România literară, ianuarie-martie 1997 (Anul 30, nr. 1-12)
1997-01-15 / nr. 2
România literară Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editor: Fundația România literară Director general Nicolae Manolescu de ‘Ttcealxe ‘Wtahole&cU' Boala lui Eminescu -------------------------------------------------^ 15-21 ianuarie 1997 (Anul XXX) IDOLATRIA comunistă ar fi considerat o impietate să vorbim, cu ocazia aniversării naşterii (147 de ani, la 15 ianuarie), despre boala lui Eminescu. Poetul naţional era de regulă evocat la fiecare mijloc de ianuarie prin articole emfatice şi găunoase. Nu aleg subiectul cu pricina ca să polemizez cu această manieră de a-i comemora pe marii noştri artişti, dar fiindcă am citit tocmai în aceste zile cartea doctorului Ovidiu Vuia despre Misterul morţii lui Eminescu apărută în Editura Paco, în România literară, cartea a fost comentată de dl. Alex Ştefănescu, într-o recenzie care a prilejuit autorului o replică: în numărul de faţă, dl. Z. Ornea reia problema dintr-un punct de vedere care nu e şi al meu. Intenţia mea nu este de a mă disputa cu nimeni. Mă voi referi la Misterul morţii lui Eminescu dintr-un cu totul alt unghi. Mă număr printre cei care au primit favorabil încercarea unui alt medic, Ion Nica, de acum două decenii, de a redeschide dosarul bolii poetului. Am avut eu însumi în 1972 o dispută cu Şerban Ciocuiescu, tot în paginile României literare. Dl. Vuia cunoaşte încercarea colegului d-sale şi o apreciază, observînd doar că, în condiţiile cenzurii anilor 70, autorul a fost obligat să atenueze unele concluzii. Ambii medici sînt de părere că Eminescu n-a avut sifilis (cu atît mai puţin congenital) şi nici paralizie generală progresivă. Lipsesc simptomele. Cît priveşte autopsia, efectuată de tînărul pe atunci G. Marinescu, fără examen histologic, ea conduce la aceeaşi încheiere. Deşi nu sunt competent în materie, trebuie să spun că, pe mine, unul, argumentele doctorului Vuia m-au convins. Le cunoşteam, de altfel, de la apariţia în revistă a articolelor. Eminescu a suferit de o psihoză endogenă de tip maniaco-depresiv, fără demenţă, distrugere a creierului şi paralizie. Boala lui Hölderlin, aşadar, mai degrabă decit aceea (nesigură şi ea) a lui Maupassant. Aspectul cel mai semnificativ al întregii probleme este însă acela că, dacă diagnosticarea greşită a bolii şi un tratament inadecvat, cu mercur, care a grăbit moartea lui Eminescu, cad în responsabilitatea medicilor de la sfîrşitul secolului trecut (Iszac sau Marinescu), impunerea legendei biografice se datorează unui critic literar şi anume lui G. Călinescu. Autoritatea acestuia a fixat pentru decenii natura bolii şi cauza morţii. îndoielile unor medici de astăzi se izbesc de rezistenţa istoricilor literari şi chiar a opiniei publice. După G. Călinescu, şi alţi biografi (G. Munteanu sau Petru Rezuş) au vorbit despre spirocheta pallida care ar fi infectat sîngele poetului. Combaterea acestui punct de vedere nu s-a dovedit dificilă atît sub raport medical, cît sub raport, aş zice, cultural. Luesul eminescian a intrat deja în mitologia naţională. Ce poate face ştiinţa contra unui mit? Aproape că înţeleg supărarea doctorului Vuia pe Călinescu şi pe istoricii literaturii, deşi tonul d-sale mi se pare nepotrivit. în ce mă priveşte, sînt sfîşiat între convingerea că este necesar să ştim adevărul şi să-l spunem, mai ales fiind la mijloc Eminescu, şi admiraţia pentru talentul criticii literare de a fixa în conştiinţa cîtorva generaţii o idee falsă, transformînd-o în prejudecată naţională. I La o nouă lectură WIKII CRISTEA (pag. 12-13) Convorbire ca finatol Viera (pag. 14-15) Discurs la intrarea unei ţări estice în Europa Centenar JEAN PIAGET Lirism neptunic (pag. 5) Și gtecă umplută (pag. 11) Idilă fie un sac cu dinamită (pag. 2)