România literară, iulie-septembrie 1992 (Anul 25, nr. 20-30)

1992-07-21 / nr. 20

2 România literară Fantoma lui Gheorghiu-Dej d) l­a avalanşa de articole acuzatoare pe seama comunismului româ­nesc, în puzderia de texte vncrimi­­în legătură cu dictatura familiei Ceauşescu, îmi pare că se pierde cumva din vedere istoricitatea şi natura fenomenului totalitar în România. Mai mult, există tendinţa de a se uita cine, cum şi în ce condiţii a prezidat asupra sta­­linizării şi sovietizării ţării. Spun aceasta nu pentru a diminua în vreun fel culpabili­tatea ultimului dictator comunist, ci pen­tru a atrage atenţia asupra necesităţii unei viziuni mai largi şi mai analitice în studierea regimului prăbuşit în decembrie 1989. Numele lui Gheorghe Gheorghiu- Dej a fost pomenit în ultima vreme doar sporadic, fără a se încerca o pătrundere în spaţiile obscure şi chiar tenebroase ale biografiei politice a celui care a condus PCR între 1944 şi martie 1965. Apoi, ar fi poate cazul ca o serie de foşti birocraţi şi politruci comunişti să găsească timpul şi decenţa de a-şi face publice amintirile. Mă refer la oameni precum Ion Gh. Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Leonte Răutu, Ilie Verdeţ sau Silviu Brucan. Ştim că nu ne vor spune adevărul, însă măcar ceva tot vom afla din aceste întîrziate confesiuni. Blestemul pogorît peste România în august 1944 (ori mai exact spus în martie 1945) nu a fost un fenomen cosmic, un cataclism natural căruia nimeni și nimic nu i se putea opune. Stalinismul românesc a avut o încarnare reală (chiar dacă moralmente sinistră) şi tocmai dimensiunea individuală trebuie sustrasă clarobscurului bine confecţionat şi prezervat. Combinaţia actuală de amnezie şi ignoranţă riscă să ducă la con­tinuarea unor iluzii şi la resuscitarea unor legende pe care avem datoria să le preîntîmpinăm prin recursul metodic și perseverent la adevărul istoric. Modelul pe care-1 am în vedere îl reprezintă studiile unor Kristina Kersten despre comunismul polonez, sau interviurile fascinante purtate de Teresa Toranska cu asemenea figuri notorii ale stalinismului varşovian precum Edward Ochab, Roman Werfel sau Jakub Berman. Să-l comparăm mai întâi pe Gheorghiu- Dej cu alţi lideri stalinişti din Europa de Est şi apoi să-l plasăm în propria familie politică, anume aceea a machiavelismului balcanic, alături de colegii şi adeseori concurenţii săi din PCR (Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu, Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi şi alţii asemenea lor). Să vedem apoi care a fost rolul lui Dej în despărţirea de Moscova la sfârşitul anilor ‘50 şi începutul deceniului al şaptelea, în fine, să privim cu atenţie la moştenirea istorică şi spirituală, atîta cîtă a fost, a dejismului şi să o comparăm cu aceea a titoismului (sau a enverismului în Albania). Numai prin acest exerciţiu demistificator, fantoma lui Dej - contra­­partea românească a stafiei lui Stalin pe care o evoca înfiorat Sartre într-un text scris imediat după anihilarea sîngeroasă a revoluţiei maghiare din 1956 - va putea fi, în sfîrşit, exorcizată. Nu simpla stigmati­zare morală, deşi justificată, ne va duce mai departe, dincolo de imprecaţiile justiţiare, ci efortul explicativ, demontarea resorturilor secrete şi adesea obnubilate de pseudo-misterele de sectă, care au generat ascensiunea vertiginoasă a lui Dej şi blocarea oricărui