România literară, ianuarie-martie 1993 (Anul 26, nr. 1-11)

1993-01-12 / nr. 1

CONTRAFORT Hobby-uri de partid N -AM AVUT în ultima jumătate de veac, o adevărată clasă politică, astfel încît treburile cetăţii cădeau, inevitabil, pe capul unor amatori. Nici măcar Nicolae Ceauşescu, singurul politician sută la sută al epocii căreia i-a dat numele, nu excela la capitolul profesionalism. A mărturisit-o de altfel, el însuşi, în unul din cele mai comice interviuri acordate presei occidentale. Acolo, Ceauşescu afirma, cu deplină seriozitate, că, pentru el, construirea socialismului era un hobby! Am cam văzut ce-a ieşit din hobby-ul prezidenţial şi mulţumim cerului că scorniceştianul nu s-a luat mai în serios! Vreme de trei ani, hobby-ul neocomuniştilor a fost preluarea puterii. Ocupaţie amuzantă la culme, de vreme ce, molipsiţi de vesela acţiune destui concetăţeni ai noştri s-au curăţat de rîs. S-a murit de rîs în decembrie 1989, s-a murit de rîs şi în iunie 1990, s-a murit de rîs şi în septembrie 1991. Cum să nu mori de rîs la bancurile fizice ale tovarăşilor din conducerea de partid şi de stat? Acum, după înscăunarea temeinică, domnii tovarăşi au schimbat macazul. Puterea o au în buzunarul de la vestă, afacerile merg ca pe roate, însă ceva tot mai lipseşte. Nu e suficient că sunt naţionali, ei vor să devină universali. Ultimul hobby al potentaţilor este imaginea internaţională a României. Nu poţi deschide televizorul, nu poţi răsfoi un ziar aservit puterii în care să nu fii izbit de noul comandament al clipei. Ca prin farmec veroşii activişti de partid s-au pus în slujba confec­ţionării unei imagini cu totul şi cu totul de aur a ţării. Ţi se şi rupe inima de cît trudesc bieţii patrioţi angajaţi cu ora, cu funcţia sau cu gradul. Victoriile sportive nu mai sînt rezultatul muncii unor amărîţi de jucători, ci consecinţa hotărîrii nestrămutate de a îmbunătăţii părerea străinătăţii despre noi. Cîntăreţi de mîna a şaptea, trimişi la festivaluri internaţionale inexistente nu sînt simpli amatori care bifează încă o acţiune culturală, ci ambasadori ai spiritualităţii naţionale.C­ULMEA originalităţii a atins-o, însă, o oarecare doamnă Zina Dumi­­trescu, o faimoasă creatoare de modă dîmboviţeană. Lăsînd de-o parte aerul uşor paranoic al persoanei, uluitoare era retorica patriotardă prin care un banal spectacol de modă se convertea într-o izbîndă de proporţii a spiritului naţional. Dacă reporterul n-ar fi avut imprudenţa să ilustreze cu imagini din ţările arabe discursul vijelios al d-nei Zina, mai că am fi fost seduşi de avîntul patriotic foşnind a lamé-uri şi a mătase naturală. Dar ce ne arătau imaginile? Că machiajul frumoaselor valahe era asigurat de către ne-românii de la firma Givenchy. Că, în fapt, colecţiile prezentate n-aveau nimic cu moda românească, fiind doar versiuni stilizate ale îmbrăcămintei indiene şi arabe. Şi că pînă şi miile de baloane tricolore invocate patetic de către d-na Dumitrescu erau doar cîteva fisuri jalnice agăţate de pereţii improvizaţi ai­ scenei. Şi totuşi, cum au contribuit cele zece manechine (plus un manechin!) la propagarea specificului naţional? Nu se poate ca distinsa doamnă să nu se fi bazat pe ceva anume, însă probabil că lucrurile la care se gîndea d-na Zina erau influenţate de lecturile asidui din „România Mare“. Doar de acolo poţi afla că imaginea unei ţări e dată de puterea de seducţie a părţii feminine a naţiei, care, după împre­jurări şi necesităţi, izbîndeşte acolo unde partea masculină se dovedeşte neputincioasă. în această menta­litate, imaginea internaţională net superioară a Ungariei