunilor şi o lucrare a prof. Slăvescu, care atestau amândouă că venitul pe cap de locuitor, in România, era intr-adevăr de 1000 $. In replică Ionel Christu a spus, cu glas tare şi răspicat, in inima Moscovei şi în plin război, următoarele, citez exact cuvintele lui rostite în limba franceză : „Da ! Este adevărat. Venitul pe cap de locuitor din România, la data când au fost elaborate aceste studii, era de 1000 $. Dar, — şi Dl. Maiski uită aceasta —, acest venit nu mai este, acum, aceiaşi, pentru că România a dus un război costisitor, duce un război costisitor şi că, in definitiv ei sînt nişte fandosiţi, ei şi mai ales ele sunt uniţi : aparatul de filmat poposeşte cîteva clipe lungi pe chipul antipatic al unei blonde spălăcite cu nasul mare şi ochii scurşi in pahar , estimp ţăranii muncesc, rabdă. Frumoasa Mira e la scaldă. Ea nu are costum de baie. Fără ipocrizie, fără prejudecăţi, este cuprinsă o suită de cadre aproape completă. Lipseşte scena expunerii explicite în bătaia binefăcătoare a razelor. Nici urmă de pudibonderie însă , pînda lui Gheorghe, ascuns in tufişurile zăvoiului aferent gîrlii, compensează. El nu mai rabdă şi-o strigă şi ea apucă să-şi tragă cămaşa peste cap şi s-o rupă la fugă. O Desdemonă rurală după cum vom vedea şi totodată o miss al unui vast fond funciar cuprinzind păduri, ape şi teren arabil. Gheorghe e mai bătrîn decit ea şi o gelozeşte teribil. Pentru ea fuge de la oaste riscînd curtea marţială. Tot pentru ea incendiază conacul cu tot cu moşier. O bate chiar. Tocmai cînd îi cară pumni cu nemiluita află din gura ei că poartă-n pîntece rodul iubirii lor năpăstuite. Atunci o ia in braţe şi o albeşte de sărutări. Inventivitatea şi subtilitatea scenaristico-regizorală provoacă devastatoare satisfacţii estetice. Evadînd in puterea nopţii din beciul securistical moşierului cu ajutorul hoţului de găini, Gheorghe nimereşte in budoarul conacului. Imaginea unei femei neidentificate de pilpîirile lămpii pe care o ţine in mină, şi boierul cel desfrinat, pe jumătate gol, dormind cu faţa in sus după mai ales. In documentele citate este vorba de România pe care ERAM MÂNDRI s-o numim ROMÂNIA MARE, şi care astăzi NU MAI EXISTA“ . .. Nu pot să descriu ce efect au avut cuvintele lui Ionel Christu, al cărui trup a putrezit undeva, intr-o groapă la Sighet sau Aiud, rostite „atunci“ şi „acolo“. — cuvinte pe care orice român, tânăr sau bătrân, oricare i-ar fi convingerile astăzi, trebuie să le ştie. A fost un moment de stupoare şi de linişte nefirească. Ne uitam unul la altul, — chiar şi cele două „delegaţii“, — şi nu ne venea să credem că este adevărat. Astăzi, când retrăiesc aceste momente, după atâta vreme, simt aceeaşi emoţie şi aceeaşi mândrie ce a le fi trăit, datorită lui Ionel Christu, căruia îi mulţumesc, astăzi, încă odată. Molotov însă ne-a adus pe toţi la realitate, spunând că lucrurile rămân aşa cum s-a hotărât şi că, întrucât discuţiile s-au încheiat, se poate trece la semnarea documentelor. In acest moment reprezentanţii Angliei şi ai SUA s-au făcut NEVĂZUŢI. A urmat apoi, intr-o atmosferă „caldă, prietenească“, un ceai-dineu, la care au participat numai cei rămaşi, adică părţile română şi sovietică. Cu această ocazie l-am cunoscut pe ministrul