gest critic în interiorul microcosmosului atît de rarefiat şi de periculos numit PCR. Aş trimite, ca referinţe utile, la cărţile şi studiile semnate de cei care au “despuiat” atîta din macu­latura comunistă a epocii staliniste: Ghiţă Ionescu, Victor Frunză, Michael Shafir şi Ileana Vrancea. în contribuţiile lor se va putea găsi materialul adiţional necesar interpretării fenomenului Dej, cu toate tribulaţiile şi paradoxurile sale. NĂSCUT la Bîrlad în anul 1901, Dej a fost muncitor ceferist ataşat iniţial direcţiei ghelerteriste din mişcarea socia­listă. De-abia în 1932, iar după unii doar în 1933, a devenit el membru al PC din România, pe atunci una dintre cele mai devotate şi profund bolşevizate secţiuni ale Internaţionalei a Treia, comuniste * (Komintern). A jucat un rol important, nu însă şi decisiv, în acţiunile muncitoreşti de la Atelierele CFR “Griviţa", între cei care au dominat procesul liderilor ceferişti. Dej s-a aflat alături de Constantin Doncea, Dumitru Petrescu şi Chivu Stoica (mai tînăr ca el şi sortit să devină locotenentul său devotat). Condamnat la zece ani închisoare, a fost cooptat, ca deţinut la Doftana, în Comitetul Central al PCR. în această funcţie, el nu-l avea ca rival­­ din punct de vedere etnic şi al condiţiei sociale identice - decît pe ceferistul ieşean Ilie Pintilie. Accentuez aceste elemente: Dej nu a studiat la Şcoala Leninistă a Kominternului (precum Pârvulescu, Chişinevschi, Borilă, Gheorghe Stoica, etc., dintre liderii comunişti români, sau Klement Gottwald, Emö Gero, Boleslaw Bierut, Vîlko Cervenkov sau Iosip Broz Tito, dintre cei ai partidelor comuniste din Estul Europei). Limba rusă şi gramatica ideologică a stalinismului - “Problemele leninismului” şi “Cursul Scurt de istorie al P.C (b) al URSS” - le-a apropriat în închisoare în România. Atunci cînd foştii săi colegi de pe banca acuzaţilor au fost ajutaţi de aparatul clandestin al PCR să evadeze (Doncea, Petrescu, Vasilichi), Dej a rămas în temniţă, acumulînd, se pare, o imensă doză de resentiment împotriva mai norocoşilor şi probabil mai bine­ văzuţilor (de către Komintern) co­legi. Accentuez deci un element cheie: Dej nu era un produs al aparatelor moscovite, nu fusese direct şi nemijlocit testat întro loialitate necondiţionată pentru Moscova şi Stalin la faţa locului. încrederea ce i se acorda era deci una circumstanţială şi provizorie: el era­“proletarul român de ser­viciu” de care era atîta nevoie într-un par­tid marcat de prezenţa majoritară a unor militanţi recrutaţi din rîndurile minorităţilor etnice şi în care se căutau cu disperare “cadre naţionale” (lucru recu­noscut chiar şi de către supravieţuitorii epocii). Deci, spre deosebire de Rákosi, Gottwald, Bierut, Tito, Ulbricht, Thorez, Ana Pauker, Togliatti, Dej era un caz original de aparatcik, în felul său poate că nici măcar nu era un adevărat stalinist, în sensul tradiţional al conceptului. Vladimir Tismăneanu MIC DICŢIONAR OBSERVATOR. Care sînt sino­nimele verbului a observa? Extrem de numeroase, fără îndoială. De la paşnicele a se uita, a privi, a ochi, pînă la a pîndi, a trage cu ochiul, a spiona etc. Dar sinonimele lui observator? în funcţie de simpatia ori antipatia cu care-l privim, putem transforma uşor observatorul în “spectator”, “privitor”, “pîndar” ori “spion”. Problemă de stil! Observatorul internaţional reprezintă un fel de musafir, de invitat