e pusă exclusiv pe seama vredniciei sexuale a şarmantelor locuitoare ale Budapestei şi împrejurimilor, vîrîte în diferite paturi de senatori (de preferinţă, americani). Că se întîmplă şi astfel de lucruri, nu e treaba noastră. Treaba noastră e să constatăm că iar ne lăsăm duşi de apă. Dacă zece românce atrăgătoare au făcut furori între cele cîteva zeci de spectatori arabi, lucrul nu poate să nu ne bucure. Numai că nu elegantele toalete şi mişcările excitante din talie îi vor atrage pe investitorii străini, şi nici deschiderile festiviste de noi centre culturale, româneşti în străinătate, la care participă doar plevuşcă ce roieşte în jurul ambasadelor şi trepăduşii edentaţi ai unor cauze demult apuse. Imaginea onorabilităţii e dată de gesturi politice clare, şi nu de spectacole dubioase, chiar dacă în acestea sunt implicate şi soţiile ambasadorilor,s­igur că dorim cu toţii o imagine mai onorabilă în străinătate şi zece manechine adorabile n-au cum să dăuneze în aceasă acţiune, însă fragilele lor talii nu pot duce, singure, greutatea unei atari misiuni. Imaginea ţării e dată, în primul rînd, de ceea ce se întîmplă în interiorul hotarelor, şi nu de bomboanele fondante oferite străinilor. Nici o mondenitate ridicată la rang de ambasadă nu va putea suplini absenţa unui comportament politic lipsit de echivocuri, dacă nu chiar iresponsabil. Ca să fim mai concreţi, un simplu gest al d-lui Iliescu ar valora pentru străinătate mai mult decît eforturile a mii de românce trudind în soarele arid al Turciei sau al diverselor ţări arabe. E de mirare că intuiţia politică a domniei sale nu l-a dus încă la dezlegarea acestei şarade. Pentru că despre o şaradă este vorba. Dar o şaradă cu sensul cît se poate de clar: atîta vreme cît România e condusă de către domnul Iliescu, şansele căpătării unui statut de onorabilitate internaţională sunt egale cu zero. Iar dacă dl. Iliescu nu bănuieşte ce-ar trebui să facă, îi vom spune noi. Gestul, cu pricina, izbăvitor pentru naţie, e compus dintr-un singur cuvînt: demisia, în ce le priveşte pe trudnicele manechine. La mulţia ani, şi la mai mare! Mircea Mihăieş »**»»♦ I«* I *« 11 * # * * POST - RESTANT LA FINELE anului trecut Olelhaus Rhem din Craiova, observând că România literară are şi cititori care îi scriu, se hotărăşte s-o facă şi el sub forma unui mesaj cu urări de sărbători însoţit de două poeme pornografice proaste. Se pare că îşi ia opera foarte în serios, rimînd fără să clipească bal/ sexual, străzii/ căznii, mită/ hermafrodită, (bisexuali) rataţi/ complexaţi şi chiar cămaşa/ boaşe, ca să nu-i atragem atenţia că neruşinarea şi grosolănia sunt cu siguranţă şi efecte ale unei defectuase sănătăţi psihice care ar trebui, deocamdată, să-l preocupe mai mult decît raţiunile şi problemele introducerii unei noi ortografii a limbii române. Cornel Sântioan Cubleşan din Ploieşti ne trimite 9 poeme interesante din care alegem unul, semnificativ pentru zona lirică pe care autorul o acoperă cu siguranţă şi graţie: Ne paşte muntele./Ai auzit vreodată punctul urlind?/ Tablourile se continuă,/ Vîntul, nisipul... (Continuarea tabloului). Cîteva rînduri din epistola sa, poate prea plină de citate din autorii preferaţi, ni-l apropie cu deosebită simpatie colegială. Mama mea veghează somnul ierbii sub zăpezile Bucovinei; tata s-a stins nesupus în ‘72 în închisorile comuniste. Am publicat înainte de revoluţie în cîteva reviste, volum colectiv, eram „însemnat“. După revoluţie am tăcut pînă acum. Sînt artist plastic, profesor şi vă aduc aminte de frumosul, galantul meu prieten Michelangelo: „Per esser manco, ... “ In galeria preferaţilor figurează în continuare, cu citate alese, Nichita, Rimbaud, Ion Barbu şi, fatalmente, subsemnata, prilej cu care îmi permit să corectez unul din versurile citate, din care omiţînd un deloc banal şi ( „Mi-e milă şi să-mi amintesc “), se schimbă accentul şi chiar sensul a ceea ce voisem să subliniez prin el. Scrisoarea se încheie aşa: Rog, dacă poemele mele nu sunt pe măsura îndrăznelii mele, să nu mă adăugaţi la pomelnicul de la Post-restant. Întîi, că rubrica aceasta n-a conţinut niciodată liste (pomelnice) negative, şi, al doilea, poemele fiind pe măsura îndăznelii dvs., mi-am permis să vă... adaug, drept care semnez senin, Constanţa Buzea 2 România literară I ÎNCĂPĂŢÎNARE. Încăpăţînarea bolnăvicioasă, cînd este individuală, transformă personajul atins de ea în obiect de antipatie, de batjocură sau de milă. Oricum, nefericitul suportă integral consecinţele handicapului său şi tot singur încearcă, eventual, să se vindece. Dar încăpăţînarea colectivă, încăpăţînarea unui întreg popor? Oricît ar părea de curios, poporul se comportă la fel ca individul, ba chiar mai rău. Cu consecinţe imprevizibile. Lumea e zguduită de ceea ce se întîmplă în fosta Iugoslavie: scenele cotidiene din Croaţia, apoi din Bosnia-Herţegovina, ţin de un an pagina întîi a ororii; imaginile din Sarajevo sînt făcute să provoace coşmare la milioane de oameni. Ca în orice război civil, e imposibil să declari că o parte are toată dreptatea şi că cealaltă-i vinovată, deoarece - ca în orice război civil - toţi s-au pătat în mod egal cu sînge. Nimeni nu are privilegiul exclusiv al cruzimii, nici pe cel al intoleranţei. Dar dacă încercăm totuşi să aflăm cine a început sinistrul joc, cine a avut primul ideea de a-şi sugruma vecinul numai pentru că vorbeşte ori se închină altfel, atunci lugruba întîietate o au, incontestabil, comuniştii sîrbi. Ei au proclamat „Serbia Mare“, ei au imaginat purificarea etnică, ei au aprins focul naţionalismului după ce popoarele Iugoslaviei - cu excepţia sîrbilor - respinseseră clar comunismul. De furie, n-au ezitat să incendieze casa comună, numai pentru că ideologia lor fusese recuzată prin alegeri libere. MIC DICŢIONAR Şi atunci întregul popor sîrb s-a îmbolnăvit de ambiţie, în orice caz majoritatea lui. Cînd au fost puşi să-şi aleagă conducătorii, sîrbii au făcut ce-au făcut şi l-au reales pe Milosevic, adică, mai clar spus, pe principalul vinovat de tragedia naţională. L-au ales din nou pe Milosevic („Preşedintele care ne trebuie. E de-al nostru, dintre noi şi pentru noi“), nu pe cosmopolitul şi vîndutul Panici. Iac-aşa, în ciuda Europei, să moară duşmanii de necaz! Ştiam de mult că prostul, dacă nu-i şi fudul, n-are nici un haz. Dar ne-am fi aşteptat mai puţin ca un­­popor întreg să acţioneze după aceeaşi zicală. Or, omologia între individul istoric şi popor s-a verificat pînă la detaliu: sîrbii s-au comportat, în decembrie 1992, ca mitocanul care înjură şi scuipă pe cel ce - cu probe la mînă - îl acuză de ceva. N-au profitat de ocazia alegerilor pentru a se debarasa de Milosevic, dimpotrivă, ca şi un om, un popor pornit pe panta dezastrului nu se opreşte niciodată la mijloc, ci merge pînă la capăt. Totuşi, să nu-i condamnăm prea tare. Pentru că şi alte popoare sunt uneori tentate de aceleaşi mişcări reflexe. Există chiar o ţară - nu spun care - unde locuitorii au fost mîndri să prefere, prin alegeri libere, ceea ce respinseseră printr-o revoluţie, o ţară fericită să dea cu tifla Europei, indiferent de consecinţe. Şi să se mai spună că substratul balcanic e doar o vorbă-n vînt! Mihai Zamfir

Next