de externe al Ucrainei, Dl. Malinovski, un domn autentic şi care vorbea o franceză impecabilă. A urmat semnarea. Se ştie că în numele ţării noastre a semnat L. Pătrăşcanu, iar în numele aliaţilor a semnat mareşalul Malinovski. Ceea ce nu se ştie este faptul că delegaţia noastră neavând un sigiliu, s-a folosit un inel al lui B. Ştirbey, cu inserpele casei princiare Ştirbey pentru parafarea de către noi a documentului. Poate că, in aparent încâlcitele sensuri ale vieţii, să aibă şi acest amănunt, un anumit tâlc- . In după-amiaza aceleiaşi zile, armistiţiul a fost semnat in dimineaţa zilei de 13 septembrie 1944. — Dl. Av. Hartmann, împreună cu fiica sa, au oferit delegaţiei române un cocktail în localul ambasadei americane. „ A doua zi dimineaţa, cu un avion salon pus la dispoziţia noastră de guvernul sovietic am părăsit Moscova şi după două ore de zbor, am ajuns la Bucureşti. La plecare am fost salutaţi de către I. Vîşinski. „ Ceea ce a urmat, se ştie. R. Cordescu Bucureşti, 2 septembrie 1991 excese de tot felul. Mintea lui Gheorghe se întunecă şi mai şi, cînd recunoaşte straiţele de cununie, cusute cu mina din generaţie-n generaţie de strămoşii Mirei in linie maternă, păstrători cu sfinţenie ai tradiţiei. Cheia intrigii se potriveşte fără bijbîieli pe magistral reactualizatul motiv othelian al lenjeriei intime. Straiţele au fost confiscate de moşierul rîvnitor la femeia şi la avutul exploatatului său nemijlocit şi ţinute zălog pentru o pereche de boi (ei n-au minte, precizează Gheorghe inainte de a fi bătut şi aruncat in beci) care ar fi compromis nişte semănături. Gheorghe nu ştie asta însă, îl vedem cum îngenunchează şi se închină şi urmează actul necugetat, zadarnic. Piromanul ros de sentimente contradictorii află apoi că femeia nenorocirii sale i-a fost de fapt fidelă. Singurse predă organelor in drept, care-1 pun la adăpost, in fiare. II vor condamna juraţii pe Cătălina Gheorghe . Acesta-i numele lunecoasei şarade. Printr-un demers dramatic de toată bafta, interogaţia se transformă In final într-o afirmaţie copleşită de semnificaţii. Atenţie însă. Juraţii ii condamnă la şapte ani. Nu ia ocnă pe viaţă, cum dorea moşierul care de fapt el începuse primul, ameţind-o pe biata Mira fără a nutri intenţii serioase (mirşav, el ar fi măritat-o cu vătaful, bineînţeles după ce îi va fi luat caimacul), intervenind la centrul de recrutare pentru a-i fi concentrat concurentul, di in sfîrşit el însuşi incendiind agoniseala de-o viaţă a gospodarului Gheorghe. După şapte ani asistăm la reîntregirea familiei. O emoţionantă revedere în biserica satului — luminări, odoare, candele, altare, pereţi zugrăviţi cu sfinţi pe fondul naiului lui Gheorghe Zamfir, care ne-a urmărit de altfel de-a lungul întregii prestaţii. Şi talentul său a fost amestecat in acest măcel cultural demn de vremurile de glorie ale realismului socialist, agrementat cu exacerbări bigote şi îndrăzneli naturaliste autohtone de ultimă oră, şi talentul unor actori ca Gheorghe Visu, Mitică Popescu, Mircea Albulescu. A fost amestecat şi ceva din publicistica şi literatura lui Gala Galaction, dar decisivă a fost contribuie sponsorului (Editura Românul) și a Departamentului Teatru TV, RADU ALDULESCU . România literară