oficial. Oricît ţi-ar fi el de antipatic, oricît ai vrea să-i pui cianură în supă, oricît ţi-ar veni să-i închizi uşa-n nas - există con­venienţe peste care nu se poate trece, aşa că îl pofteşti înăuntru cu un zîmbet ce nu înşeală pe nimeni, îl introduci în camera cea mai elegantă, îl rogi să ia loc pe cel mai comod fotoliu, îi arăţi tot ce ai mai frumos, pe scurt - te dai peste­ cap ca să-i produci impresie favorabilă. Stai ca pe ace în timpul acelei ore pro­tocolare ce pare că nu se mai sfîrşeşte, îl asiguri (cu zîmbetul transformat de mult în rînjet) că vizita lui ţi-a făcut o plăcere nebună, că poate reveni oricînd pofteşte. Gata! Ai scăpat! Călătorie sprîncenată! în schimb, observatorul naţional reprezintă cu totul altceva: el face parte (vai!) din familie, locuieşte în aceeaşi casă, este ruda antipatică şi săracă pe­ care o suporţi fiindcă n-ai încotro. Ai fi gonit-o de mult, dar ea n-are unde să se ducă, aşa că o exilezi la bucătărie şi în camerele insalubre, o pui la muncile grosolane, o ocărăşti în permanenţă, pentru că nimic din ceea ce face nu-i bine făcut. Culmea­­ ţi-e şi profund ruşine de această oaie neagră. Iată însă că prostul familiei nu moare şi nici nu pleacă: se încăpăţînează să-ţi stea pe cap. în plus, el mai prezintă şi un alt dezavantaj, de data asta enorm: e la curent cu­­tot ce se petrece în casă. Nu-l poţi păcăli, îi sînt familiare camerele cu igrasie şi mizerie, ştie pe dinafară robinetele stricate, îţi poate spune unde n-a mai fost măturat şi de cînd, cîte rufe murdare s-au adunat. Obligaţia de a prezenta străinilor asemenea rudă la o ocazie specială rămîne cea mai grea dintre torturi. Iar cînd oaia neagră se mai apucă să şi vor­bească, de faţă cu toată lumea, cu voce tare, dezastrul se profilează la orizont. înţeleg de aceea perfect pe cei ce ar prefera o mie de observatori străini unui singur grup de observatori naţionali, dar faptele sînt încăpăţînate, cum se spune: ceea ce află idiotul familiei nu poate bănui nici cel mai ager invitat. Aşa că, pînă una alta, veritabil obser­vator va­ fi doar cel ce ştie să observe, nu cel ce face simplu act de prezenţă ori turism finanţat­­ oricît de bine intenţionat ar fi el. Observatori internaţionali au existat în România şi în noiembrie 1946, dar ei n-au împiedicat blocul comunist, ce obţinuse mai puţin de 20% din voturi, să fie proclamat învingător cu 80%. Furaţi ca în codru în noiembrie 1946, batjocoriţi cu sadism pînă în 1989, la fiecare cinci ani, în aşa-zise alegeri mereu cîştigate de comunişti cu 99,99%, păcăliţi în mai 1990, românii suflă acuma şi în iaurt. Să recunoaştem că orice popor ar face la fel. Mihai Zamfir Clerul şi politica R­EVOLUŢIA din decembrie ne-a adus totuşi, şi până acuma, câteva cuceriri (trăsături) ale statului de drept. De exemplu, stipularea prin legile ordinare şi chiar prin Constituţie a interdicţiei de implicare în politica directă, de partid, a unei serii întregi de funcţionari statali: procurori, judecători, ofiţeri şi subofiţeri de poliţie, agenţi ai S.R.I., ofiţeri şi subofiţeri activi din cadrul M.Ap.N., diplomaţi de carieră. Fiind România un stat laic, n-a putut să reglementeze comportamentul politic al preoţilor şi al celorlalţi slujitori direcţi ai Bisericii. Aceasta trebuie s-o facă Patriarhia (pen­tru Biserica Ortodoxă), Mitropolia de la Blaj (pentru Biserica Greco-Catolică), diversele episcopii şi arhiepis­copii pentru celelalte culte. Părerea mea este că o singură poziţie este raţională, în această privinţă, alinierea clerului la categoriile de cetăţeni menţionaţi mai sus. Slujitorii Bisericii (preoţi, călugări, episcopi, vicari etc.) nu trebuie să participe în mod direct la activitatea politică, adică să nu se implice în viaţa partidelor politice, să nu participe (să nu-şi depună candidatura) la alegerile legislative sau locale. Repet, este singura decizie raţională pe care o pot lua ie­rarhiile diverselor biserici cu privire la comportamentul politic al slujitorilor lor. Implicarea clerului în activitatea partidelor politice, participarea la alegeri în numele unuia sau altuia dintre partide nu pot aduce, pe termen lung (ba chiar şi pe termen scurt), decât daune Bisericii şi naţiunii întregi. Prin tradiţie, la noi, preotul a fost conducătorul spiritual al comunităţii în care a slujit. El a fost întotdeauna de partea tuturor, el a promovat întotdeauna, unirea, înţelegerea, iertarea şi nicidecum partizanatul politic, lupta dintre facţiuni şi partide sau dintre clasele sociale. Clerul s-a implicat direct numai în acele acţiuni politice care priveau întreg neamul, cum au fost adunările naţionale de la Blaj (1848) şi de la Alba Iulia (1918). Comunismul a făcut şi aici ravagii. Dar nu a reuşit să distrugă totul. Implicându-se în politica (şi, inevitabil, în cearta) partidelor, clerul poate distruge rapid şi ceea ce a mai ramas în picioare după tăvălugul comunismului. Mă întreb şi vă întreb: ce comuni­care mai există între un preot ce militează în F.D.S.N., spre exemplu, şi credincioşii implicaţi în politica P.N.Ţ.C.D sau P.A.C.? Mai este acel preot, pentru respectivii enoriaşi, un păstor sufletesc, un duhovnic şi un reazem existenţial? Cred că nici nu e nevoie să răspundem cu glas tare la aceste întrebări. Prin urmare, să nu periclităm o misiune sacră, o misiune de durată (practic, nelimitată în timp), o misiune ce trebuie să se afle mereu mai presus de cele lumeşti, de dragul unor succese de moment (şi, vai, cât de pământeşti!), să nu sacri­ficăm Cerul pentru ispitele Pământului şi să nu-l înlocuim pe Dumnezeu cu păcătoşii, mai mari sau mai mici, ai lumii noastre efemere! Acestea ar fi, zic eu, poruncile cereşti. Există însă şi un motiv foarte “pământesc” care îi împiedică pe preoţi, într-un stat de drept, să practice partizanatul politic. In România, din fericire, mai există încă oameni cu o credinţă religioasă nestrămutată, oameni ce trăiesc spre slava Mântuitorului şi a poruncilor sale. Aceşti oameni sunt, de regulă, foarte ataşaţi şi de preot, considerându-l pe acesta trimisul lui Dumnezeu pe Pământ. Evident că într-o eventuală partici­pare a preotului la alegerile politice respectivii credincioși vor fi (dar nu din motive politice, nu pe baza convingerilor lor politice) alături de păstorul lor sufletesc. Adică s-ar prof­ita de credinţa în Dumnezeu, de ataşamentul enoriaşilor faţă de Biserică, spre a se obţine un anumit rezultat politic. Acest lucru mi se pare inadmisibil. Repet: aşa cum judecătorii, procurorii, militarii, poliţiştii, diplomaţii sunt ai tuturor, deasupra opţiunilor politice partizane, tot aşa şi preoţii. Ei propovăduiesc (tre­buie să propovăduiască) o învăţătură şi o credinţă care se află mai presus de convingerile politice dintr-un moment sau altul al istoriei. Victor Iancu

Next